Cărți la pachet, vreo 5: de pe insula cu bestii în splendida cetate…

Se întâmplă să uit de tot ce-i în jurul meu, nu ca formă de evitare sau escapadă, ci ca un soi de rătăcire, ca o scufundare în idei, în mintea altcuiva – o minte reală sau una fictivă. Dar cât de reală e o minte ce-a murit, de exemplu, sau cât de fictivă e una creată (personajul) de o altă minte (autorul) – nu e aceeași minte, adică? Îmi plac personajele bine construite, atât de bine încât se confundă cu tine, cu naratorul, cu autorul, cu vreun prieten, vreun coleg, vreun străin ce trece-n grabă, plin de viață, pe lângă tine pe stradă. La fel cum țin și la idei, la mesaj, la toate semnele de întrebare dintr-o carte, pe care le pot păstra apoi cu mine ani de zile. Sunt singurele care mai răzbat dincolo de uitări, de altfel.

#1 Insula doctorului Moreau – H.G. Wells
Notă Goodreads: 3.72 / Steluțele mele: 5

Să-ți privești umanitatea, cu tot ce-i frumos, dar și cu tot ce-i animalic în ea poate fi înfricoșător. Știu că spre deosebire de „Mașina timpului” sau „Omul invizibil”, cărticica asta a lui Wells e privită cu suspiciune. Scenariul pare a fi de groază și pesimist. Nu știu în ce măsură anticipa Wells la modul conștient progresul științific, cu precădere al geneticii și al medicinei, dar povestea doctorului Moreau este una cât se poate de actuală. Animale „ajutate” să evolueze, joaca de-a Dumnezeu sau de-a Mama Natură, suferința și dificultatea de-a fi uman, sunt doar câteva dintre marile idei cu care jonglează Wells aici. Mi-a ajuns la suflet sfârșitul cărții, ultimele pagini, când m-am surprins gândind cu drag la omul ăsta, H.G. Wells, care înțelegea oamenii atât de bine, cu tot ce-i sfânt și tot ce-i brută în ei, și-i privea cu o caldă bunăvoință.

“My days I devote to reading and experiments in chemistry, and I spend many of the clear nights in the study of astronomy. There is, though I do not know how there is or why there is, a sense of infinite peace and protection in the glittering hosts of heaven. There it must be, I think, in the vast and eternal laws of matter, and not in the daily cares and sins and troubles of men, that whatever is more than animal within us must find its solace and its hope.”

“But there are times when the little cloud spreads, until it obscures the sky. And those times I look around at my fellow men and I am reminded of some likeness of the beast-people, and I feel as though the animal is surging up in them. And I know they are neither wholly animal nor holy man, but an unstable combination of both.

“This is a mood, however, that comes to me now, I thank God, more rarely. I have withdrawn myself from the confusion of cities and multitudes, and spend my days surrounded by wise books,—bright windows in this life of ours, lit by the shining souls of men.”

carti la pachet wells vonnegut atwood peter pan

#2 Onorabila Venețiană – Rosa Ventrella
Notă Goodreads: 3.68 / Steluțele mele: 3

Romanele de inspirație istorică sunt pentru mine cum sunt cărțile young adult pentru adulți. Mai exercită încă într-o doză mică acea fascinație pe care mușchetarii lui Dumas o stârneau, fără a le lua însă foarte în serios. Doi factori importanți m-au făcut să cred că va fi o telenovelă istorică: coperta și faptul că nu mai citisem din adolescență ceva similar. E bine uneori să n-ai așteptări prea mari. Cartea m-a surprins plăcut, căci dincolo de istoria uneia dintre cele mai faimoase și titrate curtezane ale Veneției, creionează parcursul istoric, social și politic al unei Veneții libertine înspre o Veneție paranoică, unde ciuma este explicată ca efect al desfrâului și al vrăjilor, iar Inchiziția își face treaba ca atare. Veronica Franco, căci în jurul vieții ei se învârte romanul, a fost curtezană și poetă în perioada Renașterii târzii. Interesant: prostituția era acceptată în rândul fetelor tinere și chiar al femeilor căsătorite din familiile nobiliare, în timp ce homosexualitatea nu. Au oamenii o istorie fascinantă o valorilor și normelor sociale pe care le îmbrățișează ori ba, în funcție de ce criterii… nu-mi dau seama.

#3 Iliada – Homer
Notă Goodreads: 3.83 / Steluțele mele: 2

Cred că nu s-a prins nimic de mine citind epopeea lui Homer. Sfârșitul războiului troian, Ahile și Hector, lupte, acte de vitejie și eroism, cu Atena, Poseidon, Hefaistos și Hera de partea grecilor și Afrodita, Ares, Apollo și Artemis de partea troienilor, cu intrigi, strategii, mânie și dramă, Iliada este în mod evident (chiar și pentru mine) una dintre cele mai frumoase lucrări literar-istorice de război. Totuși, nu am reușit să mă conectez cu ideile, cu personajele, cu povestea. Să fie din cauza familiarității subiectului? Legendele Olimpului și temele mitologice din literatură nu îmi sunt străine și m-au atras întotdeauna, însă cu Homer nu m-am înțeles și, oricât aș fi de conștientă de valoarea epopeii, n-am ce face. Nu știu dacă îi dau o șansă Odiseei.

#4 2BR02B – Kurt Vonnegut 
Notă Goodreads: 3.94 / Steluțele mele: 4

To be or… naught to be, cam așa s-ar traduce titlul povestirii sci-fi scrise de Vonnegut. Încă nu-mi dau seama ce-i cu autorul acesta, că-mi place deși nu-i chiar pe „stilul” meu. Scrie bine despre război și despre lumi imaginare și idei improbabile. Scrie bine și despre lumi posibile și probabile, cum e scenariul de față. Avem un bărbat căruia urmează să i se nască niște tripleți, într-un viitor în care „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” nu e vreun basm, ci e frumoasa realitate. Doar că, desigur, e nevoie acum de un control al populației foarte eficient. Așa că de fiecare dată când se naște un copil, cineva trebuie să se ofere voluntar să moară. Să facă loc nou-venitului, deci. Iar omul nostru urmează să aibă tripleți și are doar un voluntar în persoana bunicului său. Bun cadru de-a lansa întrebări existențiale, așa-i? 🙂 Să văd cândva și filmul: 2BR02B: To Be or Naught to Be.

#5 Splendida cetate a celor o mie de sori – Khaled Hosseini
Notă Goodreads: 4.34 / Steluțele mele: 4

Incursiunile făcute în Kabul, în lumea afgană, prin splendida cetate a celor o mie de sori ne-au tulburat, au ridicat semne de întrebare, revolte interioare și sentimente de neputință pe alocuri, dar, mai ales, ne-au ajutat să (ne) înțelegem. După o călătorie personală, venise și momentul unui taifas la final de drum. Clubul de Carte, după cum ne-am obișnuit, l-am reunit la Bookstory. Să zicem că am vorbit despre carte ar fi prea puțin sau prea mult spus.
Romanul lui Khaled Hosseini e unul dintre acelea ale căror teme și idei generate transcend paginile cărții aproape întru totul. S-a discutat despre, da, terorism, despre război, despre violență și context socio-economic, despre religie ca pretext sau ca motivație reală în declanșarea unor acte de o cruzime pe care majoritatea dintre noi nu o putem înțelege. Despre comunități, culturi diferite, rolul familiei în societăți arhaice și patriarhale. Despre rolul femeii în astfel de lumi. Poate prea puțin despre prietenie și solidaritate, căci există și ele, iar cele două femei din „Splendida cetatea a celor o mie de sori”, Laila și Mariam au reușit să ne arate că se pot înrădăcina și astfel de simțăminte într-o lume aflată în prăbușire. Despre normalitate, ce-o fi însemnând ea pentru unii, ce-o fi însemnând pentru alții.
Iar dacă e să tragem linie, poate că am reușit să înțelegem mai bine o lume ce pare atât de îndepărtată de noi, să conștientizăm că avem și lucruri în comun (poate nu dintre cele mai fericite), să înțelegem că violența naște violență, indiferent de care parte a graniței te afli…

Reclame

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”