Aproape-n sălbăticie. Nu în parc, da’ pe lângă!

Cred că așa se atașează oamenii de mașina lor, devenind conștienți de drumurile chinuitoare pe care o duc și devenind recunoscători pentru reziliența de o încăpățânare aproape umană a grămezii de tablă și metal. Cu fiecare bolovan depășit care mângâie burta mașinii, te întrebi cum de te mai suportă și îți este tot mai dragă. Te întrebi și unde o fi totuși Parcul ăsta de animale sălbatice (parcă se vede de ceva timp gardul care-l îngrădește) și cât mai ține drumul. Sau unde duce… (?)…

După o vreme te convingi: drumul chiar duce în sălbăticie. Intrarea în „parc” e de negăsit.

Trebuie învățată și lecția asta: uneori e bine totuși să suni în prealabil pentru a-ți face rezervare, mai ales dacă asta e recomandarea de pe site-ul oficial. Da, la răstimpuri se aliniază universul cu tine și înveți că nu-i nevoie să planifici, că viața spontană e frumoasă și totul decurge natural, ca pe valuri. Alteori, însă, pierzi la câteva zeci de minute, nici măcar, o experiență inedită și irepetabilă, doar pentru că te-a cuprins aerul de vacanță și ți-ai băgat piciorul în orice „trebuie”, în orice program fix și pregătiri riguroase. Iar pe valuri e doar mașina. Draga de ea 🙂

Acum, dacă tot ești în sălbăticie și habar n-ai după care brad semeț să o iei la stânga pe munte, zâmbește drumului care duce spre nicăieri (nu-i metaforă, chiar dispare drumul în iarbă), arborilor bătrâni și celor tineri. Iar pentru liniștea sufletească a lui Tarfin, încearcă să-ți depășești cumplita frică de câini* ce tocmai te-a semi-paralizat și mai fă o ultimă încercare în a descoperi parcul de animale sălbatice… după brazii ăia, acolo, după urcușul ăsta, după ceilalți brazi, poate

Iar după ce-ai scăpat de câini sau, mai degrabă, de frică, te-așezi și contempli: ai ratat o experiență, dar ți-ai creat și ai trăit o alta, la fel de unică și irepetabilă. Emoțiile că bolovanul ăla a găurit mașina și vom campa forever în sălbăticie, hihi, reacția de surprindere și apoi de amuzament a creierașelor când vă dați seama că drumul chiar dispare, se pierde în Natură, cum te ia frica de câini prin surprindere, iar apoi momentele de respiro la umbră, toate sunt amintiri din ziua în care am fost aproape-n sălbăticie. Nu în parc, ce-i drept, ci… pe lângă 😀


*Notă explicativă: nu mi-e frică de câini. Nu activ sau conștient. Îmi sunt dragi câinii. Am descoperit cu uimire, însă, că ceva reminescențe ale unei frici viscerale port în mine și acum. Mi-era frică de câinii de la oi, când copilăream verile prin satul bunicilor și, mai ales, mi-era frică de câini crescuți să stea la oi, dar ținuți la curte, curte cu porți și garduri inexistente, pe lângă care trebuia să trec zilnic pentru a ajunge la joacă, la casa prietenilor mei din copilărie. Lătrau urât, atentau la gleznele mele sau aveam senzația că sar pe mine, însă nevoia de joacă e mai puternică la copii decât frica -> mi se pare frumos, privind așa în urmă. Și totuși, acum, în căutarea parcului de animale sălbatice, în liniștea pustietății muntelui, mi s-a scurs viața din mine, din inimă, coborând prin picioare și ieșind prin călcâie, când am auzit și am văzut câinii ăștia aprigi ce-și păzeau teritoriul. Ca să vezi, ce bagaje inutile cărăm cu noi fără să știm… 

Reclame

Bloca-ți-aș mașina…

Așa-mi place să cred că îi îndeamnă pe șoferii supărați vreun demon de parcare. Nervos și obosit, Șoferul se întoarce acasă doar pentru a descoperi cum, în fața blocului, al propriului său bloc, un alt șofer (ăsta-i cu ș mic, că orgoliile nu încap) i-a ocupat locul de parcare. Care loc de parcare îl deține sau nu-l deține legal, depinde de caz, dar oricum e locul Lui de parcare, în fața propriului său bloc.

Supărat și nervos, se așează în fundul șoferului cu ș mic și-i blochează calea de ieșire. Na, blocați-aș mașina, rămâne-ai pe veci în parcare. Ca gest cu valoare artistică, Șoferul poate, opțional, să-i ridice celuilalt ștergătoarele.

Mulțumit de sine și o idee mai eliberat de frustrarea acumulată la vederea mașinii străine pe locul lui de parcare, Șoferul urcă în apartament și își vede de treabă. Sau cine știe, poate aruncă ocheade pe balcon să-și prindă inamicul în încurcătură.

Așteaptă vreo câteva ore, bea niște țuică, scuipă semințe, urlă de la etajul 10 când îl vede pe șoferul ăla mic, jos, că încearcă să iasă din „parcarea” care-i un petec de pământ pe-un deal, ăăă, stai, ăsta era alt Șofer.

Așteaptă o vreme, se mai uită fugitiv pe fereastră, apoi uită de problema parcării. Sau cine știe, poate curiozitatea îi cauzează insomnii și stă cu urechile ciulite toată noaptea, poate-poate îl aude pe ăla disperat că nu poate ieși din parcare.

În supărarea și răzbunarea lui, Șoferul nu conștientizează că poate le blochează și altora mașina. Și chiar de n-ar face-o, nu conștientizează nici faptul că pur și simplu contribuie la acumularea și mai multor frustrări și izbucniri nervoase din toate părțile, perpetuând o stare de spirit tensionată și încrâncenată.

Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

După doar o oră de ascultat muzică în mașină, fie că alegi drumul bun și mai lung sau cel scurt și aventuros, vei ajunge în stufărișurile de la Sic, o mică deltă a Transilvaniei. Care o fi legătura dintre stuf și dans, ne tot întrebăm? 🙂 

Trecuse de ora amiezii când, în cele din urmă, ne-am pornit din Cluj. Pe drum, cafea și sandvișuri, povești între prieteni, iar pe fundal melodii ce aveau să devină „viermi de ureche”.

Am părăsit E576 , făcând dreapta spre Jucu. Dacă te mână simțul aventurii, recomandarea ar fi să nu faci chiar prima la dreapta, spre Jucu de Mijloc, ci să aștepți până ajungi în Juc Herghelie și să mergi pe 109D. Tot în Jucu vei ajunge, dar cele patru roți ce te poartă pe drumuri de țară îți vor fi puțin (doar puțin) mai recunoscătoare.

Satele din zona aceasta a Clujului au ceva aparte. N-am reușit să îmi dau seama ce anume. O fi ceva combinație între apropierea de un drum european și izolarea lor, pe măsură ce înaintezi pe 109D. E senzația unei nuvele fantastice a lui Eliade. O senzație de timp magic, oprit în loc…

Ajunși în Coasta, facem stânga. Vocea GPS-ului ne mai scoate din visare.

stufarisurile de la sic

Iată-ne ajunși. Privind pe geamul mașinii, stufărișurile de la Sic te îmbie legănându-se ușor. Vedem un foișor, uite și turnul! Suntem ca niște melci azi, ne-am dus casa cu noi. Pături, mâncare, haine, două chitare. Ne instalăm în foișor, nu înainte de a privi cu uimire în jur. Nu e o priveliște obișnuită pentru zonele în care trăim.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (17)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (12)

Stufărișurile de la Sic reprezintă o rezervație naturală, o arie protejată pentru stufărișul abundent și păsările care viețuiesc aici. O punte din lemn, cu un farmec aparte, te ajută să traversezi stuful dintr-o parte în alta a lui. Primul foișor, aflat la mică distanță de șosea, la intrarea în rezervație, te îndeamnă într-un stil ardelenesc să faci (deja) un popas. Azi nu e nici o grabă. Te poți opri, poți sta, poți asculta liniștea…

Curiozitatea te va îndemna să mergi mai departe. La jumătatea drumului, observi turnul de lemn și te întrebi dacă poți să urci și tu acolo, sus. Folosit pentru observarea păsărilor din rezervație, turnul e ușor accesibil plimbăreților. O scară de lemn te urcă la primul nivel, apoi la al doilea.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (5)

Din turn, privești în depărtare și observi foișorul aflat la ieșirea din rezervație. Totuși, puntea de lemn pare să se oprească brusc, undeva cu mult înainte de a ajunge la foișor. Cu speranță, pornești să verifici: o fi vreo curbă… ?

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (3)

Așa-i! Podulețul de lemn, mai aventuros și provocator înspre final, îți poartă pașii până la ieșirea din rezervație. Facem un popas și aici, înainte de a face plimbarea întoarsă.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (18)

Stufărișurile de la Sic ne încântă cu mlaștini, iazuri și luciu de apă, cu vegetație de papură și, evident, stufăriș. Poate nu sună atractiv, însă e o zonă de un pitoresc blajin, calm, inedit. Păsările migratoare de baltă, de pasaj sau sedentare care viețuiesc aici sunt multe și diverse: corcodel mic, buhai de baltă, stârc cenușiu, lișiță, presură, cufundar polar, nagâț , pițigoi moțat, cânepar, lăcarul mare sau șorecar.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (21)

Ne pregăteam să părăsim Sicul, îndreptându-ne spre Gherla de această dată. Ne-am zis că după o mică aterizare într-un șanț cu roata din spate, mașina merită și ea condiții de drum liniștit.

Ne-am amintit însă de o fotografie cu cizme atârnate într-un pridvor de casă țărănească. Cu ajutorul indicațiilor primite de la săteni, am ajuns la Muzeul Dansului din Sic, un spațiu inedit într-un sat, o pasiune adusă la viață de un olandez îndrăgostit de aceste meleaguri și tradiții.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (14)

Dansurile sicănești, inițial admirate în fotografiile realizate de Korniss Peter, sunt cele care l-au cucerit pe olandezul Michel van Langeveld. În 2004, cucerit de tradițiile și folclorul maghiar descoperit păstrat încă în Sic, Michel a cumpărat o veche și tradițională casă a dansului.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (16)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (20)

De menționat este faptul că Sicul e împărțit, încă din anul 1438, în trei zone, de-a lungul a trei străzi lungi: Felszeg, Forrószeg și Csipkeszeg (strada I, strada II, respectiv strada III), fiecare cu specificul ei. În trecut, pe fiecare dintre aceste trei străzi se afla câte o casă a dansului popular (mișcarea táncház).

Casa dansului cumpărată în 2004 de către Michel este cea aflată pe Csipkeszeg. În urma restaurării acestei case, Michel a reconstruit și casa dansului din Forrószeg, adăugându-i și un un nou hambar, construit în același stil tradițional. În 2008, Michel van Langeveld a înființat Csipkeszeg Foundation și continuă să promoveze și să păstreze vie bogata istorie a dansului și a tradițiilor descoperite de el în Sic.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (13)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (4)

Odată ajunși la Csipkeszeg Bed & Breakfast, pășiți în curte și întrebați dacă puteți vizita muzeul. Un olandez prietenos vă va prezenta, din perspectiva unui om pasionat de dans, Sicul și tradițiile care au mai supraviețuit până în epoca modernă.

p.s Michel a reușit să adune de la sicani, până în acest moment, cam 460 de perechi de cizme. Cum? Cu ajutorul cafelei olandeze 🙂

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (6)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (19)

La final, îți vei face o promisiune: trebuie să revii la unul dintre evenimentele dansante organizate lunar de către Michel la casele dansului din Sic. Tradiția dansului a rămas aici încă vie și, datorită unor astfel de oameni pasionați, se face cunoscută și nouă, căutătorilor de bucurii și valori autentice.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (22)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (10)

Timpul pare să se fi închis într-o buclă aici, la Sic. Stufărișurile de la Sic sunt ca un fel de portal temporal înspre o altfel de lume, căci îți poartă cizmele în pași de dans înspre liniște și relaxare.

Căi de acces:
1. Cluj-Napoca – Apahida – Răscruci – Iclod – Gherla – Lacul Știucilor, Săcălaia – Sic (59 km)
2. Cluj-Napoca – Apahida – Juc Herghelie – Jucu – Vișea – Coasta – Stufărișurile de la Sic (40 km)

Fotografii: Tarfin Æé

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (11)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (2)