Să mergeeem: Cascada Cailor (nah) și Muzeul Rădăcinilor | Ziua 6

Muzeul Rădăcinilor

Cascada Cailor și Muzeul Rădăcinilor

Urma să lăsăm ploile Pietrosului în urmă și să ne îndreptăm spre alte zări. Păreau mai senine. Păreau și mai anoste, dacă e să recunosc. Urma să vizităm Cascada Cailor și tot soiul de muzee cu și despre lemn. Cu o oboseală ce parcă-mi sfărâma oasele, senzația de entuziasm părea a fi mai potolită. Era acolo, dar în fundal. Dintre toate, mă rodea doar curiozitatea: cum o fi ăla un muzeu al rădăcinilor? 

I. Dar înainte de orice, ziua 6 e despre cum NU am ajuns la Cascada Cailor 🙂

Mi-am dat seama recent că am cărat cu mine, poate vreo câțiva ani, inconștient, o oarecare aversiune față de cascade. Creierul nu face întotdeauna cele mai fericite (nici măcar adaptative) asocieri din lume. Nu eram foarte impresionată de ele, de cascade, deci (sigur, între timp, s-a schimbat narațiunea). La momentul respectiv, am ajuns pe-un drum spart și neprietenos cu burta mașinii, am calculat că ar fi de mers pe jos vreo oră – două până la cascadă. Deasupra ei, niște nori întunecați își făceau numărul. Alegerea a fost dacă să mergem la cascadă și să ne murăm (din nou), renunțând la altele de pe traseul zilei, sau să ne vedem de drum. Așa că ne-am văzut de drum. Oricât de frumos a fost în ziua precedentă pe Vf. Pietrosul Rodnei, prin ploaia torențială in-fi-ni-tă 🙂 , acum era prea devreme și prea dimineață pentru încă o ploicică, fie cât de mică. Iar papucii ne erau încă prea uzi. 

p.s. Cascada am auzit, însă, că-i tare frumoasă (e și cea mai mare din România, cu o cădere de apă de 90 m). Și că merită o vizită! Se ajunge totuși ușor la ea, inclusiv cu telescaunul din stațiunea Borșa. Pe noi ne așteptau alte drumuri… 

Info utile: Plimbarea cu telescaunul se face vara între orele 09:00 – 18:00 și costă 30 lei dus-întors / persoană. Drumul se continuă și pe jos, vreo 15-30 min, traseu ușor. 

II. Muzeul Rădăcinilor 

L-am zărit pe Google Maps, la un zoom-in pe hartă, iar denumirea mi-a atras atenția. Am găsit apoi rapid și un reportaj făcut de Digi24 prin anul 2015, cu suficiente informații cât să pricepem dacă ar trebui sau nu să căutăm curtea omului. Cam așa cum am presimțit, Muzeul Rădăcinilor nu este doar / chiar un muzeu. Domnul Ștefan Grec, fost muncitor forestier, adună încă de prin anii ‘70… rădăcini (și nu numai). Cu mintea mereu curioasă, deși trecut de vârsta de 75 ani, caută și dă sensuri noi lemnului. Este nu doar un colecționar, ci și un desăvârșit artist. 

Cu vreo câteva rețineri, căci am simțit imediat că suntem la cineva acasă, pășim în curtea micului muzeu. La ferestre, prin pomi, pe garduri, zărim ineditele forme din lemn și zâmbim. Îi zâmbim și doamnei Tinuța care ne iese în întâmpinare, iar apoi artistului – care ne face bucuros turul casei-muzeu. Sunt vreo două camere ale casei + o anexă în curte » spații dedicate atât expoziției de rădăcini, cât și unor obiecte din Primul Război Mondial (grenade, căști, binoclu, măști de gaze) sau unor exponate cu specific tradițional (costume populare, obiecte casnice, fotografii vechi). 

Rădăcinile le-a găsit de-a lungul anilor prin pădurile din munții Rodnei și Maramureșului. Fără să le altereze forma inițială, le-a dat o nouă viață, inspirată din lumea satului, din folclorul românesc, din poveștile Pădurii. Așa că muzeul nu găzduiește simple rădăcini, ci îi găzduiește pe Ioan Vodă cel Cumplit și Muma Pădurii, Șarpele încolăcit, Fiara din adâncuri, Crocodilul Dracula sau Creierul Pădurii. 

Dincolo de exponatele de muzeu, care surprind prin originalitate, m-am simțit chiar onorată să-l întâlnesc pe Ștefan Grec. Sunt (tot mai) rari oamenii care își pot dedica timpul unei pasiuni atât de neobișnuite, pentru o perioadă îndelungată – cât o viață de om, până la urmă. Au trecut aproape 50 de ani de când a ridicat de la pământ prima rădăcină și a văzut mai mult decât un lemn contorsionat, de când a decis să le arate și celorlalți poveștile pe care le întrezărește în lemn. 

Muzeul Radacinilor Borsa

Vizita nu a durat mult. Poate o jumătate de oră, cu tot cu poze, căscat ochii și zâmbind încoace-ncolo. În desaga mea de explorări prin lume, Muzeul Rădăcinilor se amestecă printre locurile acelea simple și autentice, a căror existență am trăit-o, la rându-mi, plenar. Locuri în care prind, cu sufletul, rădăcini. 

E pentru toată lumea, însă? Probabil că nu. Îmi imaginez că unii oameni privesc prin curte și văd doar niște bucăți de lemn. Sau alții, după cum citisem un comentariu, sunt triști că n-au parcare amenajată. Dacă treceți pe-acolo, însă, opriți-vă să vedeți rădăcinile și să cunoașteți omul. Fără așteptări de turist în concediu. Doar cu mintea deschisă 🙂

Info utile: Muzeul Rădăcinilor se află la aprox. 20 km de Borșa, după pasul Prislop (cum mergi spre Cârlibaba). Punct de reper: localitatea Șesuri. Există un indicator, însă noi l-am ratat prima dată și ne-am întors. Parchezi mașina la drum, iar intrarea este din șosea, pe o mică uliță de pământ care duce direct în curtea familiei. Vizitarea muzeului este gratuită, dar se pot lăsa donații.

Google Maps

Să mergeeem: spre Vf. Pietrosul Rodnei & Lacul Iezer | Ziua 5

Vf. Pietrosu Rodnei

Mi-am verificat cizmele de pe balcon. Prăfuite și crăpate de soare, aproape că-și cereau porția de potop. Până la urmă, Electric Castle nu a făcut decât să-mi educe toleranța la frustrare; iar dacă la un festival de muzică aceasta nu e o calitate absolut necesară, mi-a prins bine în vârf de munte.

Pietrosul Rodnei și-a lăsat o puternică impresie asupra mea. Discutam recent cu un om de-al munților despre cât de inutil-subiective sunt remarcile de tipul „cei mai frumoși munți din țară!”. Fiecare întâlnire cu muntele este o experiență unică și, probabil, irepetabilă. Nu avem criterii pentru „frumos”. A plouat cu gheață, a fulgerat în jurul adăpostului din vârf, la doi metri de noi, mi s-a făcut pielea de găină de la frig, a turnat cu găleata preț de 4-5 ore, timp în care am făcut traseul de întoarcere pe un drum inundat, cu apă ce-mi trecea de nivelul bocancilor, mi-erau picioarele răni și fiecare pas era o mare durere. A fost extraordinar de greu, extraordinar de frumos! N-aș zice despre Pietrosul Rodnei că e unul dintre cele mai frumoase vârfuri montane din țară, așadar. Aș zice însă că l-am trăit intens și mi-a rămas în suflet și-n minte…

Vf. Pietrosu Rodnei
Recomand genul ăsta de pelerină. Cu elastic la încheietură. Nu intră apa & ține de cald 🙂

I. Camping Pietrosul-Rodnei

Înainte de-a ne aventura spre vârf, am căutat și ne-am găsit, destul de rapid, un spațiu de camping. Nu știu cât de mult se caută momentan la noi în țară, însă parcă tot mai multe pensiuni și-au dezvoltat și această variantă de cazare: căsuțe sau spațiu pentru corturi și rulote. Dacă aveți în plan o urcare spre Vf. Pietrosul Rodnei, cu pornire din Borșa, probabil cea mai bună variantă e chiar „Camping Pietrosul-Rodnei”. Ne-am întins cortul în curte, ne-am îmbăiat și relaxat, pregătiți ca a doua zi să urcăm spre vârf.

Info utile: Str. Gârlei, nr. 36/C, Borșa | Număr de telefon: 0747 106 106 | Prețuri: căsuță – 2 adulți – 80 lei/noapte & cort – 2 adulți – 50 lei/noapte (deci ieși la 25 lei/pers.)

Vf. Pietrosu Rodnei

II. Traseu Borșa – Lacul Iezer & Vf. Pietrosul Rodnei (2.303m)

Se anunțau furtuni nu doar în aplicațiile din telefon, ci și privind cerul. Am decis că probabil va ploua, am ridicat din umeri, ne-am zis că mergem cât putem și ne-am pornit. Nu chiar la prima oră a dimineții, însă, ci pe la 10:30. Am pornit la pas din camping, însă drumul e practicabil cu mașina până mai sus de mănăstire – e asfaltat frumos adică și ne-ar fi „salvat” poate niște timp (cam 45 min). Însă cum, de obicei, am nevoie de vreo jumătate de oră de efort susținut până mi se adaptează corpul și îmi trec durerile de cap, cam pe când am intrat în rezervație, am putut să mă bucur de liniște, de priveliști, de munte… 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Chiar la intrarea în rezervație, pe un teren privat, niște mistreți 🙂

Traseul este ușor din punct de vedere tehnic; până la Lacul Iezer faci practic o plimbare lungă și frumoasă pe un drum de munte. Dificultatea stă în diferența de nivel și durată. Sunt câteva ore de mers până la lac – poate vreo trei ore, la pas lejer, cu opriri pentru fotografii și pălăvrăgeli. Însă nu mai rețin exact. De la lac până pe vârf, încă vreo oră, probabil. Cu atenție la pași (pentru vipere) și opriri tot mai dese pentru admirat peisajul, am ajuns fericiți și entuziasmați la lac. Trebuie să analizez la un moment dat și euforia mersului pe munte, căci e mai mult decât o preferință și trăire personală.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

O scurtă bombăneală: Cum e posibil ca după câteva ore de parcurs la pas traseul ăsta minunat, să ajungi la Iezer, să-ți consumi chipsurile și conserva de ton și să înghesui ambalajele și pungile rămase între crăpăturile formațiunilor de stâncă din jurul lacului? Adică, probabil că ești mai evoluat? Că nu arunci pe jos, oriunde. Ci îți lași gunoiul bine pitit între bolovani. Felicitări?

Da, m-am așezat acolo pe bolovan fericită. M-am ridicat nervoasă, bombănind degeaba.

Norii continuau să se adune dincolo de creastă, am deliberat rapid ce-i de făcut și ne-am zis că reușim să urcăm înainte să înceapă ploaia. Zona e incredibil de frumoasă, așa de-ți taie respirația. Ne-am îndreptat în pas grăbit spre vârf, așadar. Iar pe când am ajuns la micul adăpost, s-a dezlănțuit furtuna: cu fulgere la doi pași de noi (la propriu), cu ceață, iar apoi gheață. Am așteptat cuminți o vreme, însă știam ce promit norii: o ploaie s-o ținem minte 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

III. Și ne-a plouat…

Pe când coboram spre lac, a început să plouă torențial. Așa cu poftă. Să toarne. După 10 minute, la fiecare pas sărea apa din bocanci. Pelerinele și-au făcut însă treaba surprinzător de bine. În partea superioară a corpului eram uscați, nu intra strop de apă, atât timp cât ne țineam bine gluga pe cap. La picioare, altă poveste. Am stat vreo jumătate de oră lângă cabana meteo, dar cum nu părea că resursele norilor s-ar fi epuizat și, stând pe loc, ne prindea frigul, am pornit mai departe.

Și ne-a plouat torențial câteva ore neîntrerupt. Drumul de munte părea acum a fi albia un râu furios ce-și ducea poveștile la vale, spre Borșa. Curgea apa de pe munte, spre civilizație. Și noi cu ea. A fost greu și teribil de frumos. Pietrosul Rodnei mi-a testat toleranța la frustrare (și durere). Părea o ploaie infinită, un junghi în picioare la fiecare pas, nesiguranța de-a nu vedea unde calci, acceptarea faptului că nu, natura și vremea nu-i după cum ar prefera suflețelul tău, că suntem și noi aici, creaturi curioase, în voia unor forțe dincolo de puterea noastră de control. Și că nu putem decât să ne adaptăm și să le luăm ca atare. Să le vedem frumusețea, să le conștientizăm și respectăm forța.

Speri mereu la „vreme bună” când mergi pe munte. Dar adevărul este că provocările sunt cele care îți rămân în suflet și te călesc.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei