Arhive pe etichete: timp

Timp de mine

Standard

Dacă nu scriu pe-aici, înseamnă că-mi lipsește timpul ăsta acordat mie. Am ajuns la impresionantul număr de 14 ciorne, în mai puțin de două săptămâni, care au slabe șanse să fie publicate în următorul an. Nu din lipsă de timp sau inspirație, ci din inabilitatea de-a mă opri, de-a pune tot restul în așteptare și a-mi da mie timp. Nu pentru a scrie, de fapt. Ci pentru a gândi, a-mi așeza ideile, a interioriza experiențe și a face ceva cu ele apoi.

Scrisul e doar o unealtă, un mod de a-mi interioriza experiențele cotidiene, de a-mi crea o poveste personală. Scrisul nu-i niciodată scopul. De-asta absența de pe blog reflectă de obicei un oarecare haos cotidian. Dacă nu-mi pot acorda 15 minute de reflecții personale și depănarea unui gând, scurt sau lung, e doar o chestie de… timp (desigur), până voi plesni de frustrare.

Aș vrea să le fac pe toate într-o zi, dacă aș putea. Aș vrea să mă trezesc dimineața cu energie infinită, să am timp să îmi beau cafeaua acasă, să ronțăi un mic dejun, să meditez vreo 10 minute, să fac duș, să probez minim trei rânduri de haine înainte de-a ieși liniștită pe ușă, să îmi fac părul în fiecare zi, să-mi fie hainele călcate și impecabile, să mă rujez în trei straturi, cu mușcat din șervețel între ele, pentru o culoare naturală. Să merg la job pe jos sau cu bicicleta, cu vreun audiobook în căști. Să îmi iau pauzele cum trebuie, să ies la plimbare în parc, că e acolo lângă noi. Să îmi aloc 15 minute în fiecare zi pentru a-mi planifica evenimente faine la care vreau să merg. Și să merg. Aș vrea să vin acasă și să îmi aloc 30 de minute pentru alte proiecte și încă vreo 30 pentru rumegat idei în scris. Să mai pun câteva piese de puzzle la ceasurile din Praga, să învăț cântecele la ukulele, să desenez și să mâzgălesc, să fac lucru manual, să citesc. Să îmi aprind lumânarea cu aromă de prăjituri de Crăciun cu scorțișoară și să-mi fac un ceai. Să mă așez pe zafu și timp de 10 minute să fac doar asta, să stau pe zafu. Să ies afară, pe lângă calea ferată, și să alerg cu același audiobook în urechi. Să pun din timp hainele la spălat, să nu rămână vase nespălate, să șterg praful de pe mobilă, praful din ochi.

Să ascult muzică. Să chiar ascult muzică, mi-e dor!

Pot sacrifica temporar coafura, rujul, praful neșters, vasele și hainele nespălate la timp, becul spart de două săptămâni din bucătărie, mâncarea gătită, diverse contracte de lămurit pe la bănci, vizita de curtoazie la medic. Temporar, doar că trec lunile. Frustrările vin când nu mai ascut creioane colorate, când teancul de cărți necitite și în așteptare e la fel de mare, când ciornele se adună și rămân în stadiul de gând nedus până la capăt, când trece încă o zi și nu am savurat dimineața cu o plimbare, pe jos, la pas.

Și-atunci zic stop, mă apuc să înșir cuvinte, mă cocoț în pat, deschid geamul și casc ochii la apusul de soare (și, wow, ce apus a fost azi!), îmi zic că de-acum îmi ajustez ritmul și am timp de mine.

Anunțuri

Vlad

Standard

Mi-e camera iar haos – geamuri, pereti, mocheta, teancuri de haine pe masa, cutii peste tot, un dulap in mijloc. Pe maine se rezolva, cred. M-am angajat de ceva timp, si eu, ca tot omul normal, la o firma. Mi-e incredibil de greu sa ma adaptez din nou unui program fix, batut in cuie. Ajung tot tarziu acasa, spre seara. Sunt la limita dintre frustrari si o oarecare multumire. Jobul e de redactor/editor, lucrez tot in wordpress, scriu articole si ma tin la curent cu tot ce misca (sau sta de secole) interesant prin oras. Ce sa zic, e job ok. Nu mai reusesc sa scriu insa… sau nu mai scriu pentru ca nu reusesc sa si citesc. Mi-am zis totusi ca voi scrie cand imi vine – si imi cer scuze de pe acum daca raspund si reactionez cu intarziere la comentariile sau articolele voastre. Imi cer scuze pentru ca cineva, Radu anume, avea dreptate… sa nu raspunzi cand cineva ti se adreseaza, e o forma de lipsa de respect. Bine, ca am perioade cand obosesc sa ii tot respect pe toti, mai putin pe mine insami.

Trist cand constientizezi cum oameni buni in esenta lor, care iti erau dragi candva, s-au transformat de-a lungul anilor in… cu totul altceva. Incerci sa ii cauti prin amintiri, sa te convingi ca nu ti s-a parut, chiar erau frumosi si buni si te intrebi disperat ce s-a intamplat, puteai sa faci tu ceva ca sa nu se ajunga aici? Pentru o perioada buna de timp, ma rupsesem de anturajul respectiv, uitasem de acea realitate. Cat de usor ajungem sa traim in micro-universul nostru si ne scapa imaginea de ansamblu, percepem tot mai greu limitele superioare sau inferioare. E greu sa concepi la modul real, sa chiar constientizezi, ca dincolo de viata ta mediocra, de omulet intr-un oras care face o facultate, are un job, mai iubeste, mai rade, mai se loveste de cate o drama personala si sufera, dincolo de micro-universul tau, exista o altfel de realitate, exista oameni care duc o existenta mizerabila, care se rezuma la maxim doua optiuni, a treia fiind posibil catastrofica, oameni care sunt prinsi intr-un mediu nociv si, pentru mult timp, nici macar nu constientizeaza ca nu e normal sa fie asa. Simt ca nu e bine, dar nu constientizeaza ca intr-o lume si intr-o societate care se vrea a fi civilizata, un astfel de stil de viata nu ar trebui sa fie acceptat de tine, ca fiinta, si ca ai avea tot dreptul din lume sa te zbati, sa te impotrivesti, sa fugi cat mai departe de acel mediu si de oamenii care ti l-au creat! Si ca nici nu ar trebui sa iti pui problema de regrete, remuscari, sentimente de vinovatie pentru ca ai plecat de acolo.

Destul cu asta, insa.
Maine ai ocazia sa iti faci viata mai buna, daca mai vrei si daca mai poti.

Noapte buna.

Timp pentru lectură

Standard

Prin februarie, imediat după sesiune, m-a cuprins o foame de cărţi – pe care o mai resimt şi acum, deşi m-am mai temperat. Am experimentat un alt gen de literatură, unul pe care nu îl mai abordasem până acum (nu îmi amintesc cel puţin, sau nu fac legătura cu vreun titlu).
M-am temperat din lipsă de timp. Lucrez în weekend-uri, iar în timpul săptămânii încerc să mă ocup de facultate, într-un mod cât mai activ. Până la ora actuală, am reuşit să fiu la zi cu toate (articolele ştiinţifice recomandate, lecturarea bibliografiei obligatorii, îndeplinirea sarcinilor de lucru + proiecte). E mult de citit şi de solicitat creieraşul pentru facultatea asta, încerc să îmi organizez activităţile şi timpul cât mai eficient. Nu renunţ însă la lectură, chiar dacă încetinesc ritmul, chiar dacă îmi ia mult mai mult până termin o carte.

Azi am ochit o leapşă la Iulia Kelt, şi mi-a venit poftă să vorbesc despre cărţi (chiar dacă pe fugă doar). Îmi imaginez leapşa asta ca pe o intersecţie a timpului cu preferinţele noastre în materie de cărţi (sau orice altceva). Noi experienţe aduc noi preferinţe şi, mai ales, noi dorinţe.
Leapşa e una simplă şi scurtă, dar simt nevoia să folosesc mai multe cuvinte decât cele necesare. Nu am mai vorbit de mult.
1. Ultima carte citită (încă în curs de lecturare) şi cea la care m-am blocat de vreo două – trei săptămâni este Jane Eyre. Mi-a fost recomandată de nenumărate ori, de diferite persoane, iar luna trecută mi-am făcut-o cadou, alături de alte câteva cărţi. Nu ştiu încă ce o fi cu ea, mă întristează. Am parcurs doar vreo sută de pagini, încă nu mi-a captat atenţia în mod special.

2. Cum spuneam, am abordat un gen de literatură străin mie până acum: SF. Dacă de astfel de seriale tv nu sunt tocmai străină, opere literare nu am mai ,,gustat” anterior. Aşadar, dintre ultimele cărţi citite, recomand cu mare drag Sfârşitul copilăriei, de Arthur C. Clarke. Cartea asta s-a jucat cu o trăsătură specială a omului: curiozitatea. Şi m-a ros curiozitatea pe tot parcursul lecturii. Iar răspunsurile primite mi-au stârnit şi mai multe semne de întrebare. Mă bucur că am optat pentru această carte, ca primă experienţă SF literară. Am scris despre carte aici, mai detaliat.

3. Şi pentru că mai mereu suntem cu gândul la viitor, ne facem planuri (şi liste), în mod normal, următoarea carte pe care o voi citi este fie Golem, fie Femeia nisipurilor. Le am în bibliotecă, au rămas necitite. Însă, cum aleg ce citesc în funcţie de moment, chef, stare de spirit, mofturi şi toane… e foarte, foarte posibil să urmeze altă carte. Nu e ca şi cum nu aş avea de unde să aleg 🙂

Să ne spună, dacă doresc (şi cum doresc), despre cărţi trecute, prezente şi viitoare: Cătălina, Marin, Misce, Nuage, Răzvan, Nice (poate îl convingem pe Dragoş să se mobilizeze, hehe) şi oricine mai doreşte.

Dilatarea timpului

Standard

Timpul trece în zbor, mult prea repede, atunci când ne simţim bine – este, poate, o senzaţie trăită de oricine. Realizând activităţi neplăcute, ne raportăm la timp ca la un duşman, fiecare clipă, fiecare secundă ne apasă, totul pare a dura o eternitate. Fie că am considera timpul ceva exterior nouă, ceva obiectiv, fie că îl considerăm a fi o variabilă internă, aceste raportări diferite la timp, par a avea legătură cu percepţia şi conştiinţa noastră.

În ultimii doi ani, m-am plâns că timpul trece prea repede şi nu reuşesc să fac tot ce îmi propun (= am intrat eu într-un ritm alert şi ineficient). Acum, activităţi mai puţin dorite vin totuşi braţ la braţ cu o anumită oportunitate: îmi oferă şansa de a observa, de a simţi dilatarea timpului. Pot simţi secundele în astfel de momente şi pot observa cum fiecare clipă aduce o micuţă schimbare în decor. După mai multe clipe, decorul s-a schimbat puţin, actorii sunt alţii.

Şi îmi dau seama, încă o dată, că timpul nu ,,trece repede”, ci noi facem asta. Noi nu reuşim să ne oprim, să simţim clipa, să o conştientizăm, să o interiorizăm. Am putea încetini timpul atunci când ne simţim bine, am putea să ne încetinim pe noi înşine, să ne simţim evoluţia şi fiecare pas. Aş vrea să îmi pot schimba astfel percepţia.

La doar un an dupǎ gǎsirea divinitǎţii

Standard

( Azi deschid graniţele blogului. Textul de mai jos nu îmi aparţine mie, ci lui Nemesis, care încǎ e indecis în ceea ce priveşte crearea unui blog propriu. Eu sunt responsabilǎ pentru editarea textului, aşezarea în paginǎ, stabilirea paragrafelor şi… cam atât. Mereu am considerat cǎ scrisul este un mod de a face faţǎ uitǎrii, iar unele idei nu ar trebui sǎ se piardǎ… )

Am visat cǎ am fost convins sǎ iau parte la uciderea unui comisar, cǎci el fǎcea parte dintr-o organizaţie morbidǎ şi urmǎrea sǎ ne omoare. Aveau şi un om specializat în ,,scǎparea” de cadavre… Douǎ zile mai târziu, am aflat cǎ era de fapt un simplu comisar, un om foarte onest, pe care şi respectiva organizaţie îl aprecia.
Au venit dupǎ noi. Ne-au gǎsit… Ca rǎzbunare, mi-au pisat sticlǎ şi diamante fǎrâmiţate în sânge. Apoi m-au bǎtut cu nişte cuie, le-au implantat în mine.

Mǎ gândeam în dimineaţa asta, din nou, cât de inutil sunt, cum las din nou sǎ se piardǎ toate, cum nu le scriu.
Am ajuns la o altǎ concluzie – o pot adǎuga la definiţia divinitǎţii, deşi nu îi ştiu începutul sau sfârşitul, nu ştiu care a venit prima.
Râdeam în sinea mea de democraţia societǎţii zilei de azi, de cum biblia ne ţine înapoi, ne ţine într-un barbarism iraţional (nu biblia…, religia), şi cum ar fi mai mult de ,,zece porunci”. Multe dintre aceste porunci sunt predefinite şi se manifestǎ ca nevoi… Nevoia de libertate – deşi e o iluzie. Singura entitate care e pe deplin liberǎ, e divinitatea.
Doar atunci când gândul devine realitate, eşti cu adevǎrat liber. Însǎ şi atunci eşti condiţionat de viziune şi de însǎşi capacitatea de a gândi pre-existenţial… sǎ gândeşti ceva înainte sǎ existe şi, aşadar, sǎ îl creezi.
De aici reiese cǎ divinitatea nu e condiţionatǎ de timp. Sau e invers oare? Divinitatea nu e condiţionatǎ de timp şi, aşadar, îşi permite sǎ…
Oricum, limpezeşte în mintea mea, cel puţin, ideea de existenţǎ a divinitǎţii. Existenţa ei e o continuǎ expansiune. Şi mai frumos… mereu spuneam cum divinitatea e entitatea în care se întoarce toatǎ esenţa, informaţia în formǎ brutǎ, pentru a fi procesatǎ şi trimisǎ înapoi, dând naştere la ceva nou. Oamenii de ştiinţǎ spun cǎ universul e în continuǎ expansiune, vǎd o legǎturǎ aici… Probabil fiind atât de grandioasǎ, timpul nu e capabil sǎ o cuprindǎ. Pânǎ şi timpul variazǎ în funcţie de… gravitaţie, de… nu ştiu.
Mǎ gândeam apoi cum, de aici, divinitatea ne învaţǎ cǎ cea mai importantǎ virtute e viziunea, deoarece e primul pas înspre ceva, fǎrǎ de care nimic nu poate sǎ urmeze. Cel mai negativ aspect ar fi mândria, deoarece aceasta e antievolutivǎ. Am explicat în trecut de ce.
Mi se pare aşa de amuzant cum, dupǎ ce în sfârşit pot fi sigur cǎ am mǎcar un contur al divinitǎţii, o fǎrâmǎ de înţelegere, la doar un an mai târziu, reuşesc sǎ gǎsesc prima ei limitare. Limitarea celei fǎrǎ de limitǎ… Prin definiţie, poţi depǎşi aceastǎ tentativǎ involuntarǎ, iar prin depǎşirea acestei limitǎri, înţelegi de ce, înţelegi motivul sau cauza, înţelegi de ce are sens ca divinitatea sǎ fie necondiţionatǎ de timp.

Cât de urâtǎ e capacitatea omului de exprimare. Cât de limitaţi suntem. Cum poţi crea o noţiune cǎreia nu îi poţi asocia o imagine sau un sunet în minte, iar apoi sǎ rosteşti nişte zgomote care o definesc…

Am încercat sǎ scriu azi… Mi se pare cǎ nici o fǎrâmǎ din ce am gândit nu am scris, din nou… Sunt inutil. Din nou. Dupǎ alte gânduri care se pare cǎ nu vor fi scrise niciodatǎ, am ajuns progresiv la… (am mai fǎcut asta, am mai încercat sǎ definesc, ce amuzant… încerc sǎ merg pe urmele divinitǎţii, am încercat sǎ gândesc ceva înainte de existenţa ei…) o micǎ contribuţie pentru viitoarea societate, mai utopicǎ.
Am stabilit în trecut importanţa monedei ca şi valoare, cum asigurǎ funcţionarea unei societǎţi, a unei specii raţionale, cum stabileşte o valoare uniformǎ (asemeni noţiunii de adevǎr general, care este atât de importantǎ). Aş dori sǎ introduc un nou tip de monedǎ, un credit…, o monedǎ inconsumabilǎ care sǎ reprezinte valoarea individului. Societatea sǎ ofere servicii sau produse în exclusivitate pe baza acestei monezi. Cei care urmǎresc sensul vieţii şi contribuie la evoluţia noastrǎ ca specie, sunt un model. Un erou. În toate aspectele vieţii, social, afectiv, raţional, spiritual etc. Ar trebui sǎ fie rǎsplǎtiţi. Aceastǎ monedǎ inconsumabilǎ permite acestora anumite servicii speciale care sunt menite sǎ genereze o cantitate imensǎ de satisfacţie. Aşadar, motiveazǎ, sau, dacǎ nu, mǎcar rǎsplǎteşte pe deplin pe cei care o au.
Astfel, ,,cei primi”, cei înainte mergǎtorii noştri în societate, iau un prim pas pentru a ne ghida nu doar din punct de vedere economico-militar, înspre un viitor mai bun. E evoluţie…
Înţelegi ce vreau sǎ spun ?
– Da, da. Acum am citit… Dar cum mǎsori asta? Cum se stabileşte valoarea în sine? Concret.
– Cu cât te transformi într-un zeu, din om… Stii cǎ ziceam în trecut, de o ,,brǎţarǎ’’, care te mǎsoarǎ proporţional, în funcţie de întreaga societate, cum stai tu pe o scarǎ a corectitudinii, a sǎnǎtǎţii, a rǎbdǎrii, bunǎtǎţii etc.
– Da.
– Ti se dǎ un punctaj final, atât în puncte, cât şi în proporţii. Acel punctaj genereazǎ o monedǎ de tip credit… şi sunt anumite limite… Dacǎ treci de 5000 de puncte, ai acces la cele mai bune tehnici de masaj din lume, automat, sau la cele mai bune mâncǎruri, la cele mai bune.. ceva, care genereazǎ o stare de satisfacţie colosalǎ.
– Dar nu e prea greu pentru un aparat sǎ calculeze variabile omeneşti şi morale? La o adicǎ, ce e bine, ce e rǎu? Sunt atâtea nuanţe de gri…
– Corpul uman are simţul justiţiei în el. Când greşeşte, corpul simte, ,,brǎţara” înregistreazǎ. Când eşti un om mai bun, vei fi rǎsplǎtit. Şi nu e vorba doar de bine-rǎu, ci şi de contribuţia ta pentru societate, dacǎ faci ceva evolutiv, care duce la progres, ceva constructiv, vei fi rǎsplǎtit…
– E o micǎ eroare aici, în ce spui… Corpul simte, da, asta dacǎ o conştiinţǎ/conştient/subconştient ce funcţioneazǎ la nişte parametri cât de cât în regulǎ. Dar mulţi psihopaţi, de exemplu, au carenţe în a rezona afectiv cu ceilalţi. Un mic exemplu. Ei nu simt cǎ fac rǎu, corpul lor nu le spune asta…
– Da… şi nu crezi cǎ tehnologia respectivǎ poate sǎ verifice lucrul ǎsta ?
– Este o formaţiune în creier, care la psihopaţi s-a descoperit cǎ nu e la fel de activatǎ. Probabil se va putea, dar va fi o cale lungǎ pânǎ acolo, sǎ faci o asemenea tehnologie…
– Nu doar sǎ verifice, ci şi sǎ corecteze şi sǎ calibreze pentru orice marja de eroare. Avem deja tehnologie care nu te lasǎ sǎ numeri cǎrţi, în plan mental, în funcţie de ceea ce faci, cum te mişti, cum îţi mişti ochii şi muşchii feţei.
– Cum adicǎ nu te lasǎ sǎ numeri cǎrţi în plan mental?
– La casino-uri, la black jack. Marii matematicieni pot, în cap, prin numǎrare, prin progresie aritmeticǎ sau nu ştiu ce, pot sǎ estimeze ce carte urmeazǎ, dupǎ ce se terminǎ tot pachetul.
– Pǎi… nu cǎ nu te lasǎ, îşi dǎ seama doar cǎ faci asta…
– Nu te lasǎ.
– Cum nu te lasǎ? Iţi controleazǎ creierul?
– Te iau pe sus, te duc în spate şi te bat de îţi sunǎ apa în cap.
– Da… dar oamenii fac asta, nu aparatul, asta spuneam… Mǎ rog, ideea era cǎ e aşa ca în cazul mincinoşilor. Ştii cǎ oamenii mint, dar cum rǎmâne cu cei care mint, dar ei sunt convinşi cǎ spun adevǎrul? Ştii ce spun? Ideea e foarte bunǎ, doar cǎ sunt multe variabile
– E o idee în faza alpha. Variabilele sunt doar o chestie de timp…, pânǎ le descoperi, apoi tehnologia le face automat. Nu e o idee nici pe departe perfectǎ, dar e singura idee care încurajeazǎ şi rǎsplǎteşte evoluţia individului şi, aşadar, a speciei. Rǎsplǎteşte individul pentru a fi un erou. Asta poate duce la o specie… de eroi, care exceleazǎ prin raţiune, justiţie, bunǎtate, etc.
– D-asta mǎ bucur când scrii, cǎci pentru a crea ceva, o tehnologie în acest caz, trebuie sǎ fie şi o idee de la care sǎ porneşti…
– Ce spuneai tu e corect, m-am gândit deja la astfel de aspecte, dar în viitorul respectiv mi se par mici inconvenienţe. Iar calibrarea aparatului se face tot în funcţie de proporţii, ţinând cont cǎ e conectat la întreaga umanitate. Ştie care e valoarea minimǎ şi maximǎ. A…, pǎrţii ǎleia din creier, de care ai spus tu – şi în funcţie de asta poate face nişte calibrǎri asa frumos, poate detecta dacǎ omul respectiv a ieşit din valorile acceptate, dacǎ are unele probleme la nivel fizic… Astea toate sunt inconvenienţe.
– Dacǎ îţi pun întrebǎri, e doar pentru cǎ vreau sǎ îţi dezvolţi ideea. Da, sunt inconvenienţe, dar mi se pare important sǎ le iei în calcul, tu, cǎci mereu când îţi pun întrebǎri, gǎseşti soluţii viabile şi bune.

– Iar mi se pare, cum am zis atunci, cǎ duratǎ de viaţǎ a unei idei, a unei esenţe care poate sǎ fie odatǎ ceva, ajunge la maturitate chiar înainte sǎ o spun. Iar când o spun, moare… Nici pe sfert nu reuşesc sǎ o trec pe foaie
– Dar ai scris acum, chiar şi un sfert. Poţi sǎ o iei apoi…
– Nu e suficient!
– … şi sǎ mai adaugi, când îţi mai aminteşti. Recitind, poate vei simţi nevoia sǎ mai adaugi, poţi sǎ faci asta. Poţi sǎ ştergi şi sǎ pui alte cuvinte. Poţi. E o chestie de exerciţiu. Şi scrisul e influenţat de cât exerciţiu ai la asta, ca orice altceva.
– Simt cum s-a fǎcut tranziţia din mintea mea, pe foaie. E atât de urât sǎ vezi cum se pǎstreazǎ atât de puţin. Dar nu mai puteam sǎ pǎstrez atâtea acolo… Simt cum mintea are nevoie sǎ îşi facǎ loc pentru ce va urma.

Între timp ce gândeam astea… Mai mult ca niciodatǎ, parcǎ m-a lovit continuarea. Parcǎ a cǎzut un zid pe mine, iar când m-am ridicat, am vǎzut cât de mult spaţiu este încolo… Vedeam, dincolo de zid, divinitatea, cum se formeazǎ… E o senzaţie inexplicabilǎ sǎ vezi cum se formeazǎ, sub ochii tǎi, ceva atât de… monumental.
Şi era deja acolo, dar nu ştiai sǎ o vezi….