Matinale: Avortul post-natal. Ce naiba?!

Diminețile îmi sunt pline de discuții interesante – unele îmi prind rădăcini în creier. Tot felul de dileme existențiale. De exemplu, am aflat că doi filosofi au propus ca ceea ce noi numim ,,infanticid” să se transforme în așa-zisul avort post-natal. Că na, nu-i crimă. Nou-născutul e, de fapt, tot un fetus – pe care dacă îl avortezi ( sau ucizi, cum se mai spune) și dovedești că-i un act justificat, ar trebui să fie ok. Să fie considerat avort (post-natal), nu infanticid, zic ei.

,,When circumstances occur after birth such that they would have justified abortion, what we call after-birth abortion should be permissible. … We propose to call this practice ‘after-birth abortion’, rather than ‘infanticide,’ to emphasize that the moral status of the individual killed is comparable with that of a fetus … rather than to that of a child. Therefore, we claim that killing a newborn could be ethically permissible in all the circumstances where abortion would be. Such circumstances include cases where the newborn has the potential to have an (at least) acceptable life, but the well-being of the family is at risk.”

Dacă indivizii și-au propus să scandalizeze lumea, le-a ieșit. Că-ș un pic cam duși (le-aș pune și alte etichete, dar n-am de unde să știu exact ce-i în capul lor), mi-e clar. Imediat ce mă eliberez de senzația de scârbă vizavi de cinismul și stadiul de cruzime elegantă la care umanitatea ajunge, nu pot decât să le admir capacitatea de argumentare. Pentru că firul logic pe care merg ei e destul de solid. Fragmente din lucrarea lor aici, propunerea lor (articol întreg) în Journal of Medical Ethics – aici.

Avortul voit în sine înseamnă să iei viața unei ființe (nu a unei persoane, că am înțeles că asta-i marea dezbatere în domeniu – dar a unei ființe!). Că ești pro sau contra sau nehotărât, nu contează. Mi se hlizesc toți nervii când văd atâta ocol în jurul realității. A lua viața unei ființe = a ucide. Ești pro avort? Perfect, e dreptul tău. Dar asumă-ți semnificația gestului. Daaaaar nu, că hai să ne ascundem după cuvinte, hai să nu-i mai spunem infanticid, ci avort post-natal, șiiiiiii poate prin minune te ia și amnezia și uiți cu totul că ai luat o viață, fie ea și a unui embrion (sau făt / nou-născut în cazul de față) care nu are nici un drept moral la viață, conform inteligenților.

Dar să revin. Firul logic pe care merg ăștia doi e foarte bun și ridică multe semne de întrebare. De genul: dacă ucizi un copil imediat după naștere de ce-i considerat a fi crimă, pe când dacă faci asta în perioada pre-natală e ,,avort” și e legal? Aceleași motive care justifică una, ar trebui să justifice și cealaltă situație – post-natală, ținând cont că, medical vorbind, fătul și nou-născutul au aparent cam același statut (nu sunt considerate a fi persoane, ci doar potențiale persoane)

If criteria such as the costs (social, psychological, economic) for the potential parents are good enough reasons for having an abortion even when the fetus is healthy, if the moral status of the newborn is the same as that of the infant and if neither has any moral value by virtue of being a potential person, then the same reasons which justify abortion should also justify the killing of the potential person when it is at the stage of a newborn.

Câteodată mă întreb de ce nu-mi amorțește creierul de tot. Lucrurile astea te trezesc instant, sunt mai tari decât cafeaua.

Dimineţi lucide

   E o leapşă despre dimineţile mele, de la Rontziki primită, cu ceva timp în urmă. Am amânat-o, căci au loc schimbări semnificative în această perioadă, tocmai în momentele mele matinale.
Am avut probleme cu somnul încă de la o vârstă fragedă, însă nu cred să fie ceva ieşit din comun: nu toţi copiii au perioade în care nu pot adormi seara decât foarte greu ? In timp, deşi încă dura cam vreo oră să adorm, depăşisem această problemă spunându-mi poveşti, imaginându-mi scenarii al căror final nu îl cream niciodată, prelungeam firul imaginaţiei până somnul mă fura. Dimineţile mele din copilărie erau vioaie şi pline de energie, mă trezeam uşor şi intram rapid în acţiune. Fie că eram la bunici, în vacanţe, fie că eram acasă şi mă pregăteam să merg la şcoală, dimineaţa era o bucurie, puteam să îmi reiau cursul activităţilor, altfel spus, puteam să reiau cursul micii mele vieţi.
Chiar şi în generală, obişnuiam să mă trezesc la ora 6, foarte uşor, mereu înainte să sune alarma, odihnită şi pregătită pentru o nouă zi. Doar în vacanţe, la bunici, dormeam mai mult, uneori până la 10, alteori până la 11 – niciodată mai mult de atât, fie că mă puneam la somn la o oră rezonabilă în seara precedentă, fie că mă puneam să dorm la ore matinale. E un fix biologic pe care îl am şi acum: nu pot dormi mai mult de ora unsprezece, dimineaţa. La bunici, dimineţile erau mult mai pline, treceau încet, acolo timpul e diferit parcă. Mă jucam, mă învârteam pe lângă bunica, o ajutam cu câte ceva, uneori mă uitam la desene animate. Până la prânz parcă trecea o întreagă zi, deşi ziua abia începuse.

   Nu ştiu ce s-a întâmplat şi când mai exact mi-a revenit iar problema cu somnul. Prin liceu. Adormeam târziu, mă trezeam devreme. Carenţe de somn. Dimineţile au devenit un chin, mă trezeam cu mintea înceţoşată şi obosită de visele matinale, poate norocul meu a fost mersul pe jos înspre şcoală, căci aveam răgazul de a inspira aer curat dimineaţa şi până la şcoală reuşeam să mă trezesc. În ciuda diferenţelor apărute în timp, obiceiul meu de a lua micul dejun nu a fost afectat.
Poate ultimul an de liceu a avut cele mai oribile dimineţi. Mă trezeam tremurând, slăbită, cu dureri de cap uneori, cu doar câteva ore de somn la bord şi cu multe de făcut în ziua respectivă. Nici în ultimul an dimineţile mele nu au fost prea diferite. Acelaşi tremur, aceeaşi oboseală cronică, aceleaşi vise deranjante. Ceai şi un mic sandviş, uneori câte un măr – căci mă ajută să mă trezesc. Şi culmea, aşa oribile cum au fost, dimineţile sunt momentele mele productive, e perioada din zi în care aş putea da cel mai bun randament, căci oricât de lacunar mi-ar fi somnul, mintea mi-e totuşi mai odihnită dimineaţa, iar corpul s-a alimentat cu puţină energie.

   Ce se schimbă…? De vreo lună, cam aşa, reuşesc să mă rup din visele matinale, care în ultimul an mă prindeau în vraja lor şi mă oboseau foarte mult. La primul semn de alternare a stării de conştiinţă, la primul gând raţional ivit pe care mi-l conştientizez, mintea mea se trezeşte în totalitate. Uşor, fără efort, fără să mă strădui, visul mi-l îndepărtez căci ştiu că nu e real şi încerc să îmi trezesc şi corpul. Deşi la fel de secată de energie, mintea mi-e lucidă, e trează, e gata să gândească şi parcă îmi cere acţiune.
Ce s-a mai schimbat ? De o săptămână-două, de când am început tratamentul, nu mă mai trezesc tremurând. Încă mă simt slăbită, dar nu mai simt acel tremur al corpului, iar asta mă bucură nespus. Întreaga zi primeşte o altă alură, dimineţile îmi sunt mai liniştite şi mai frumoase, pot privi liniştită lumina de afară, pot să mai stau în pat, aşa trează, fără să îmi fie teamă că poate adorm şi visez iar urât. Sunt mai calmă, îmi încep ziua frumos. Uneori citesc dimineaţa, alteori ascult muzică. E 10:30, am scris azi, mi-am făcut ordine prin lucruri, am citit, am ronţăit ceva şi mi-am mai clasat cronologic nişte muzică.

   Îmi plac serile, îmi place noaptea, mereu m-au fascinat. Tocmai de-asta vreau ca ea, noaptea, să redevină momentul prielnic pentru reverie, pentru relaxare; noaptea nu e momentul meu productiv, oricât am forţat eu lucrurile. Dimineaţa în schimb este.