Arhive pe etichete: terapie

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

N-are rost…

Standard

…să exprim ce simt. E un fel de schemă cognitivă – în termeni psihologici. În alți termeni, e o idee fixă de-a mea, un fel de pattern în funcție de care îmi reglez comportamentele. De ce și de unde a pornit? Evident că din familie, din niște relații disfuncționale care 

Să încerc iar. ,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că și-a exprimat el și gândurile și emoțiile constant, întruna, suficient cât să simt că nu mai pot să respir. Prea multe emoții și gânduri pe masă la cină. Prea multe drame, nu-i nevoie și de ale mele.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că ea a fost întotdeauna distantă, rece. Pentru că în puținele dăți când am trecut peste distanța asta, fie m-am lovit de-un zid, fie s-a întors împotriva mea. Pentru că îi era deja suficient de greu, nu avea nevoie de încărcături emoționale suplimentare, fie pozitive, fie negative. Pentru că era deja copleșită de modul în care își exprima el emoțiile, nu era nevoie să fac și eu asta.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că de la al doilea el mă așteptam să se și schimbe ceva, dacă tot depun eforturi considerabile de a exprima ce simt. Asta nu s-a întâmplat. Iar eu învăț repede.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că, dacă e să comparăm cu problemele lui N., ce simt eu devine nesemnificativ. E puțin prin comparație. Putem mai bine să discutăm despre problemele alea ale lui.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că oamenilor nu le chiar pasă. Fiecare își are propriile gânduri și emoții de exprimat, de potolit, de îndrumat și dezvoltat. Cui naiba îi pasă (cu adevărat, dar cu adevărat!) de gândurile altuia? – gânduri care au zero legătură cu persoana ta, nu te privesc deloc, nu-ți influențează viața.

De-asta n-are rost.

Dar e mai mult de atât. Nu doar că nu are rost, dar mi-e frică. De avalanșa de emoții refulate, inexprimate și adunate de prea mult timp. Frică să nu se reverse ca după un baraj dărâmat. Frică să nu mă doboare. Abia le țin piept – la propriu. Simt zilnic că respir greu și am un nod în gât (nod din ăla în gât pe care îl ai când îți vine să plângi; îl simt mereu). Mi-e teamă că odată cu exprimarea unor emoții, voi pierde echilibrul ăsta fragil. Că voi fi copleșită.

Cam atât pe azi.

Mi-am găsit un doctor psihiatru / psihoterapeut foarte bun (e ok ca persoană + e competent în domeniu). Eu sunt tot mai bine, în principiu. Dar mai am câte un atac de panică și senzația aia constantă de sufocare și epuizare emoțională. Și de alergie la oameni. Poate iese ceva util din toate ședințele astea de terapie, dar momentan simt că scormonesc prin rahat. Și, ca tot omu’ anxios, îmi vine să evit să mă confrunt cu toate astea. E mai ușor să-mi trântesc dimineața pe față un zâmbet tâmp.