Secretele arborilor prin pădurea Hoia | Ecouri Verzi

Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân indiferentă, adevărul este că am resimțit din plin tensiunea acumulată în ultima vreme în societate; că m-a durut dezbinarea, înstrăinarea și ura cu care ne-am vorbit unii altora; și că voiam doar să se termine odată. Rămân cu speranța că poate învățăm să comunicăm, să ne înțelegem unii altora ideile, să găsim acele lucruri care ne unesc și ne aduc împreună. Cred că intențiile tuturora sunt bune, în esență. Doar că avem viziuni diferite asupra normalității și a modului în care ar „trebui” să fie lucrurile.

Cu nevoia unei guri de de aer curat, ne-am decis cam pe ultima sută de metri că vrem să aflăm secretele arborilor într-o drumeție tematică organizată de Asociația Ecouri Verzi, în cadrul proiectului „Pașaportul copiilor pentru arii protejate”, proiect finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România (se întâmplă și lucruri frumoase, iată).

Mi-s dragi copacii și plantele, în general, de numa’, doar că nu știu mai nimic despre ele. Cele mai autentice prietenii le-am legat oricum așa, întâi cu o conexiune puternică, bazată pe interacțiuni frumoase, abia apoi acumulând informații punctuale (pe care le tot uit, oricum).

Cam așa și cu arborii, a sosit timpul să aflu una-alta despre ei. Drumeția a fost prin pădurea Hoia și aria protejată „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”. Celebra pădure e bântuită de frumos și de mici turme de oi. Extratereștrii parcă am început să fim noi, oamenii, la cât de rupți de mediu suntem uneori.

Jugastru, carpen, dârmoz, stejar… Arbori remarcabili, arbori arhaici

Tibi Hartel, biolog și ecolog, este cel care, alături de Horațiu Popa de la Ecouri Verzi, ne însoțește și ne îndrumă printre arborii din Hoia. Aflăm și de proiectul „Arborii remarcabili din România” și despre importanța arborilor bătrâni în ecosisteme. Ignorați și indezirabili din punct de vedere economic, aceștia pot fi un plus de valoare pentru comunitate (e important să avem „rădăcini”), găzduind și protejând micro-habitate care altfel se distrug și ele odată cu tăierea arborelui. Au fost înregistrați peste 4.000 de arbori remarcabili în toată țara, iar pe mine mă bate gândul să „adopt” unul. Am aflat că-i tei (probabil)! 🙂

padurea hoia (4)

Se măsoară circumferința arborilor la 1,3 m înălțime de la sol. Dacă vă tentează vreodată, e o informație utilă. Altfel, m-am îndrăgostit de câte-un jugastru, carpen, vreun tei pucios, de stejari și cireși sălbatici, un dârmoz și păducel. Mi-s dragi cuvintele astea, cu sonoritate arhaică și rădăcini în vechea limbă.

Analizăm vegetația, copiii adună frunze, ne împrietenim cu liniștea pădurii… 

Jugastrul e un soi de paltin, cu puncte albe scorțuroase pe trunchi și frunze cam așa 🙂

jugastru

Carpenul are și el pete albe care, am aflat, sunt de fapt niște mici licheni. Are frunze ușor de recunoscut. Crește masiv, iar dacă e tăiat, se face ca o „buruiană”, invadează natural împrejurimile. Pe de-o parte, forțează stejarul să crească, pe de altă parte, îl poate ucide. Carpenul este unul dintre motivele pentru care nu mai avem păduri tinere de stejari. Mă rog, proasta administrare a acestor păduri e motivul, căci nu se ține cont de astfel de „detalii”.

carpen

carpen in devenire

Teiul pucios e la doi pași de noi, cu frunzele-i în formă de inimioară, noduri pe trunchi și vergeturi verticale. Nu cred că l-aș putea recunoaște dintr-o mie de alți arbori, însă.

Cireșul sălbatic îl recunoaștem ușor după inelele orizontale.

cires salbaticStejarul poate fi tras de „urechiușe”, are frunzele ca niște lobi dacici, spre deosebire de frunzele altor foioase. Am mai aflat că unde avem stejar, avem cel mai probabil și alun și că driverul principal de răspândire a stejarilor este gaița. Cu obiceiul de a transporta ghinde pentru a le ascunde și scăpându-le din aer, o gaiță poate „planta” și 6 – 7000 de ghinde într-o singură vară. N-avem nevoie de voluntariat, ci de gaițe, hihi.

Crânguri și păduri

Evadând din jungla urbană, pădurile sunt oazele ideale de reculegere. Nu mi-am pus problema că pădurea, așa cum o știm noi acum, era o raritate în urmă cu ceva timp. În schimb, e la mintea cocoșului că ceva din modul în care ne administrăm și protejăm pădurile s-a schimbat radical doar în ultimii 15-20 de ani. Las mai jos câteva idei din drumeția prin Hoia, furate în zbor de la Tibi Hartel:

„Dacă îi întrebați pe bunicii voștri, veți afla că ei tăiau crengile arborilor, așa numita tăiere în regim de crâng, o practică forestieră tradițională, milenară, astăzi exclusă din Ocolul Silvic pentru că nu e modern, nu e productiv. La nivel local, însă, această practică dă lemn de foc pentru localnici, precum și lemnul necesar pentru lucrările lor. S-a demonstrat faptul că pădurile în regim de crâng au valoare culturală, istorică, economică, naturală foarte mare. Nu sunt economice în sensul corporatist-industrial, dar este economic pentru că în momentul în care vine cineva și taie lemn de foc, da, lemnul este tăiat, dar sistemul este menținut. Acest tip de tăiere ține arborii tineri, îi regenerează. Iar arborii au o capacitate de reîntinerire fantastică.” – Tibi Hartel

carpen 2

„Englezul ar veni aici să vadă cât de frumoasă este pădurea și crângul și ar pune întrebarea normală: de ce-i mizeria asta aici?! Pentru că ceva ce-i considerat mizerie economică merită mizerie.”

IMG_20181006_115706

Peisajele culturale și resurse genetice către Europa

Am mai aflat una-alta și despre peisajele culturale și importanța lor, mai ales în contextul actual. Exemplul cel mai rapid și simplu de înțeles: cândva bourul pășuna în regiune (forță naturală), treptat a fost exclus de către om, însă în locul lui pășunează acum vitele (forță culturală). S-au schimbat bourii cu vitele, dar forța ecologică este aceeași, iar structura peisajului se menține.

„Din acest motiv sunt foarte valoroase peisajele culturale, căci au un capital natural uriaș – apă curată, sol fertil, biodiversitate, resurse genetice cât cuprinde. De la părul nostru pădureț care nu mai există în Europa, numai la noi, până la specii de arbori, ciuperci sau plante medicinale. Vin din Elveția să ducă semințe din Carpații noștri pentru a repopula regiunile de acolo, pentru că aplicând atâtea chimicale sute de ani, s-a schimbat radical vegetația. Asta înseamnă resursă genetică de la noi înspre Europa, în această direcție am putea mișca noi mult mai hotărât.”

Cu alte cuvinte, peisajele naturale au fost înlocuite cu peisaje culturale. Noi încă le avem, am face bine să le protejăm și să le valorificăm…

padurea hoia (6)

Poteci, marcaje, arii protejate

La întoarcere, ne oprim în zona ariei protejate „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”, în dreptul unui marcaj vandalizat. De altfel, pe drum mai observăm diverse panouri turistice distruse. De ce ar face cineva așa ceva, îmi scapă. Cei de Ecouri Verzi vor reface în următoarele zile marcajele. 

Horațiu ne povestește despre poteci de lung parcurs: Via Maria – care pornește din Budapesta și trece și pe-aici, prin Hoia, Via Transilvanica a celor de la Tășuleasa Social și Via Carpatica la care lucrează cei de la Ecouri Verzi; apoi despre marcaje, cine-i îndreptățit și cine-i obligat să le facă (apropo, finanțările ar trebuie teoretic să vină de la consiliile județene sau locale – lucru care se întâmplă și nu prea), care este procedura dacă îți vine ideea să marchezi un traseu și alte aspecte ce țin de administrarea potecilor și a traseelor, despre arii protejate și relația noastră cu aceste zone. 

padurea hoia (1)

O plimbare tare frumoasă, cu informații valoroase și discuții constructive pe tema arborilor și ariilor protejate, a pădurilor și a potecilor turistice. Urmăream activitatea celor din Asociația Ecouri Verzi, am mai ratat câteva drumeții dedicate arborilor, precum și câteva acțiuni de refacere de trasee (» vezi Potecătorii), dar am reușit de-am prins o zi minunat de senină, oameni faini și arbori cu totul remarcabili – ca toate creaturile din jurul nostru 🙂

padurea hoia (3)padurea hoia (5)

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

padurea mociar cea mai bătrână pădure

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888

Plimbări în 2015: Mănăstireni și Beliș

Înainte de a schimba anul, poate public ce-a mai rămas din plimbări: fotografii, ciorne, urme de emoții și gânduri. 

Trează de vreo oră, cred, dar cu mintea încă amorțită. Unele dimineți sunt mai grele, mai greoaie, te simți ca un bolovan, simți și gravitația. Telefonul sună a moarte (trebuie să îmi schimb ringtone-ul ăsta), în contrast cu entuziasmul Adelei – care vrea să mă scoată din casă. Îi era poftă de plimbări pe munte, știu că visează la Băișoara și Muntele Mare (încă nu am dus-o acolo, de făcut în 2016!). E deja ora 9, prea târziu să pornim spre Muntele Mare. Ar fi un traseu prea lung…

În oraș nu-i de stat, așa că ne pornim spre Beliș, eternul Beliș. Aveam vreo 17 ani când am fost pentru prima dată aici, era iarnă și ne pornisem într-un fel de ,,treasure hunt”. Între timp, l-am vizitat și revizitat în repetate rânduri. În ultima vreme, știm că aproape fiecare sat are ceva comori neștiute, trebuie doar explorat… Așa că întocmim rapid traseul detaliat și ne decidem să oprim și în Mănăstireni.

Dus: Cluj – Gilău – Căpușu Mare – Păniceni – Mănăstireni – Râșca – Beliș.
Întors: Beliș – Mărișel – Tarnița – Someșul Cald – Gilău – Cluj.

În Mănăstireni există o biserică reformată-calvină, cu o arhitectură romanică, ce datează din secolul al XIII-lea. Am vrut să vedem ceasul solar al bisericii, de fapt. Se află pe fața sudică a turnului și e încadrat de două sculpturi: una reprezentând arhanghelul ucigând balaurul, iar cealaltă este ,,Melusina” sau ,,fata pasăre” – o tânără care alăptează doi șerpi. Simpla ei prezență (cu o simbolistică cel mai sigur precreștină) e suficient de interesantă.

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

Pornim mai departe. În Râșca, ne fug ochii pe dealurile mov pline de brândușe și îi promitem Danei că la întoarcere vom culege un buchețel. Apoi ne dăm seamă că, de fapt, vom parcurge alt traseu. Suntem tot mai entuziasmați oricum, Râșca are niște dealuri aparte. Știm că de aici, de la doamna Jeni (Pensiunea Matiș), se organizează trasee cu măgăruși prin Apuseni. La vară vom reveni!

Ne apropiem de Beliș – Fântânele. Coborând din mașină, ne convingem că bluza pe care am aruncat-o în grabă în rucsac își are rolul ei: aerul e mai rece și vântul bate puternic. belis fantanele cluj statiune

Oxigenul îl regășești mai din plin aici. Senzația de apăsare și sufocare a dispărut undeva pe drumul din Râșca și a făcut loc unui sentiment de libertate atât de familiar. Căutăm, din priviri, direcții de plimbare. Îl zărim, lângă lac, pe domnul cu barca, însă pierdem ocazia, ne-au luat-o alții înainte.

E frumos la Beliș… și tocmai pentru că e frumos, simți că ți se umflă o venă în cap de nervi când îl vezi pe un individ în fața ta, abia coborât din mașină, pășind agale pe lângă drum, cum aruncă un pet pe jos. Și oricum, privind în jur, prin stațiune, e imposibil să nu observi (și) mizeria. Peturi și ambalaje.

Lucrând în domeniu și încercând să promovezi locurile deosebite, locuri cu potențial turistic, multe neștiute de nimeni, ajungi să te întrebi dacă nu cumva e o mare greșeală. Pe de o parte, dezvoltarea turismului e cu siguranță benefică pentru dezvoltarea rurală și economică a unei localități, dar și pentru conservarea unui stil de viață și a unor tradiții care încep să dispară. Nici nu are rost să zic că-i benefic și pentru păduri. Asta ca să fie clar: turiștii nu-s doriți în zonele montane ale Clujului, în caz că mai are cineva dubii.

Pe de altă parte, însă, și aici apare acea îndoială, vezi că răsar ,,turiști” care au impresia că natura e coșul lor de gunoi și care simt nevoia să își lase resturile în urma lor. Așa că Belișul e frumos, dar nu în ,,miezul” stațiunii – acolo-i trist.

Belișul devine cu adevărat frumos odată ce ai părăsit barajul, treci de semnul de ,,Acces interzis – proprietate privată” (accesul pe traseu e permis, dar amplasarea semnului duce în eroare, căci ar trebui plasat dincolo de gard) și te pornești pe urmele punctului roșu.

Urmăm drumul semi-asfaltat, observând din când în când punctul roșu, alături de cel galben. La un moment dat, cele două trasee se despart. Punctul nostru roșu o ia în stânga, prin pădure, iar punctul galben urmează drumul și ne rămâne un mister (poate la anul…).

Urmând poteca ascendentă prin pădure, poate ai ocazia să întâlnești un localnic: ,,Domnișorelor, nu vi-i frică prin pădure? Poate vă atacă ursu’ ”. ,Io fac drumu’ ăsta de peste 20 de ani!”, ne mai spune. Îl întrebăm dacă știe încotro duce traseul marcat și ne răspunde simpatic: ,,La Beliș, auzât-ați de locul ăsta?”. Râdem toți și ne continuăm drumul. E acel gen de umor simplu, de genul ,,Captain Obvious”, irezistibil cumva, al țăranului român. Tu, de la oraș, vii și pui întrebări stupide de genul unde duce cărarea asta… Duce undeva mai încolo, peste 100 sau 1000 de metri, dar ești tot aici, în cele din urmă.

traseu punct rosu belis baraj padure poteca

Pădurea vine cu tot felul de surprize… A reușit soarele să răzbată aici, doar aici, și parcă își aruncă toate farmecele în colțul acesta de pădure… E ca într-un vis.

padure belis cluj

Ieșim din pădure, în câmp deschis (sau munte deschis, mai degrabă). Pe dreapta, o stână pustie și locuința cuiva. Vântul face gălăgie. Traseul urmează cărarea, tot în față până la brad, și apoi la stânga (punctul roșu e marcat acolo undeva pe-o piatră). Ne oprim să luăm prânzul, poate nu-i cel mai ideal loc, bate vântul puternic, însă mâncarea e binevenită.

belis cluj

belis cluj

Apoi, continuăm micul și scurtul urcuș rămas, până vedem din nou lacul…

belis cluj

La întoarcere spre Cluj, trecem prin Mărișel (am plimbărit cu altă ocazie și pe-aici). E una dintre cele mai pitorești și impresionante comune ale județului Cluj, cu împărății de brazi – acolo unde au rămas în picioare. Zona e superbă, starea drumurilor deplorabilă, dezolantă. Nu-i ca și cum încurajează vizitele (dimpotrivă).