Arhive pe etichete: melci

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Am melci, nu-s de mâncat | Mari realizări în 2016

Standard

Am melci 🙂 Iar pentru a clarifica rapid: nu, nu sunt de mâncat. Sunt animale de companie și reprezintă una dintre marile mele realizări în 2016.

Am melci

Sună pretențios și sunt puțin amuzată de mărturisirea de față, însă creaturicile astea lente, ce-și alunecă intențiile prin viață, chiar înseamnă mult pentru mine.

Povestea e simplă și începe într-o grădină cu pământ sănătos, buruieni până peste cap și melci din belșug. Tocmai plantasem niște copaci (va fi o mare realizare a anului 2017, în funcție de cum trece iarna peste ei) și nu știu, stăteam. Cred că îmi așteptam rândul la săpat locul pentru un cireș. Era imposibil să nu-i vezi. Oriunde întorceai privirile vedeai melci. Mai mari, mai mici. Mi-a atras atenția un melc mic, apoi încă unul, i-am așezat pe amândoi pe banca pe care stăteam și eu.

Stând acolo, am început să-i chiar urmăresc. Și acum, ca și atunci, rămân fascinată de efectul calmant pe care îl are asupra mea activitatea asta. Dacă te oprești din agitația interioară și exterioară și îi chiar privești, începi să simți lumea în ritmul lor… Și e liniște în lumea melcilor. Nu am reușit să îmi fac o rutină din a medita, dar cred că acestea sunt momentele pure de meditație pentru mine. Privind melcii și… atât.

La început, au fost doar doi, apoi patru, apoi șapte. Acum hibernează și doar vreo 4 dintre ei mai mișună activi prin terariu, sper să îi văd și pe ceilalți la primăvară (s-au ascuns în pământ). Îi am din aprilie, deci avem o relație de lungă durată 🙂

Melcii mei sunt ca niște plante. Trebuie udați zilnic, pământul să fie mereu umed. Mai trebuie și hrăniți, dar le dau cam ce mănânc și eu, deci nu e mare filozofie (mere, ciuperci, salată, banane, roșii, morcovi, etc). Pe cât de fragili mi se par, pe atât de bine adaptați. Mereu mă întrebam unde dispar melcii și de unde apar ei brusc așa după ploaie? Aparent, pe timpul iernii se ascund în pământ sau urcă pe vreun trunchi de copac, își creează o crustă solidă la intrarea în cochilie și dorm liniștiți. La fel se întâmplă și pe vreme secetoasă. Și uite-așa pot trăi câțiva ani buni. Dacă nu cumva sunt călcați de vreun întârziat în drum spre serviciu 🙂

Îmi sunt dragi pentru că te pot învăța o lecție frumoasă. A învățat-o inclusiv mama, care a fost nevoită să mi-i îngrijească vreo 2 săptămâni cât am plecat în lume, și pe care o oripila ideea inițial. În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.

Îmi dau seama foarte bine că majoritatea oamenilor sunt dezgustați de ideea unui melc pe post de animal de companie. Știu și că sunt ciudată și… nah, asta e. Dezgustul față de o altă ființă își are rădăcini, cred, și într-o lipsă de înțelegere a acesteia, la modul real.

Creaturicile mele interacționează – ele între ele, apoi cu tine, cu lumea. Sunt curioase, își întind ochișorii să vadă ce-i cu degetul ăla uman apărut la orizont, îți ronțăie din palmă – la propriu, căci au vreo 14.000 de dinți (din seria „Știai că?” 😀 ), le place să le faci duș în chiuvetă, iar dacă e liniște deplină, îi poți auzi cum ronțăie din legume / fructe 🙂

Motivul pentru care nu am un câine e faptul că sunt prea haotică. Mi-e teamă că nu sunt suficient de responsabilă, că stilul meu de viață nu e tocmai stabil, că nu ajung zilnic pe-acasă, nu pentru suficient de mult timp. Viața unei alte ființe e o responsabilitate imensă, așa mi se pare.

Melcii sunt micuți și liniștiți. Mă calmează și îmi amintesc zilnic că ar fi cazul să încetinesc, să îmi domolesc ritmul. E o responsabilitate mică, dar e. Și e satisfăcător să ajung acasă, să mă așez lângă ei, să-i ud, să-i aștept să iasă încet din cochilie, să le urmăresc traseele și mișcările lente și armonioase 🙂

 

Deschizi geamul

Standard
Deschizi geamul

și stingi lumina să auzi ploaia. Parcă pe întuneric auzi mai bine. Ploaia nu-i romantică, așa cum o cred unii. Pentru mine are efect de catharsis, de eliberare. E momentul să respir.

Aș ieși afară mai târziu. Sunt ființele astea ce se întind pe trotuare, își plimbă casa în spate. Melcii sunt nomazi, veșnici călători. În ritmul lor, fără presiunea timpului.

Poate jamaicanul are dreptate, nu avem nevoie de ,,vindecare”, nu avem nevoie de reparații.

Azi: acceptare (și un zâmbet)