Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Reclame

Marele centenar și incapacități patriotice

Îmi bifez sarcina zilnică matinală de-a trece-n revistă ce apare prin presa locală, util exercițiu de-a fi la curent cu realitățile unora și altora, periculos demers pentru starea-mi generală de bine. Se întâmplă lucruri, asta-i cert.

Știam că trăiesc într-o bulă roz-feerică înconjurată de oameni care-mi plac, într-un fel sau altul. Cu fluxul de știri bine filtrat pe rețelele de socializare, cu limitarea timpului petrecut alături de oameni care doar îmi consumă timp și energie, fără a-mi oferi nimic în schimb (da, voi crăpa de atâta pragmatism), știam că lumea minunată în care am senzația că încep să trăiesc e doar lumea mea, așa cum mi-am creat-o, așa cum am filtrat-o și cum o percep. Într-o altă bulă, într-o altă lume, se întâmplă zilnic [doar] accidente și agresiuni, politica e prezentă în proporție de 85% în viețile noastre intime și personale, viețile diverselor vedete ar trebui să aibă vreo semnificație aparte pentru mine. Și așa mai departe. Privește circul, vorba artistico-directă a lui George Roșu.

În această bulă paralelă, și-a făcut apariția de fix o lună încoace – și acum observ că am scris titlul greșit, oh, well! – un fel de tic verbal, niște cuvinte de care anticipez că mi se va acri până ajungem la final de 2018. Centenarul Marii Uniri. Lasă că am zis bine, se anunță a fi un mare centenar, cu tot circul de rigoare.

Sunt incapabilă de trăiri patriotice, oare? Nu știu, totuși iubesc „țara” asta, e atât de frumoasă, are atât de multe comori la tot pasul, că or fi oameni, că or fi tradiții, obiective turistice, culturale sau peisaje care, da, îți taie răsuflarea. Chiar mi-s dragi tradițiile românești, au în ele acea forță arhaică și, dacă le înțelegi semnificațiile în esența lor, le poți vedea rostul, simți că te înrădăcinezi și tu odată cu ele. Începi să înțelegi și de ce sărbătorile sunt atât de lipsite de farmec acum, de exemplu. Sunt golite de sens, nu mai știm de ce facem lucrurile pe care le facem. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, ne oprim din a le face. E important să știm însă și care-s tradițiile la care e cazul să renunțăm – în mod voluntar și intenționat, zic, căci altfel parcă le facem tot pe dos, ne agățăm de familii tradiționale, dar uităm ideea de comunitate, etc.

Așa că nu știu ce-o fi cu sictirul ăsta deplin când văd încă vreo știre legată de centenarul Marii Uniri. Poate o fi vorba de contrastul dintre ideea de Unire (care-i frumoasă, dacă am fi capabili să o vedem la scară largă, planetară) și efectul de dezbinare pe care diversele discursuri politice sau mesaje care circulă în mass media îl au asupra oamenilor. Dacă patriotismul și valorile tradiționale [românești] înseamnă să-i urâm pe ceilalți, băăăi…. nu, mersi.

Și cât m-aș mai bucura dacă am pricepe odată cât de absurde sunt granițele astea pe care le trasăm de mii de ani încoace între noi, zidurile imaginare pe care le ridicăm dintr-o nevoie naturală de apartenență la grup și siguranța pe care acel „Noi” ne-o oferă. De-am pricepe că „Noi” poate însemna mai mult decât noi, românii sau noi, europenii sau noi, creștinii sau chiar mai mult decât noi, oamenii.

Oricât de dragi mi-ar fi locurile, oamenii și unele tradiții românești, nu pot să nu văd cât de nocivă e ideea asta de patriotism, cât de multe blocaje și bariere ne creăm singuri în mod inutil. Hai că putem mai mult de-atât… 🙂

Cum să devii călător în România (pe bani puțini)

cum să devii călător în românia turist bani

Momente de fericire autentică am când îmi hrănesc nevoia de explorare, de aventură, când trăiesc experiențe noi și curiozitatea îmi devine aproape palpabilă. Poate de-asta îmi place să mă plimb: mă provoacă să trăiesc la timpul prezent, căci fiecare pas pare a fi primul.

Mi-am dorit de mulți ani să îi ajut pe oameni să iasă din rutina lor cotidiană și să exploreze lumea în care trăiesc. Căci e minunată! În Cluj, am reușit să fac asta datorită jobului pe care îl am. Excursiile pe care le organizam în urmă cu un an – doi au reușit să le trezească și altora spiritul de aventură. Oamenii au înțeles că poți să călătorești și să vezi toate locurile deosebite din țara noastră, dacă vrei pe bune. Și nici măcar nu-i nevoie să ai o situație financiară extraordinară. Odată ce înțelegi că se poate să devii călător în România, fie că apelezi la asociații care organizează diverse evenimente speciale în regiunea ta, fie că ești mai independent și vrei să o faci pe cont propriu, ți se deschide, de fapt, o întreagă lume.

cum să devii călător în românia turist bani

De când îmi împopoțonez profilul din rețelele sociale cu fotografii din plimbările pe care le fac + de când îmi transform în mod natural blogul într-un fel de jurnal de călătorie (alt subiect, altă poveste), mă întreabă oamenii cum reușesc să ajung în „toate locurile alea frumoase”. Nu am răspuns la modul serios la întrebare căci mă gândeam să detaliez și să mai dau și altora microbul ăsta. Încerc să conturez acum niște idei.

Ideea nr. 1: Călător, nu turist. 

Diferența-i strict conceptuală și bla-bla. Pe scurt: am alt mindset când vine vorba de plimbări prin țară și asta-i gândirea care m-a ajutat să descopăr cele mai inedite și mai deosebite locuri. Vorbim despre cuvinte: nu voi putea să vă recomand destinații, ci plimbări, drumeții sau trasee. Cum să explic? Când vreau să merg undeva, nu mă gândesc niciodată la destinație, ci la drum. Care este traseul și ce se află pe-acolo? Dacă e după mine, o plimbare nu presupune să mergi din punctul A în punctul B și înapoi. Ci să faci un A » B » C » D » E ……. » A. Un circuit.

Aș insista încă vreo 5 pagini pe ideea asta, în speranța că cineva înțelege cât de mult îți schimbă perspectiva 🙂 Că este un clișeu, de acord. Nu destinația contează, ci călătoria, parcă așa era. Contează să ajungi unde vrei să ajungi, dar să înțelegi că nici un obiectiv turistic în sine nu-i musai să fie destinație finală. Căci până acolo, sunt zeci și sute de alte comori aflate-n drum, și drumul nu trebuie neapărat să fie același și la întoarcere 🙂

Ideea 2: Intră pe Google Maps și folosește funcția de ZOOM IN ( „ + ” )

Deci aș iubi internetul și doar pentru faptul ăsta aparent banal: hartă dinamică. Ok, am stabilit că facem un traseu (fie că unul de o zi, de două zile sau de două săptămâni). Următorul pas e să-mi iau laptopul în brațe, să deschid Google Maps și să explorez traseul.

Nu pot să insist suficient: dați zoom in pe hărți, astfel încât să vedeți fiecare localitate prin care treceți. La nivelul acesta, se vor afișa și obiective turistice: cetăți, rezervații naturale, muzee ciudate – toate locurile simpatice din țară de care nu prea auzi niciunde. Acesta e doar primul nivel de adâncime.

Nivelul 2 e pentru curajoși și avansați: căutați pe Google localitățile respective. Am descoperit multe locuri care nu sunt marcate pe Google Maps în nici un fel, însă apar ca informație scurtă (poate maxim câteva cuvinte) pe Wikipedia sau pe site-ul oficial al comunei în administrația căreia se află respectivul obiectiv turistic / istoric / cultural / natural etc. Atenție: nu citiți de-acasă toată istoria obiectivului turistic, nici nu căutați toate fotografiile posibile și imposibile. Vă interesează să știți că în localitatea X, dacă te oprești în curba de după pod și o iei pe drumul paralel cu firul de apă, poți să ajungi la obiectivul turistic Y. Ce găsești acolo rămâne să fie surpriză. Eu îmi printez informațiile găsite, fără a le citi acasă, căci le citesc de obicei pe drum 🙂 Îmi fac auto-ghidaj turistic.

Paranteză falsă: Știu că ideea 2 intră în contradicție cu ideile voastre de spontaneitate și hoinăreală la întâmplare. E o alegere pe care o fac și eu de fiecare dată: vreau să hoinăresc 2000 km la întâmplare sau să explorez TOT ce-i de explorat în ăia 2000 km? Deci vrei doar să mergi și să ajungi undeva sau să explorezi și să vezi tot ce-i de văzut într-o zonă? Din momentul în care mi-am dat seama cât de multe comori mici și ascunse are țara asta, nu mai pot să merg așa la drum întins doar pentru a ajunge într-un oarecare loc – știind că pe drum sunt atâtea locuri frumoase pe care tocmai le ratez și pe care poate nu voi mai avea ocazia niciodată să le văd. Pentru că, să fim serioși, chiar 300 km nu o să merg doar pentru un turn de biserică fortificată de Ev Mediu, dar aș merge pentru turn și pentru rezervația naturală aflată la mică distanță și pentru cetatea medievală de mai la sud, etc. Însă acestea nu se află sub nasul tău, la drumul mare, nici nu sunt marcate corespunzător. Așa că am renunțat la hoinăreală la întâmplare și am ales hoinăreala în cunoștință de cauză, dacă are sens. 

Ideea 3: Timpul și distanța.ro 

Adevărul e că eu stau cu 3 chestii deschise: distanta.ro , Google Maps și Google/Wikipedia. Și înaintez virtual pe traseu cu toate trei deodată. Dacă e doar 1 zi, e simplu. Dacă e vorba de mai multe zile și nu vrei să te prindă noaptea pe munte, nepregătit, e poate mai complicat. Ca idee, toate aproximările de timp se fac întotdeauna în sus. Dacă zice acolo că drumul durează 3h20min, ia în calcul 4 ore. Se mai iau în calcul opririle pentru mers la toaletă, pentru luat masa în vreun restaurant fancy la margine de pădure, etc.

Ideea 4: Alte amănunte gen unde ne cazăm și ce mâncăm 

De cele mai multe ori, optez pentru pus de acasă ce se poate pune. Dar iau în calcul și mese sănătoase la pensiuni sau restaurante. Pentru cazare, anul acesta am testat cortul în tot felul de locuri și circumstanțe atipice. Funcționează 😛 Pentru vacanțe mai lungi, combinația de cort + cazări de câte o noapte, două, trei la pensiuni e ideală. Te bucuri de avantaje diferite, echilibrezi confortul cu libertatea.

Ideea 5: Dacă se poate, alternează 4 roți cu 2 picioare

cum să devii călător în românia turist bani

În ultimul an, VVV-ul lui Tarfin ne-a plimbat pe toate drumurile și pseudo-drumurile. Înainte de cele 4 roți simpatice, în urmă cu un an – doi, vă spuneam că organizam excursii și drumeții. Mergeam cu autocare de 50 de locuri, dar și cu microbuze de 20 sau mai mici. Și mai înainte de asta, eram la curent cu programul autobuzelor ce circulau la nivel regional, iar ca alternativă există și trenul, deși nu am devenit chiar foarte familiară cu mersul trenurilor (în mod ironic, căci locuiesc lângă calea ferată 😀 ). Alternativa și provocarea supremă pentru mine, în momentul de față, e bicicleta (și alte variante cu 2 roți).

Dintre toate, recomand totuși călduros să vă faceți rost de o mașină. Într-o mașină încap 5 oameni, costurile de transport se împart la 5, e chiar ok. Dar mai ales aveți libertatea de a opri oricând vreți, spontan sau planificat. Vă puteți pune mâncarea cu voi, arcul și săgețile, corturile, un Dix it, etc. Puteți chiar plăti pentru serviciile cuiva, să vă transporte. Dacă sunteți grup mai mare și nu aveți nicicum de niciunde mașini, să luați în calcul că puteți închiria un microbuz cu șofer de la firme de transport. Dacă se ocupă toate locurile, costurile sunt mai mici decât ai crede. Evident, e greu să sincronizezi un grup de prieteni și există riscul să rămâi cu locuri goale și nah, de plătit va trebui să plătești. Dar se pot evita situații de genul cu multe insistențe și tehnici îmbunătățite de motivat oamenii să iasă din casă 🙂

Idei finale: Nu știu dacă am acoperit tot ce era de acoperit, dar sper să fie de folos.

Aaa: Aproape am uitat. În Cluj, de exemplu, există ghizi sau firme care organizează drumeții de 1 zi – 2 zile, la prețuri decente. Adică 100 lei / lună (traseu de o zi) cred că orice omuleț cu dor insuportabil de ducă își „permite” sau se străduie să-și permită. E vorba de priorități și în ce anume alegi să investești, cred.

Cam atât. Dacă am uitat ceva, dați-mi de știre 🙂

cum să devii călător în românia turist bani

 

Gigantul de pe Dealul Domnului: arborele de Sequoia

În urmă cu vreo doi ani, aproape, declaram fericită că un copac poate fi considerat obiectiv turistic de sine stătător. Știu că nu toți mi-ar înțelege neapărat fascinația pentru copaci, dar știu și că sunt unii care înțeleg perfect. N-aș putea să explic prea bine…

Ceva legat de grația ramurilor și a unei siluete puternic ancorate în pământ cu aspirații de înălțare în văzduh, ceva legat de creștere, de calm și liniște, ceva legat de o minimă dualitate existențială – rădăcinile sunt ca o oglindă subterană a copacului ce crește înspre cer. Ceva legat de siguranță, stabilitate și dezvoltare continuă, dar și ciclică. Și așa mai departe 🙂

Pe scurt, văd copaci peste tot. Mi-s dragi. Unii mi se par fragili și i-aș lua în brațe, alții mi se par de-a dreptul maiestuoși și i-aș lua și pe ei în brațe. Unii te fac să zâmbești, alții te fac să taci și să admiri răbdarea unei ființe care de zeci de ani pare că doar stă, în timp ce continuă să crească, să se dezvolte.

Unii stau și cresc de sute de ani. De mii de ani. Așa ca arborii de sequoia…

Ar fi cam cele mai înălțate ființe de pe Pământ. Date măsurabile: pot trăi până la 5000 de ani, pot ajunge la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Rezistă la foc – de fapt, incendiile forestiere chiar le priesc. În mod normal, cresc prin Munții Sierra Nevada (California), la peste 2000 de metri altitudine.

Câțiva au reușit să crească și în România. La poalele Masivului Vlădeasa, în județul Cluj, am descoperit fericită, acum vreo doi ani, rezervația forestieră Arborele de Sequoia. A mai trecut ceva timp până când, în cele din urmă, am ajuns pe Dealul Domnului (aflat între satele Săcuieu și Rogojel). Aici se află cel mai impunător arbore din Munții Apuseni: un sequoia ce depășește deja 40 de metri, dominând dealul de mai bine de un veac…

Ajuns în Rogojel, vei părăsi mașina, urmând drumul întâi abrupt, neasfaltat – evident, prin pădure. Drumul de vreo 2-3 km e o experiență frumoasă în sine, cu priveliști pitorești spre Vlădeasa, spre dealuri înverzite, cu gospodării răsfirate pe ici, pe colo, cu sperietori de ciori, urzici, vreun Grivei… 🙂

12107915_1150380891655889_5633656478501605439_n

În cele din urmă, iată-l…

arborele de sequoia

Vei zăbovi o vreme aici, bucurându-te de moment. E ciudat poate să „vizitezi” un copac, fie el și un monument al naturii și, mai ales, o raritate pe meleagurile noastre. Depinde, cred, de cum trăiești și simți experiența. Arborele de Sequoia de pe Dealul Domnului e încă tânăr, mic copil. Aș vrea să ajung prin Rogojel peste o mie de ani, să văd dealul, să caut din priviri gigantul copac. Câte generații vor fi poposit lângă el, câte priviri l-or fi cercetat curioase…

12118782_1150381591655819_3157924649058885706_n