N-are rost…

…să exprim ce simt. E un fel de schemă cognitivă – în termeni psihologici. În alți termeni, e o idee fixă de-a mea, un fel de pattern în funcție de care îmi reglez comportamentele. De ce și de unde a pornit? Evident că din familie, din niște relații disfuncționale care 

Să încerc iar. ,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că și-a exprimat el și gândurile și emoțiile constant, întruna, suficient cât să simt că nu mai pot să respir. Prea multe emoții și gânduri pe masă la cină. Prea multe drame, nu-i nevoie și de ale mele.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că ea a fost întotdeauna distantă, rece. Pentru că în puținele dăți când am trecut peste distanța asta, fie m-am lovit de-un zid, fie s-a întors împotriva mea. Pentru că îi era deja suficient de greu, nu avea nevoie de încărcături emoționale suplimentare, fie pozitive, fie negative. Pentru că era deja copleșită de modul în care își exprima el emoțiile, nu era nevoie să fac și eu asta.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că de la al doilea el mă așteptam să se și schimbe ceva, dacă tot depun eforturi considerabile de a exprima ce simt. Asta nu s-a întâmplat. Iar eu învăț repede.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că, dacă e să comparăm cu problemele lui N., ce simt eu devine nesemnificativ. E puțin prin comparație. Putem mai bine să discutăm despre problemele alea ale lui.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că oamenilor nu le chiar pasă. Fiecare își are propriile gânduri și emoții de exprimat, de potolit, de îndrumat și dezvoltat. Cui naiba îi pasă (cu adevărat, dar cu adevărat!) de gândurile altuia? – gânduri care au zero legătură cu persoana ta, nu te privesc deloc, nu-ți influențează viața.

De-asta n-are rost.

Dar e mai mult de atât. Nu doar că nu are rost, dar mi-e frică. De avalanșa de emoții refulate, inexprimate și adunate de prea mult timp. Frică să nu se reverse ca după un baraj dărâmat. Frică să nu mă doboare. Abia le țin piept – la propriu. Simt zilnic că respir greu și am un nod în gât (nod din ăla în gât pe care îl ai când îți vine să plângi; îl simt mereu). Mi-e teamă că odată cu exprimarea unor emoții, voi pierde echilibrul ăsta fragil. Că voi fi copleșită.

Cam atât pe azi.

Mi-am găsit un doctor psihiatru / psihoterapeut foarte bun (e ok ca persoană + e competent în domeniu). Eu sunt tot mai bine, în principiu. Dar mai am câte un atac de panică și senzația aia constantă de sufocare și epuizare emoțională. Și de alergie la oameni. Poate iese ceva util din toate ședințele astea de terapie, dar momentan simt că scormonesc prin rahat. Și, ca tot omu’ anxios, îmi vine să evit să mă confrunt cu toate astea. E mai ușor să-mi trântesc dimineața pe față un zâmbet tâmp.