Arhive pe etichete: padure

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

Standard
Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888

Anunțuri

Plimbări în 2015: Mănăstireni și Beliș

Standard
Plimbări în 2015: Mănăstireni și Beliș

Înainte de a schimba anul, poate public ce-a mai rămas din plimbări: fotografii, ciorne, urme de emoții și gânduri. 

Trează de vreo oră, cred, dar cu mintea încă amorțită. Unele dimineți sunt mai grele, mai greoaie, te simți ca un bolovan, simți și gravitația. Telefonul sună a moarte (trebuie să îmi schimb ringtone-ul ăsta), în contrast cu entuziasmul Adelei – care vrea să mă scoată din casă. Îi era poftă de plimbări pe munte, știu că visează la Băișoara și Muntele Mare (încă nu am dus-o acolo, de făcut în 2016!). E deja ora 9, prea târziu să pornim spre Muntele Mare. Ar fi un traseu prea lung…

În oraș nu-i de stat, așa că ne pornim spre Beliș, eternul Beliș. Aveam vreo 17 ani când am fost pentru prima dată aici, era iarnă și ne pornisem într-un fel de ,,treasure hunt”. Între timp, l-am vizitat și revizitat în repetate rânduri. În ultima vreme, știm că aproape fiecare sat are ceva comori neștiute, trebuie doar explorat… Așa că întocmim rapid traseul detaliat și ne decidem să oprim și în Mănăstireni.

Dus: Cluj – Gilău – Căpușu Mare – Păniceni – Mănăstireni – Râșca – Beliș.
Întors: Beliș – Mărișel – Tarnița – Someșul Cald – Gilău – Cluj.

În Mănăstireni există o biserică reformată-calvină, cu o arhitectură romanică, ce datează din secolul al XIII-lea. Am vrut să vedem ceasul solar al bisericii, de fapt. Se află pe fața sudică a turnului și e încadrat de două sculpturi: una reprezentând arhanghelul ucigând balaurul, iar cealaltă este ,,Melusina” sau ,,fata pasăre” – o tânără care alăptează doi șerpi. Simpla ei prezență (cu o simbolistică cel mai sigur precreștină) e suficient de interesantă.

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

Pornim mai departe. În Râșca, ne fug ochii pe dealurile mov pline de brândușe și îi promitem Danei că la întoarcere vom culege un buchețel. Apoi ne dăm seamă că, de fapt, vom parcurge alt traseu. Suntem tot mai entuziasmați oricum, Râșca are niște dealuri aparte. Știm că de aici, de la doamna Jeni (Pensiunea Matiș), se organizează trasee cu măgăruși prin Apuseni. La vară vom reveni!

Ne apropiem de Beliș – Fântânele. Coborând din mașină, ne convingem că bluza pe care am aruncat-o în grabă în rucsac își are rolul ei: aerul e mai rece și vântul bate puternic. belis fantanele cluj statiune

Oxigenul îl regășești mai din plin aici. Senzația de apăsare și sufocare a dispărut undeva pe drumul din Râșca și a făcut loc unui sentiment de libertate atât de familiar. Căutăm, din priviri, direcții de plimbare. Îl zărim, lângă lac, pe domnul cu barca, însă pierdem ocazia, ne-au luat-o alții înainte.

E frumos la Beliș… și tocmai pentru că e frumos, simți că ți se umflă o venă în cap de nervi când îl vezi pe un individ în fața ta, abia coborât din mașină, pășind agale pe lângă drum, cum aruncă un pet pe jos. Și oricum, privind în jur, prin stațiune, e imposibil să nu observi (și) mizeria. Peturi și ambalaje.

Lucrând în domeniu și încercând să promovezi locurile deosebite, locuri cu potențial turistic, multe neștiute de nimeni, ajungi să te întrebi dacă nu cumva e o mare greșeală. Pe de o parte, dezvoltarea turismului e cu siguranță benefică pentru dezvoltarea rurală și economică a unei localități, dar și pentru conservarea unui stil de viață și a unor tradiții care încep să dispară. Nici nu are rost să zic că-i benefic și pentru păduri. Asta ca să fie clar: turiștii nu-s doriți în zonele montane ale Clujului, în caz că mai are cineva dubii.

Pe de altă parte, însă, și aici apare acea îndoială, vezi că răsar ,,turiști” care au impresia că natura e coșul lor de gunoi și care simt nevoia să își lase resturile în urma lor. Așa că Belișul e frumos, dar nu în ,,miezul” stațiunii – acolo-i trist.

Belișul devine cu adevărat frumos odată ce ai părăsit barajul, treci de semnul de ,,Acces interzis – proprietate privată” (accesul pe traseu e permis, dar amplasarea semnului duce în eroare, căci ar trebui plasat dincolo de gard) și te pornești pe urmele punctului roșu.

Urmăm drumul semi-asfaltat, observând din când în când punctul roșu, alături de cel galben. La un moment dat, cele două trasee se despart. Punctul nostru roșu o ia în stânga, prin pădure, iar punctul galben urmează drumul și ne rămâne un mister (poate la anul…).

Urmând poteca ascendentă prin pădure, poate ai ocazia să întâlnești un localnic: ,,Domnișorelor, nu vi-i frică prin pădure? Poate vă atacă ursu’ ”. ,Io fac drumu’ ăsta de peste 20 de ani!”, ne mai spune. Îl întrebăm dacă știe încotro duce traseul marcat și ne răspunde simpatic: ,,La Beliș, auzât-ați de locul ăsta?”. Râdem toți și ne continuăm drumul. E acel gen de umor simplu, de genul ,,Captain Obvious”, irezistibil cumva, al țăranului român. Tu, de la oraș, vii și pui întrebări stupide de genul unde duce cărarea asta… Duce undeva mai încolo, peste 100 sau 1000 de metri, dar ești tot aici, în cele din urmă.

traseu punct rosu belis baraj padure poteca

Pădurea vine cu tot felul de surprize… A reușit soarele să răzbată aici, doar aici, și parcă își aruncă toate farmecele în colțul acesta de pădure… E ca într-un vis.

padure belis cluj

Ieșim din pădure, în câmp deschis (sau munte deschis, mai degrabă). Pe dreapta, o stână pustie și locuința cuiva. Vântul face gălăgie. Traseul urmează cărarea, tot în față până la brad, și apoi la stânga (punctul roșu e marcat acolo undeva pe-o piatră). Ne oprim să luăm prânzul, poate nu-i cel mai ideal loc, bate vântul puternic, însă mâncarea e binevenită.

belis cluj

belis cluj

Apoi, continuăm micul și scurtul urcuș rămas, până vedem din nou lacul…

belis cluj

La întoarcere spre Cluj, trecem prin Mărișel (am plimbărit cu altă ocazie și pe-aici). E una dintre cele mai pitorești și impresionante comune ale județului Cluj, cu împărății de brazi – acolo unde au rămas în picioare. Zona e superbă, starea drumurilor deplorabilă, dezolantă. Nu-i ca și cum încurajează vizitele (dimpotrivă).