Arhive pe etichete: idei

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Convingeri şi contradicţii

Standard

Uneori e o joacă şi e amuzant: să îţi aduci oricărei idei contra-argumente. Să găseşti în orice spui, câte-o zonă ,,neacoperită“, care nu e suficient de stabilă şi solidă şi să o ataci. Deşi, parcă ai trişa – tu îţi cunoşti mintea cel mai bine şi ştii foarte bine punctul slab al unui argument, căci ştii când nu îl poţi duce mai departe.
Şi e curios cum alţii nu observă sau nu se leagă de toate zonele alea lacunare din orice idee pe care o exprimi (poate se leagă de altele). La orice frază, ar mai fi de adăugat încă o sută – pentru a completa măcar 1% dintr-un gând (cu îngăduinţă), iar dacă nu le adaugi, perspectiva e departe de a fi completă, de a avea cu adevărat un sens, iar eu una nu o pot îmbrăţişa, nu pot adera la ea, nu la modul real. Iar dacă le adaugi, mereu va fi cineva (poate chiar tu însuţi) care ar putea veni cu o perspectivă la fel de bine argumentată, la fel de probabilă. Şi atunci… mai poţi să îmbrăţişezi convins o anume perspectivă, o anume idee?

De-asta nu (mai) am convingeri. Şi de-asta mă bucur când cineva îmi indică ,,lipsurile” din ceea ce spun – pentru că nu îmi mai revine mie sarcina respectivă, cel puţin pentru o vreme.
Şi dacă uneori e o joacă şi e amuzant să jonglez cu n perspective când vine vorba de un singur subiect, fără să mă opresc asupra nici uneia dintre ele cu adevărat, alteori devin un sac de contradicţii. Şi nu pot decide ce poziţie să adopt în raport cu ceva anume.

– Să te ţii cu dinţii de părerea ta, cea iniţială, indiferent de câte contra-argumente îţi aduci tu singur ulterior. Gândurile secundare nu sunt părerile tale referitoare la un aspect al realităţii, ci părerile tale referitoare la părerea ta iniţială despre aspectul realităţii.
– Dar acel gând/părere iniţială nu coincide de prea multe ori cu instinctele şi impulsurile noastre? Nu ar fi chiar indicat să treci dincolo de acel gând iniţial, să ajungi la acea metacogniţie? Să poţi să îţi analizezi reacţiile primare, să observi observatorul.
– Ba da. Însă coincide şi cu ceea ce îţi doreşti cu adevărat, cu acel ,,glas al inimii”. E realitatea primă a fiinţei tale, orice vine ulterior e o construcţie a minţii tale, e un proces, nu era deja acolo.