Arhive pe etichete: traseu

Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Standard
Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Înainte de-a retrăi noaptea de la Oțelu Roșu, explicativ, cauza prezenței noastre acolo era Tunelul Dragostei.

Aveam să-l parcurgem de dimineață și speram să fie soare, lumină, frumos. Nu a fost soare. Dar a fost o aventură, asta-i cert! 🙂

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-3

Dacă aș face un top al nopților dubioase din viața mea, noaptea de la Oțelu Roșu și-ar ocupa furtunoasă un loc sigur. Era deja întuneric pe când instalam corturile și ne îndreptam înspre mica pădurice să adunăm lemne pentru foc. O vreme, ne-am cocoțat pe colina de lângă locul de campare și ne-am pierdut cu privirile în cer. În depărtări, se vedeau furtuni. Fulgerele luminau lumea. Și era liniște. Începeam să bănuim că una dintre furtuni era cea pe care o lăsasem în urmă, la Costești. Le-am numărat. În depărtări, amenințau vreo 4 furtuni, în 4 direcții diferite.

Ne apropiam de pădurice, urmărind lumina frontalelor și a fulgerelor. Un lătrat, încă unul. Un strigăt de om, părea să-și cheme câinele sau să strige la niște eventuale animale (oi, vaci?). La întoarcere, în apropiere de corturi, lătra un câine (sau mai mulți?). Nu suna prietenos și eu, una, nu-l vedeam. Din nou strigăte de om. De mai aproape, de data aceasta. Începeam să am o senzație de disconfort și nesiguranță – și nu câinele era cauza. Din întuneric, veneau niște oameni, urlând la noi. Nu înțelegeam o iotă. Ne întrebau ceva. Cine suntem, poate (?), ce facem acolo (?). Erau agitați, cu o atitudine agresivă. Tarfin și Cipri au zis de câteva ori că… turiști, corturi, vrem să vedem Tunelul Dragostei de dimineață… S-au liniștit în cele din urmă. Erau ciobani, ne-au văzut luminile de la frontale și s-au speriat. Aparent au fost atacați recent, li s-au furat animalele și alte probleme. Ce izbită de-o lume bizară m-am simțit. Mi-era greu să îi înțeleg ce spun, nu vorbeau foarte clar. Mi-era milă de ei, cred. Uite-mă pe-aici, în vizită, într-o lume ce nu-mi aparținea, ce funcționa după alte priorități. Venisem în căutare de mici comori. Oamenii ăștia erau în căutare de siguranță fizică. Au devenit foarte prietenoși, în modul lor gălăgios de-a fi. Ne-au arătat „filmulețe amuzante cu femei proaste de pe internet”, erau dezamăgiți. S-au oferit să ne ajute să facem focul, să ne mai aducă lemne. Ne-au spus că-i mare lucru că nu ne-au rupt în bucăți câinii, că de obicei atacă, sunt înrăiți. Că sigur suntem oameni buni, câinii simt. Ne-am simțit și noi bine auzind asta și, doamne, ce bine-mi pare că sunt așa simțitori câinii și nu atacă dacă ești om bun. Au plecat în cele din urmă. Urmau să treacă cu turma de animale pe lângă corturile noastre la primele ore ale dimineții.

Ne-am așezat în jurul focului, activitate ce-mi devenea tot mai dragă! E atât de liniștitor să privești jocul flăcărilor. Nu știu unde-mi dispar toate gândurile în momentele alea. Rătăcind cu privirea în flăcări, începi să înțelegi de ce furând focul de la zei, omul a devenit mai conștient de sine, mai introspectiv, mai inteligent. Cerul e tot mai des luminat de fulgere. Prinși de toată povestea cu ciobanii, nu am realizat ce se întâmplă deasupra noastră, în ceruri. Patru furtuni de toată frumusețea își dădeau întâlnire la Tunelul Dragostei. Și ce întâlnire a mai fost. Ne-am ascuns rapid în corturi, se anunța a fi prima probă serioasă a lor: rezistă ori ba pe furtună – pe furtuni? Cortul nostru e roșu. Aveam ochii închiși. A fulgerat și ni s-a făcut roșu în fața ochilor închiși! 😀 Trebuie să treci prin cel puțin patru furtuni simultane pentru a putea afirma sigur de tine că îți place ploaia (și prin Electric Castle). Mie îmi place!

Zâmbesc tâmp realizând că scriu iar despre altceva. Pentru că nu-i despre un obiectiv turistic. E despre experiențe ce îți rămân pe veci în suflet și-n cap, te fac să te simți viu.

Pentru mine, Tunelul Dragostei nu înseamnă lumină diafană printre frunze, soare și plimbări romantice pe vechea cale ferată. Tunelul Dragostei e noapte, cu fulgere ce te orbesc, câini ce nu te rup în bucăți dacă te simt că ai suflet bun, oameni speriați, agresivi și prietenoși, rătăciri în jocul flăcărilor. Tunelul Dragostei înseamnă să fii martor la întâlnirea a patru furtuni fix deasupra capului tău, să închizi ochii, să asculți cum se dezlănțuie o lume aproape arhaică. Să vezi cu ochii închiși cum totul devine roșu aprins. 

Iar dimineața, când toate s-au liniștit, să pornești la plimbare pe calea ferată. Prin Tunelul Dragostei. Care e o iluzie, una frumoasă. Întocmai ca dragostea, de multe ori. Vei privi în față, în spate. Vei alege direcția: acolo pare să fie tunelul. Ajungi acolo și ți se pare că, de fapt, e mai în față, să mai mergi o vreme. Tunelul Dragostei nu-i niciodată acolo unde ești tu, te cheamă insistent să îți continui drumul. E mai în față, dacă mai mergi încă 50 de metri, acolo e. Și tot așa. O iluzie…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-1

Va urma:
Castelul din Carpați


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

De la Cascadă, spre Lespezi și prin Grote

Standard
De la Cascadă, spre Lespezi și prin Grote

Mă bucură soarele de câteva zile și caut cu privirea copacii înfloriți prin oraș. După o doză bună de vitamina D, mi se pare că trăim pe-o planetă grozavă. Nu au trecut încă două săptămâni de când mă plimbam prin zăpadă și ningea ca-n reclamele cu Moș Crăciun de la Coca-Cola (vorba unui tovarăș de drum).

Pe un ton îngrijorător, Adriana mă anunța că a nins prin zona ei. În oraș, era doar frig, dar în zona montană a județului părea că iarna abia începe. Ne-am îmbrăcat bine-bine, de iarnă. Am luat și căciula și, dacă eram cu adevărat inspirată, puneam și mănușile – însă cumva data din calendar ce anunța sfârșit de martie m-a oprit.

Cascada Vălul Miresei de la Răchițele e unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din județ, cred, alături de Beliș, stațiunea Muntele Băișorii pe timp de iarnă, Salina Turda (evident), Cheile Turzii și, poate, Muzeul Memorial Octavian Goga din Ciucea. Am vizitat-o și revizitat-o în ultimii ani, însă niciodată pe timp de iarnă. Înfruntând nămeții (nah, stratul de zăpadă) depuși pe îngustul drum ce duce spre cascadă, m-a cuprins entuziasmul. ,,Nu e chiar atât de frig să fie înghețată, dar zăpadă este.” Și era… 🙂

cascada valul miresei rachitele cluj

cascada valul miresei rachitele cluj

Drumul până la cascadă e la fel de feeric, așa îmbrăcat în alb, precum Vălul în sine. Concluzie inevitabilă: frumusețea unei cascade pălește în fotografii, fără sonoritatea puternică a apei ce cade în văluri peste stânci, fără forța acestora, pe care o simți când ești acolo la baza ei, privind la cei peste 30 de metri de apă aflată în liberă cădere.

De aici, de jos, vedem o grotă și glumim: acolo vom merge! Teleportați, eventual.

circuitul grotelor rachitele cluj

Pornim însă, deocamdată, spre Vf. Lespezi, sub îndrumarea lui Marius, ghidul nostru montan (–> Active Weekends), iar pe drum mai aflăm una-alta despre legendele locului, despre marcajele traseelor și semnificația lor.

vf lespezi rachitele cluj
marcaj traseu cerc rosu rachitele

Abia când am luat-o pe cărarea ascendentă spre vârf, am conștientizat că, totuși, iarna poți întâmpina dificultăți în parcurgerea unor trasee care altfel, pe timpul verii, nu prezintă provocări. Zăpada moale și pământul îmbibat de apă ne-a permis însă să ajungem rapid pe Lespezi.

Am mai găsit un loc de vis ce are darul de a-ți goli mintea, de a te elibera de orice griji și gânduri obositoare. De pe Lespezi, cascada pare acum mică și firavă. Aici, a început să ningă frumos, ca în povești. M-aș întoarce vara și aș sta câteva ore bune aici, pe stânci, doar privind în zare, peste păduri…

vf lespezi rachitele cluj 2 (2)
vf lespezi rachitele cluj

Am stat întinși la soare, pentru scurtele minute în care și-a făcut loc printre nori, am tras cu urechea la explicațiile lui Marius privind orientarea în natură cu ajutorul hărții și a busolei (și privind importanța acestora atunci când pornești la drum!) și am făcut cale-întoarsă spre cascadă, nu fără a ne bucura de mici comori descoperite pe traseu 🙂

cascada valul miresei vf lespezi traseu cluj 5

De-acum, urma să ne aventurăm în Circuitul Grotelor. Se anunța o urcare mai abruptă și mai intensă, lanțuri pe stânci, scări, intrări în grote și un strat pufos de zăpadă. Acum era momentul în care conștientizam că da, vom ajunge pe-acolo, la grota pe care o văzusem de jos, de la cascadă!

circuitul grotelor rachitele traseu

Peștera Șușman a fost surpriza zilei pentru mine și, apropo de emoția primei dăți, dacă aș fi știut traseul exact din avans, poate mi-ar fi trecut prin cap să spun pas. Uneori e mai bine să nu știi. Mă înspăimântă spațiile înguste, apăsătoare. A fost o nimica-toată, dar nu m-aș fi văzut târându-mă pe coate printr-un mic (foarte mic, foarte scurt, nici cât sfert de om) tunel pentru a ieși dintr-o grotă/peșteră.

Astfel de momente sunt prețioase! Nu pot decât să mă bucur că Marius nu a detaliat în avans pe unde vom merge pas cu pas și a păstrat mici surprize pentru traseu. Istoria peșterii este, de asemenea, impresionantă. Din nou, privind de jos, de la cascadă, n-ai fi zis că cineva ar fi putut trăi, locui acolo, pentru o perioadă considerabilă de timp…

circuitul grotelor pestera susman cluj traseu
circuitul grotelor pestera susman cluj traseu

De aici încolo, traseul a devenit o aventură și o distracție! Mi-am rupt ceva prin geacă și am improvizat niște brățări, am alunecat prin zăpadă, am îmbrățișat, de nevoie și cu drag, niște copaci imenși, unii și-au dat jos hainele și s-au lăsat îmbrățișați de zăpada rece (un boost de adrenalină!), ne-am bucurat din suflet de ultima zi de iarnă! 🙂

circuitul grotelor adventure cluj

Poze făcute de Tarfin & Lulu 😛

Călători I

Standard

Poate era nevoie de toate dezamăgirile astea pentru a mă scoate din letargie. Nu ştiu, uneori e tare bine să nu mai conteze aproape nimic. Aşa îţi dai seama care sunt acele puţine lucruri din viaţa ta care au o semnificaţie pentru tine.
Se pare că îmi place cu adevărat să văd lumea. Oricât de necăjită aş fi, mă bucur ca un copil când văd cum se schimbă relieful pe măsură ce maşina înaintează, când văd câte un copac cu o formă mai deosebită, când văd ape şi munţi şi văi cum se armonizează în peisaje , unele minunate, altele monotone.
Aş putea să organizez excursii. Doar timpul nu l-am estimat bine. Trei zile, în loc de două, ar fi fost mai bine.

18 august 2012

M-am trezit la 5:00. Aş mai fi putut dormi măcar o jumătate de oră, dar parcă mi-a ajuns. Am mai verificat o dată bagajele, totul era pregătit. L-am pus pe Veveritzu în geantă, căci avea să ne însoţească. La ora 5 dimineaţa, oraşul încă doarme. E linişte, parcă nu l-aş trezi. La ora 7 părăseam Clujul.
Răsăritul e frumos, l-am văzut de multe ori exact de pe această şosea. Răsăritul e frumos când te îndrepţi spre soare. Avem muzică de vacanţă. Apahida, Corpadea, Mociu, Cămăraşu… mergem spre Reghin.

O străduţă abruptă aici, nişte bănci cu decoraţiuni din lemn pe trotuare, o vioară ca monument. Ne oprim la Biserica Evanghelică. Poarta e închisă, suntem în dubii, căci nu ştim dacă avem voie să intrăm. Tragem zăvorul, ne strecurăm în curte, iar paznicul se oferă să ne deschidă biserica. Îmi place arhitectura – poate singurul motiv pentru care lăcaşurile de cult îmi mai trezesc interesul. Scări înguste, misterioase, rafturi pline de cărţi ascunse dincolo de gratiile ferestrelor, inscripţii în latină, o orgă impresionantă, toate poartă cu ele, parcă, amprenta unei lumi vechi.


Facem poze, pornim spre Topliţa, cu o oprire la castelul Brâncoveneşti – la ora actuală azil pentru copii cu diverse deficienţe. De aici, înspre Gheorgheni. Apoi, Lacul Roşu.
Pe măsură ce ne apropiem, natura devine tot mai impresionantă. ,,Lacul ucigaş”, cum mai e numit, e înconjurat de munţi, stânci şi păduri, din toate părţile. E oarecum ciudat să găsim aglomeraţie aici, în munţi, dar probabil e un semn bun. Oamenii îşi mai fac timp să admire şi astfel de lucruri. Mulţi turişti aici, aşadar. Însă e linişte, calm, nici urmă de agitaţia specifică oraşelor. Parcă avem tot timpul din lume. Vrem să ne dăm cu barca!


Suntem patru într-o barcă, Veveritzu a rămas în maşină. E liniştitor, dar palpitant, avem de ocolit cioturile de lemn ce răsar din apele lacului. Ne mai ciocnim de alte bărci, dar toţi zâmbim şi admirăm priveliştea.
A venit şi rândul meu să vâslesc! 🙂 Nicu mă învaţă şi îmi explică logica mişcărilor. Nu sunt vreun talent înnăscut, dar am mişcat/plimbat barca frumuşel. Ne-am simţit bine, aici, la lac.

Au urmat Cheile Bicazului. Prin chei, multe maşini. O scurtă oprire şi ne continuăm călătoria înspre Piatra-Neamţ. La Piatra, două chestii ne interesau: lacul Bâtca Doamnei şi cetatea antică Petrodava. Am trecut lacul pentru a ajunge la cetate, traseul a fost ca de poveste – drum îngust de munte, păzit de ambele părţi de copaci umbroşi, printre care, pe partea dreaptă, mai zăream lacul.
Drumul poate fi făcut cu maşina doar până la un punct. De acolo, pe jos. Entuziasmaţi, am pornit în căutarea cetăţii. Anca ne-a luat-o înainte, mai nerăbdătoare.

Fără să ne informăm prea mult, ne aşteptam ca ruinele cetăţii să fie un strop mai evidente şi, speram, mai multe. Petrodava a lăsat în urmă însă doar treptele subtile ce duc la ea, o poartă din lemn şi un mic zid. Acolo, în vârf de lume, am găsit doar urmele trecerii timpului.
Îmi pare bine că nu ne-am informat în prealabil. Poate am fi considerat că un zid de trei metri lungime sau cât o fi având nu merită osteneala. Dar priveliştea merită. Cred că îi poţi înţelege mai uşor pe oamenii ce apărau zidurile unor astfel de cetăţi, cu două mii de ani în urmă. Într-o lume în care ce vedeai, aia era, e de înţeles să ţii şi cu dinţii de văile, munţii şi apele ce îţi sunt casă. Petrodava, mai mult decât nişte ruine (puţine ruine!) pare a fi muntele în sine.

Cum nu aveam nici o şansă să mai ajungem la Humuleştii lui Creangă până la orele de vizită, nici la zimbri, nici la cetate, Târgul-Neamţ l-am trecut în grabă, bucurându-ne în treacăt de mânăstirile Văratec şi Agapia (de la poartă, am căscat ochii şi la casa memorială a lui Vlahuţă).
Era deja seară, am trecut de Broşteni (tot ai lui Creangă), ne-am cazat în Holda.

p.s Vă amintiţi versurile lui Eminescu, din ,,Călin (file din poveste)” ?
,, De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuire a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;”

Am trecut pe lângă Codrii de Aramă şi Pădurea de Argint!!