27 (revolver şi papuci)

Descopăr uimită ce notă mică a primit Revolver pe IMDb. Nu ar fi singurul în această situaţie, sunt multe filme bune cu note de 6 acolo. Dar Revolver mi s-a părut mai special. Nu ştiu de ce, inconştient, eram convinsă că a fost apreciat la modul general de majoritatea oamenilor, că ar fi unul dintre acele filme care, deşi nu înţeles de toţi, e apreciat totuşi (chiar dacă nu înţeleg, oamenii simt intuitiv când e ceva puzzle de pus cap la cap, când e un mister care, deşi încă inaccesibil, i-ar putea uimi şi impresiona). Uimită deoarece filme precum The King’s Speech, Into the Wild, Life of Pi (mai recent vizionate, prin iulie adică) sunt extra-mega-super lăudate, apreciate şi premiate. Sunt filme bune, dar atât. Bune. Revolver, dintr-un anumit punct şi în anumite scene e… mai mult decât bun.
R. avea dreptate, e un film spiritual.

Azi mi-am nenorocit picioarele, ambele, în ghetele, sau cum s-or numi, pe care le-am cumpărat luni. Uneori mă întreb cum e să fii femeie şi să ai o pasiune pentru încălţăminte. Pe mine mă cuprinde o groază când trebuie (când trebuie, nu când mi se năzare) să îmi cumpăr chestii în picioare. O groază care nu trece decât după primele 4-5 purtări în plimbări lungi prin centrul oraşului. Apoi, fie se transformă în disperare şi deznădeje, fie încep să iubesc papucii ăia şi îi port până la dezmembrare. Îmi păreau simpatice ghetuţele astea, sunt şi de calitate, ador şi culoarea. Pe-aici, la câteva plimbări prin cartier, au părut potrivite. În seara asta m-au distrus. Fiecare pas, fieeeeecaaare pas!!!

Eliade, Jurnal, 1944: „Eroarea : a rezolva o problemǎ prin felul de a o pune.

23

De unde am atât de multă energie şi motivaţie în unele zile şi, mai ales, unde dispar ele în restul zilelor?

Mai multă atenţie la reacţiile anxioase atunci când mă simt rău fizic sau sunt extrem de obosită.

E toamnă şi m-am vopsit roşcată. Încep să observ un pattern în asta.

Renunţ la vizionarea unui serial inutil (The O.C). Am apucăturile mele de adolescentă, iar apoi descopăr că astfel de filme au rol de paralizant mental. Uneori, e bine când îmi amorţesc gândurile şi intră toate într-un repaus tâmp. Dar gata, destulă pauză. Mi-e dor de poveşti frumoase, cu sens.

Eliade, Jurnal, 1944: „Lisabona. Cât de falsificatǎ e viziunea istoriei, pe care noi o înţelegem exclusiv validatǎ prin documente! O cetate medievalǎ, pentru cǎ avea o duzinǎ de oameni care ştiau carte şi au lǎsat câteva sute de documente, ,,participǎ” la istorie – iar dramele profunde ale Evului Mediu eurasiatic, tensiunea din istmul ponto-baltic sunt ,,neinteresante” şi istoricii le rezumǎ în câteva fraze!

De aceea, o istorie universalǎ nu se poate face pe bazǎ de documente scrise – ci numai pe documente spirituale: adicǎ pe mituri şi credinţe. Europa, dar în special Occidentul, trebuie comparat Orientului şi stepelor nomazilor nu prin documentele sale, ci prin miturile sale. „

Sfârşit de septembrie

*Plec la ţară, până duminică.
Cela şi Larisa îşi sărbătoresc zilele de naştere, deci vreau să fiu prezentă acolo. Le-am pregătit mici cadouri, mi-am făcut bagajele, am pregătit aparatul de fotografiat, abia aştept să plec. Mă relaxez acolo câteva zile înainte de începerea anului universitar.

*Ieri am redescoperit biblioteca, am petrecut cam o oră printre rafturile literaturii universale, mă voi delecta cu lectura în următoarele săptămâni.

*Zilele trecute, mi-am descoperit pictorul preferat: Steve Hanks. Am scris aici câte ceva despre el şi operele lui, mult prea puţin însă. Pe viitor, cel puţin una dintre picturile lui va ocupa un loc de cinste la mine acasă.

*Vara viitoare, în iulie-august, voi fi în Croaţia: Plitvice. Pentru că asta îmi doresc!