Arhive pe etichete: prima dată

Lumea prin lentile de contact

Standard
Lumea prin lentile de contact

Simpla senzație de-a vedea lumea, de-a o vedea bine, fără ochelari, poate fi atât de copleșitoare și plină de prezent.

Nu-mi pot imagina ce emoție trăiesc oamenii care-și recapătă vederea, după lungi sau scurte perioade de orbire. Eu am purtat ieri lentile de contact pentru prima dată și experiența mi-a acaparat toată ființa și mintea și emoțiile. Cum să-ți fie dor de-o senzație ce-ți lipsea până și-n amintiri?

Căci dor am simțit ieri, dor să-mi ridic privirile din mine, oricând, direct înspre oamenii din jur. Dor să pot urmări o minge de ping pong cu privirile fără să fiu nevoită să-mi întorc tot capul pentru a calcula rapid la ce nivel să țin paleta, dor să cobor scările mai în siguranță, dor să îmi învârt ochii în cap, în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos și să văd, să nu am puncte moarte în câmpul vizual. Nu știam că mi-era dor de toate astea, însă mi-era.

Nu știam nici cât de frecvent renunț la a-mi ridica privirile înspre oamenii de lângă mine, știind că oricum nu-i văd pe deasupra ochelarilor sau prin lateral, iar până fac eu mișcarea completă cu tot capul, trece momentul. Ieri vedeam și conștientizam de câte ori, dacă aș fi avut ochelarii, n-aș fi privit omul din fața mea. Sau l-aș fi privit, fără a-l vedea.

O emoție greu de priceput, probabil, de către cineva care nu are probleme de vedere. Poate-i exagerată și pentru cei care se confruntă cu astfel de probleme. Ne obișnuim și ne adaptăm repede, iar normalitatea își schimbă valențele în funcție de capacitatea noastră de a funcționa optim în condițiile date. Așa că pentru unii nu-i mare lucru.

Uneori, pot fi chiar recunoscătoare pentru incapacitatea de a vedea riduri și fețe bosumflate, mimică și microexpresii pe care le-aș interpreta în nșpe feluri, de-a vedea urâțenia locurilor și, uneori, a oamenilor. Iar luna, deși nu are contur clar, e întotdeauna mai strălucitoare, iar stelele sclipesc mai puternic pe cerul înstelat.

Totuși, miopia mi-a „furat” bucuria de-a privi oamenii. Sigur, e fix responsabilitatea mea, nu era musai să o las să-mi fure bucuria asta. Dar cumva, de-a lungul anilor, s-a întâmplat. Cumva, am încetat să privesc oamenii pe stradă, pe autobuz, oamenii de la mesele alăturate dintr-o cafenea, oamenii din jurul focului. Iar luna, deși-i strălucitoare, nu are cratere, Calea Lactee nu e întotdeauna acolo pentru mine, iar ridurile, expresiile și gropițele din obraji ce dau frumusețe și unicitate fiecărui om, lipsesc și ele.

Așa că m-a copleșit emoția prezentului ieri, cu lentile de contact în ochi. Am redescoperit lumea.

Le-am primit cadou de la Iulia, de probă, lentile valabile o zi, mi le-a înghesuit în ochi Bianca, iar după încercări nereușite și-un ochi înroșit și chinuit, mi le-a scos din ochi Tarfin, cândva pe la 4 dimineața, pe-un fundal de outrageous acts of psych 😛

Terorizată (aham) de ultima parte și cu-n nivel crescut de anxietate, caut totuși tutoriale și instrucțiuni de băgat și scos lentile din ochi. Am priceput ideea. Devine esențial să o pun în practică. Procedura neplăcută din baie merită tot efortul pentru bucuria de-a vedea lumea așa… Iar Tarfin mi le-a scos în 2-3 secunde, deci nu-i greu, trebuie doar să văd cum fac 🙂 

Anunțuri

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o