(3) să plouă | desene neîncepute

Mi-e cald, mi-e mintea sufocată. Dau vina pe vreme, acest aproape mitic personaj, știind că parțial oricum se face responsabilă de fluctuațiile unor stări de-a fi. Simt la fiecare ploaie și furtună dezlănțuită că ce bine-i acum, s-a curățat aerul, va dispărea presiunea. Doar că în ciuda inundațiilor provocate, vremea parcă-i tot tensionată, iar atmosfera încă-i înlănțuită. Și-atunci îmi zic: să plouă, să mai plouă, până se curăță totul, până se liniștesc apele.

Eu nu am televizor. De fapt, am. Stă de patru ani pe balcon, acoperit de cizmele electrice, de un terariu părăsit și ghivece ce-și așteaptă florile. Revenind. Eu nu am televizor, dar mă uit în câte-o sâmbătă dimineața la prânz la Travel Channel, la oameni diverși – de obicei americani – care își mută viețile și catrafusele într-un alt colț de lume. Odată cu schimbarea țării în care se află, oamenii speră la un trai mai liniștit, la un stil de viață mai sănătos, la timp de calitate cu familia, la obiceiuri dezirabile. Sunt niște speranțe care apar cu frecvență, mi-au tot ajuns în câmpul observațional. Sunt ca oamenii care-și caută eul spiritual în India. Ca atunci când te cauți pe tine în exterior. Schimbi țara, schimbi orașul și speri că da, de-acum înainte vei fi cum ți-ai dori să fii, vei face toate acele lucruri pe care nu le faci. Funcționează de cele mai multe ori, cel puțin pentru o vreme. Doar că nu-i chiar necesar să îți schimbi țara pentru a avea un stil de viață mai sănătos sau a-ți aloca timp pentru chestiile importante, nici să călătorești prin India pentru a te (re)descoperi. Poți face toate astea oriunde te-ai afla. Nu?

Totuși, arhitectura spațiului… Observând așteptările și speranțele celor care-și schimbă locul, observ și că da, funcționează. O schimbare a spațiului vine la pachet cu uși deschise înspre alte eventuale schimbări. E mai ușor să te schimbi când deja ai schimbat ceva. O scurtătură în jurul pământului, dar poate nu și în jurul tău la modul real.

Stările de bine și presiunea atmosferică sunt chestii contagioase, respectiv cu impact asupra creierașelor. Mi-e cald și mi-e mintea sufocată, însă oricât s-ar dezlănțui furtunile iar eu aș medita cuminte, ignorând accesele de tuse matinală de-parcă-urmează-să-moară ale vecinului, acum nu funcționează pentru mine. Nu pot răsufla ușurată.

Ar trebui să plouă și-n creierele oamenilor. De-acolo vine tensiunea.

[Cred că citeam Mr. Mercedes, de Stephen King, când mi-a venit să desenez o umbrelă, două. Pe-atunci tensiunea era fictivă.]

Reclame

Deschizi geamul

fotografii de citit pic pic ploaie

și stingi lumina să auzi ploaia. Parcă pe întuneric auzi mai bine. Ploaia nu-i romantică, așa cum o cred unii. Pentru mine are efect de catharsis, de eliberare. E momentul să respir.

Aș ieși afară mai târziu. Sunt ființele astea ce se întind pe trotuare, își plimbă casa în spate. Melcii sunt nomazi, veșnici călători. În ritmul lor, fără presiunea timpului.

Poate jamaicanul are dreptate, nu avem nevoie de ,,vindecare”, nu avem nevoie de reparații.

Azi: acceptare (și un zâmbet)

Prin furtună

A plouat în ultimele zile… In prealabil, tunete, poate fulgere. Câţiva stropi m-au prins, două zile la rând. Primul strop de ploaie mi-a udat vârful nasului şi imediat, graba şi agitaţia s-au transformat în amuzament. De ce fugim aşa speriaţi de ploaie ?

Când aveam vreo 3-4 ani, bunica mi-a spus că nu trebuie să îmi fie teamă de tunete, căci îngeraşul trage cu tunul. Analizând, o fiinţă supranaturală care trage înspre pământ cu un tun ar trebui să fie o imagine mai înfricoşătoare decât un sunet provocat de o descărcare electrică. Copilului i s-a părut un fapt liniştitor. Pentru mine, îngeraşii erau acei cupidoni grăsuţi, cu păr bălai şi buclat, purtaţi în zbor de aripi mititele, albe şi pufoase. Nu mi-a mai fost teamă niciodată, nici de tunete, nici de fulgere, nici de furtună. Îmi plac.

Îmi place liniştea dinaintea furtunii, îmi creează o stare de anticipaţie, aştept nerăbdătoare ca odată cu descărcările cerului, să mă eliberez şi eu de presiune. Imi plac norii suri şi mohorâţi, nu pentru că aş avea eu o fire bacoviană, ci pentru că îmi dau senzaţia de putere. Le simt măreţia şi mă simt micuţă şi neimportantă, fără să mă deranjeze asta. Parcă greutatea lor mă apasă, însă îmi oferă speranţa că în curând presiunea din aer şi din suflet se va risipi.

Fulgerele oferă un spectacol vizual minunat. De ce să cauţi artificiile, când natura ne oferă gratuit scântei ce luminează întregul cer ? Tunetele completează spectacolul la nivel auditiv, atât cât fiorii să te cuprindă într-o scurtă, sau lungă – după caz, îmbrăţişare. Când, în sfârşit, primii stropi de ploaie încep să cadă, pot răsufla liniştită. Presiunea şi-a atins apogeul, iar acum devenim liberi…
Mi-e dor să alerg prin ploaie, prin furtună, să arunc umbrela după 50 de metri şi să îmi zâmbesc mulţumită, dar mai ales emoţionată. Apoi, când ritmul ploii încetineşte, urmăresc cerul. Norii se dau la o parte, iar soarele ne zâmbeşte. Tensiunea a fost înlăturată. Poate un curcubeu va îmbrăţişa cerul.

Fulgerele sunt cele care lumineaza cerul, în absenţa soarelui. Azi nu a fost nevoie de ele…