Arhive pe etichete: liniste

Ca prin ceață. Și e bine

Standard
Ca prin ceață. Și e bine

Aș lua ceața și liniștea și nămeții cu mine, într-o prelungită stare de-a nu face nimic.

Sufeream de sindromul omului modern, incapabil să „șadă blând”, mereu cu mintea într-o mie de direcții, mereu agitație, mereu pusă pe făcut ceva, cu o senzație de vinovăție și neliniște în scurtele momente de repaus.

24131451_10214947394858604_7703087368605720178_n24294295_10214947453700075_6340116938067014157_n

Aerul de munte e ca un buton ce mă conectează instant la realitate, la realitatea aia adevărată, dincolo de mușuroaiele cotidiene pe care ni le construim împreună și prin ale căror culoare mișunăm ca nebunii.

Oftatul de ușurare ce-mi scapă involuntar de cum ajungem pe-aici e ca o declarație de iubire pentru viață, nimic altceva. Pentru că pot să respir de-acum. Ceața simplifică existența, drumul ăsta coboară-n infinit și aștept ninsorile, zăpada, albul.

24232781_10155217920218526_4231203350552525591_n

Ne jucăm de-a conceptele, de-a ideile, de-a ping-pong încoace-încolo, de-a bucătarii, de-a copiii, de-a adulții, de-a plimbăreții, de-a ninja, de-a fotografii pe întuneric, de-a cinefilii, de-a somnoroșii.

24129842_10155217921703526_7103968807409341836_n

Casc ochii la lună, printre crengi de brad și câțiva fulgi de nea și grija mea cea mai mare e cum să mă cuibăresc și mai bine între două brațe dragi. Și oare unde-o fi bricheta dispărută și cum să facem să ne ridicăm cumva-careva să dăm volumul mai încet la copiii ăia ce ne cântă parcă de ore întregi despre Crăciun și nașteri miraculoase? Și ce bine-i să dormi fără nici un stres.

 Au sosit și nămeții. A rămas și ceața prin zonă. O vreme, încă, o port cu mine. Și mă tot uit pe-afară, aștept înălbirea cimentului urban.

24301231_1932965673397403_2664221786217084669_n24312442_10155217925053526_7811559419800446731_n24174252_10214956373603067_2901434372028086849_n

Beliș 2017 / 📷 Zoly Zelenyak, Tarfin Æé și eu

Reclame

Jocul de-a draperia

Standard

Oscilația dintre nevoia de lumină și dorința de obscuritate poate crea ușor confuzii. Și până la urmă, de ce nu le poți avea pe amândouă?

În secunda aceasta ai vrea să inspiri lumină, să simți cum îți pătrunde în tot corpul și celulele încep să respire, să trăiască, să zâmbească. Ieri, în timp ce mă plimbam grăbită într-o direcție, nu mai știu care – mai pierd contactul cu realitatea, și ascultam la căști Coldplay (da, mi-am dat seama că e posibil să îmi placă muzica lor, oare de ce nu am observat-o mai devreme?), a început să mă bântuie o imagine. O imagine a propriilor mele celule care zâmbesc. Zâmbesc și țopăie, mai exact. Cum arată o celulă care țopăie zâmbind? Poate ar trebui să fac un desen. Gândul m-a înseninat. Și am dat vina pe lumina de afară. Au fost tot mai rare diminețile în care am tânjit după lumină, după albul culorilor, dar în ultima perioadă nevoia asta îmi reapare. Lumina îmi produce un sentiment de exaltare sufletească. Și mai mult de-atât n-aș putea să explic.

jocul de-a draperia gabriel bica from nowhere to nowhere

În paralel, îmi trebuie întunericul meu. Când stau prea mult în lumină, ajung să mă suspectez de superficialitate și irealism. Când celulele îmi țopăie scăldate în lumină, sunt părți din mine pe care nu le recunosc – iar asta, în primitivismul meu de om egoist, mă sperie. Și atunci tânjesc după căldura unei lumini obscure, difuze, care să aducă liniștea întunericului. De întunericul din mine nu prea îmi mai e frică (iar asta e o dovadă de inconștiență, pe de-o parte), e teren sondat cu atenție, analizat și întors cu susul în jos de prea multe ori. Acolo e acum o liniște statică, una care nu mișcă nimic, nu tresare, nu (re)acționează. Când mi-e dor de ea, trag draperiile și fac întuneric.

Și până la urmă ce vreau? Să țopăie celulele în lumină sau să am liniștea mea din întuneric? Dar le vreau pe amândouă. Exersez mișcarea de mutat draperiile dintr-o parte în alta.

*rânduri adunate din mișunări colorate prin curtea măriei sale Milogul S.R.L)
*foto: detaliu din „Nowhere to nowhere” – Gabriel Bica