Arhive pe etichete: normalitate

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Despre cum se plictisesc unii

Standard

Când eram mică, plângeam de plictiseală.

Nu exagerez și nu glumesc. Chiar aveam momente când îmi dădeau lacrimile (îmi amintesc și cel puțin un plâns în hohote) pentru că ,,eu nu știuuuu ce să fac. Ce să faaac?”. Chiar și acum, prin ceața amintirilor, mă apucă un sentiment de groază când îmi amintesc acele momente. Și analizând senzația în profunzime, mă văd nevoită să reformulez. Nu plângeam de plictiseală, plângeam de groaza că plictiseala se instalează. De-asta mieunam și mă văicăream că eu nu știu ce să fac, să îmi spună cineva ce să fac!

În esență, nu se schimbă mare lucru de-a lungul anilor. Creierul ne cere în continuare să îl hrănim cu experiențe, cu informații, cu trăiri diverse. Deși ne lenevim și ne pierdem, mulți dintre noi, curiozitatea și dorința de a cunoaște lumea din jurul nostru, cred că, totuși, înlăuntrul nostru zace Exploratorul, partea aceea din noi care vrea să facă, să învețe, să miște, să descopere, să redescopere, să creeze.

Fiecare să-și hrănească mintea.

Acum… ar fi penibil să încep să plâng și să le cer urlând altora să îmi spună ce să fac pentru a evita groaznica stare plictiseală. Fiecare dintre noi suntem responsabili de propriul creier, zic. Dacă ne simțim generoși, uneori ne mai asumăm și alte creierașe pe care încercăm să le hrănim și să le cultivăm curiozitatea.

Acum… am un întreg arsenal de arme împotriva plictiselii. Sunt atât de multe lucruri pe care le-aș face într-o zi, care îmi plac și care mă fac fericită, încât nu văd cum aș putea să mă plictisesc.

Acum… nu îmi pot aminti când a fost ultima oară când m-a pălit plictiseala, exceptând plânsetele din primii ani de viață.

Despre cum se plictisesc unii.

Mi-e greu să înțeleg cum reușesc oamenii să se plictisească în secolul nostru. Cu atât de multe activități pe care le putem întreprinde, atât de multe evenimente la care avem acces, atât de multe locuri și oameni de cunoscut, atât de multă informație care așteaptă să fie înțeleasă și o lume atât de mare pe care o putem explora!

Poți să ai sute de hobby-uri într-o viață. Poți să încerci sute de activități și să ai sute de experiențe variate. Poți să faci în fiecare săptămână ceva nou. Eu simt că timpul nu-mi ajunge să fac tot ce mi-aș dori într-o zi, când să mă plictisesc?

Un mic-micuț semnal de alarmă: unii oameni confundă plictiseala cu oboseala. Când ai vrea să faci x și y lucruri, dar nu te simți în stare, nu ești plictisit ci obosit. Sau, posibil, într-o stare de depresie – și ar fi important să vezi care sunt cauzele stării respective. Plictiseala e cauzată însă de lipsa de activități, de acel nu știu ce să fac pe care ți-l strigă sufocat creierul. Iar în momentul în care îi dai activități, apăsarea mintală și sufletească dispare și ea, de parcă nici n-ar fi fost 🙂

Poate tocmai suprasaturarea de stimuli, de activități, de posibilități și lipsa unor abilități de selecție stau la baza omului plictisit din secolul al XXI-lea.

Mai multe n-aș știi să scriu despre cum se plictisesc unii (tentativă eșuată). Este, mai degrabă, o mirare personală 🙂

Nu-ți lăsa creierul să moară!

Mă întristez când văd oameni care ajung înspre drăguța vârstă de 30 de ani și n-au habar ce să facă în timpul lor liber, mai ales dacă rămân singuri. Iar starea de plictiseală e un fel de normalitate cotidiană. E trist. Sau poate nu e, dar pe mine mă întristează, sigur am rămas cu traume din copilărie hehe :))

Cred că ne datorăm nouă înșine să nu ne lăsăm creierul să moară de plictiseală (simpatică expresie). Așa că privește-n jur și culege hrană pentru creier. Încurajează-ți curiozitățile și încearcă tot felu’. Și mai încearcă altele, până te pricopsești cu minim 5-6 pasiuni și hobby-uri care să te țină mai mult de 3 luni. Cine știe, poate vor dura o viață, dar nu e nici obligatoriu, nici necesar și, în opinia mea personală, nici dezirabil.

Lumea asta-i prea vastă, colorată și diversă pentru a te bloca într-o singură direcție.

despre cum se plictisesc unii