Personajul meu preferat din Game of Thrones…

Nu e Jon Snow, dar mă bucur și eu să-l (re)văd. Dacă mai are sânge prin el, o fi de bine:

12241291_10153329930147734_7016753303495379122_n.png

Game of Thrones devine un fel de roman clasic al serialelor tv. Toată lumea a auzit de el, toți știu că vine iarna de vreo 5 ani încoace (e clar că nu-i vorba despre prognoza meteo), mai știu toți că moare ăla, ălaaa, personajul ăla bun, că ceva dragoni zburătăcesc pe-acolo și că unul dintre actori e pitic.

11138590_10153058449042734_1984192819581182638_n.jpg

Am perioade când devorez filme și seriale, mai mult seriale decât filme. Cred că se activează în mine cam aceleași procese care au loc atunci când simt nevoia să citesc, să mă scufund în idei și personaje, în povești și lumi exterioare mie, pe care nu le trăiesc direct, dar pe care, dacă cei care le creează sunt cu adevărat talentați, ajung să le interiorizez. Scufundare. Da, îmi place cuvântul, ilustrează bine senzația. Serialele au darul de a-ți oferi timpul necesar să te lași, să te pierzi acolo, să înțelegi în profunzime acțiuni și personaje, să le cunoști mai îndeaproape și să le urmărești evoluția pas cu pas, fără grabă, într-un ritm apropiat de realitate (e anul și sezonul 😛 ).

De când cu Game of Thrones, mi-am dat seama că vizionam multe seriale deoarece îmi plăcea vreun personaj, empatizam cu el. Mi-am mai dat seama că pierzi de multe ori ideea de ansamblu din cauza asta. Când nu mai vezi pădurea de copaci / nu mai vezi Ideea de oameni.

E unul dintre motivele pentru care GoT supără și frustrează: e greu să înțelegi și să accepți că un om e doar un om. E greu să te simți confortabil într-o lume imaginară pe care nu o mai simți ca pe un refugiu călduros și primitor. Mulți facem asta, ne îndreptăm înspre lumi imaginare, fie că e vorba de cărți, filme, seriale sau melodii, ca înspre un refugiu, o evadare din realitatea cotidiană, un mijloc de relaxare. Dar cine zice că arta, fie ea și producție HBO, trebuie să fie confortabilă și relaxantă? 🙂

10449911_10152715935472734_3195365171442856582_n.jpg

Știu că mi-au plăcut mereu poveștile, dar adevărul este că le asociam cel mai adesea și cu personajul care le ,,susținea”, cu cel în jurul căruia se țesea povestea. Ca informație aproape total pe lângă (hihi), de-asta mi-am dorit moartea când am citit Ion. Cred și acum că e un roman foarte bine scris, obiectiv vorbind, dar mă plafonasem în antipatia mea totală față de personaje.

Am revăzut Game of Thrones (minus câteva episoade din ultimul sezon) și am conștientizat că nu am nici un personaj preferat. Că sunt pur și simplu fascinată de creație în sine, de lumea pe care un singur om o are în minte (autorul romanelor din seria A song of Ice and Fire, sursa caldă și încă vie a producției HBO: George R.R. Martin).

Îmi plac unele personaje, în anumite momente din evoluția lor sau din anumite puncte de vedere. Cred că îmi plac aproape toate personajele, tocmai pentru că sunt atât de bine conturate.

Îmi place Joffrey! Îmi place pentru că actorul a înțeles ideea, și-a jucat perfect rolul de produs psihopat al unei societăți și al unui mediu decadent ce încurajează astfel de comportamente. Îmi place Littlefinger pentru că e inteligent, diabolic de inteligent, pentru că vede cum funcționează oamenii și știe ce îi pune în mișcare. Îmi place Arya pentru că știe să supraviețuiască și să rămână întreagă, pentru că învață treptat să renunțe la tot (lecție dură și grea pentru un copil). Îmi place Daenarys pentru că învață să ia decizii imposibile și înțelege din mers că, deși ai intenții bune, e posibil să ajungi să îi faci pe alții să sufere. Îmi place și Jon Snow, pentru că-i pierdut fără a fi tulburat, pentru că se caută pe sine și îi înțelege pe ceilalți. Îmi place Varys pentru că vede imaginea de ansamblu și Tyrion pentru că-i amuzant și vede o imagine de ansamblu mai mică decât cea a lui Varys, dar compensează prin carismă și intenții bune. Îmi place The Hound pentru că-i sincer. Chiar și Ramsay e valoros pe-acolo, le dă altora niște lecții de viață traumatizante.

10432953_10152715935637734_6450014738318470814_n.jpg

Mă uit la Game of Thrones pentru că îmi amintește ceva ce mai uit, uneori: faptul că oamenii pot fi cu adevărat fascinanți, mici puzzle-uri, mici călătorii în sinele lor interior sau în sinele comun. Oamenii nu sunt buni sau răi. Câte personaje preferate din povestea asta mai trebuie să ucidă George R.R. Martin pentru ca cititorii/publicul să priceapă chestia asta?! :))

Ne regăsim în unii oameni. Îi preferăm căci ne e mai ușor să îi înțelegem și să empatizăm cu ei. Dar toți greșim, toți putem fi de ajutor, toți suntem ,,buni” și ,,răi”. Fiecare își aduce contribuția la imaginea mare, de ansamblu, la societatea în care trăim, la starea Umanității în general, la poveste.

Și asta-i grozav, când vezi legăturile mici sau mari care se creează între doi oameni, între mai mulți, între acțiunile unui om și evoluția interioară a altuia.

10959401_10152715935362734_8249107210484413402_n.jpg

Știți acel filmuleț de prezentare de la începutul fiecărui episod? Da, bucata aia pe care de obicei o derulezi la seriale. Personajul meu preferat e acolo: e un întreg mecanism pus în mișcare de toate rotițele din toate colțurile de lume, reale sau fantastice…