Arhive pe etichete: ochi

banane prăjite

Standard
banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

Anunțuri

Să vezi!

Standard

Știam că mi s-a deteriorat vederea. În ultimul an am simțit efectele din plin. Nu doar că îmi obosesc ochii mult mai repede și, din acest motiv, simt o oboseală și la nivel psihic, dar am simțit efectele la nivel de interacțiune cu oamenii.

Dacă înainte singurul inconvenient era că nu vedeam obiectele aflate la o oarecare distanță – cum ar fi subtitrările la filme, reclamele sau diversele texte de pe panourile publicitare de prin oraș, ce scriau profii pe tablă la facultate sau slide-urile afișate cu video-proiectorul, etc etc, în ultimul an și ceva s-au supărat prieteni și cunoștințe pe mine că cică sunt arogantă și mă prefac a nu-i vedea sau trec pe lângă ei, privesc în direcția lor și nici măcar nu îi salut. La rândul meu, eu m-am enervat pe ei pentru că sunt incapabili să proceseze o informație simplă de tipul ,,Iulia nu vede bine, de-aia nu salută – că nu te vede”. Mai ales că le-am zis fix persoanelor în cauză că nu văd bine, că data viitoare să mă tragă de mânecă la propriu, să se posteze în fața mea și să mă salute. Nu sunt arogantă, nici cu nasul pe sus, doar mioapă. Sunt puțin ignorantă în ale socializării, dar am bunăvoință.

Am adunat multe frustrări, se vede?

Poate cel mai frustrant lucru e faptul că nu am mai putut privi oamenii în ochi. Îmi plăcea să fac asta. Să privesc în ochii oamenilor atunci când vorbeam cu ei, sau atunci când tăceam. Să înțelegi din priviri mai multe decât ai putea să înțelegi din cuvinte. Dar ce sens are să privesc înspre ochii lor când tot ce văd e un strat de ceață? Iar în momentul în care nu mai privești oamenii în ochi, s-a pus o barieră de comunicare, în primul rând, între tine și ei. De latura afectivă nici nu mai zic nimic.

După multe eforturi financiare, am reușit să mă ocup de problemele astea. Control la ochi la un medic foarte bun, rame faine și cele mai utile lentile de pe stoc! Cum ziceam, știam că mi s-a deteriorat vederea. De vreo patru ori mai rău. Nici lentilele actuale nu au dioptriile care mi-ar fi necesare, căci mi-ar fi mult prea greu să mă acomodez cu ele. Dar e un început.

Mi-a fost foarte greu să accept ochelarii vechi, nu reușeam să mă acomodez cu ei, simțeam un disconfort psihic și vizual continuu. Psihic în sensul că mă simțeam ca într-o cutie și aveam impresia că văd lumea… din exterior, cumva. Cred că de data asta i-am nimerit. Îi port de 3 zile și nu am problema respectivă, nici un disconfort (doar nasul e deranjat, dar să suporte!).

În fine, ce voiam să zic este că, nici nu mai știu după câți ani, i-am văzut chipul mamei de la distanță (= 3 metri). Cu trăsăturile specifice, zâmbind, cu bucurie în ochi. Ce minunat e să vezi, să vezi expresiile oamenilor dragi fără să îți chinui ochii în zadar, să vezi expresiile și ochii oamenilor străini ție, să vezi conturul lumii în care mișuni zilnic.

Nu îmi pot imagina ce ar însemna pentru un orb să își recapete vederea. Eu încep să îmi recuperez o parte din mine. Aceea care privește oamenii în ochi, cu încredere.