Secretele arborilor prin pădurea Hoia | Ecouri Verzi

Oricât de mult mi-aș fi dorit să rămân indiferentă, adevărul este că am resimțit din plin tensiunea acumulată în ultima vreme în societate; că m-a durut dezbinarea, înstrăinarea și ura cu care ne-am vorbit unii altora; și că voiam doar să se termine odată. Rămân cu speranța că poate învățăm să comunicăm, să ne înțelegem unii altora ideile, să găsim acele lucruri care ne unesc și ne aduc împreună. Cred că intențiile tuturora sunt bune, în esență. Doar că avem viziuni diferite asupra normalității și a modului în care ar „trebui” să fie lucrurile.

Cu nevoia unei guri de de aer curat, ne-am decis cam pe ultima sută de metri că vrem să aflăm secretele arborilor într-o drumeție tematică organizată de Asociația Ecouri Verzi, în cadrul proiectului „Pașaportul copiilor pentru arii protejate”, proiect finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România (se întâmplă și lucruri frumoase, iată).

Mi-s dragi copacii și plantele, în general, de numa’, doar că nu știu mai nimic despre ele. Cele mai autentice prietenii le-am legat oricum așa, întâi cu o conexiune puternică, bazată pe interacțiuni frumoase, abia apoi acumulând informații punctuale (pe care le tot uit, oricum).

Cam așa și cu arborii, a sosit timpul să aflu una-alta despre ei. Drumeția a fost prin pădurea Hoia și aria protejată „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”. Celebra pădure e bântuită de frumos și de mici turme de oi. Extratereștrii parcă am început să fim noi, oamenii, la cât de rupți de mediu suntem uneori.

Jugastru, carpen, dârmoz, stejar… Arbori remarcabili, arbori arhaici

Tibi Hartel, biolog și ecolog, este cel care, alături de Horațiu Popa de la Ecouri Verzi, ne însoțește și ne îndrumă printre arborii din Hoia. Aflăm și de proiectul „Arborii remarcabili din România” și despre importanța arborilor bătrâni în ecosisteme. Ignorați și indezirabili din punct de vedere economic, aceștia pot fi un plus de valoare pentru comunitate (e important să avem „rădăcini”), găzduind și protejând micro-habitate care altfel se distrug și ele odată cu tăierea arborelui. Au fost înregistrați peste 4.000 de arbori remarcabili în toată țara, iar pe mine mă bate gândul să „adopt” unul. Am aflat că-i tei (probabil)! 🙂

padurea hoia (4)

Se măsoară circumferința arborilor la 1,3 m înălțime de la sol. Dacă vă tentează vreodată, e o informație utilă. Altfel, m-am îndrăgostit de câte-un jugastru, carpen, vreun tei pucios, de stejari și cireși sălbatici, un dârmoz și păducel. Mi-s dragi cuvintele astea, cu sonoritate arhaică și rădăcini în vechea limbă.

Analizăm vegetația, copiii adună frunze, ne împrietenim cu liniștea pădurii… 

Jugastrul e un soi de paltin, cu puncte albe scorțuroase pe trunchi și frunze cam așa 🙂

jugastru

Carpenul are și el pete albe care, am aflat, sunt de fapt niște mici licheni. Are frunze ușor de recunoscut. Crește masiv, iar dacă e tăiat, se face ca o „buruiană”, invadează natural împrejurimile. Pe de-o parte, forțează stejarul să crească, pe de altă parte, îl poate ucide. Carpenul este unul dintre motivele pentru care nu mai avem păduri tinere de stejari. Mă rog, proasta administrare a acestor păduri e motivul, căci nu se ține cont de astfel de „detalii”.

carpen

carpen in devenire

Teiul pucios e la doi pași de noi, cu frunzele-i în formă de inimioară, noduri pe trunchi și vergeturi verticale. Nu cred că l-aș putea recunoaște dintr-o mie de alți arbori, însă.

Cireșul sălbatic îl recunoaștem ușor după inelele orizontale.

cires salbaticStejarul poate fi tras de „urechiușe”, are frunzele ca niște lobi dacici, spre deosebire de frunzele altor foioase. Am mai aflat că unde avem stejar, avem cel mai probabil și alun și că driverul principal de răspândire a stejarilor este gaița. Cu obiceiul de a transporta ghinde pentru a le ascunde și scăpându-le din aer, o gaiță poate „planta” și 6 – 7000 de ghinde într-o singură vară. N-avem nevoie de voluntariat, ci de gaițe, hihi.

Crânguri și păduri

Evadând din jungla urbană, pădurile sunt oazele ideale de reculegere. Nu mi-am pus problema că pădurea, așa cum o știm noi acum, era o raritate în urmă cu ceva timp. În schimb, e la mintea cocoșului că ceva din modul în care ne administrăm și protejăm pădurile s-a schimbat radical doar în ultimii 15-20 de ani. Las mai jos câteva idei din drumeția prin Hoia, furate în zbor de la Tibi Hartel:

„Dacă îi întrebați pe bunicii voștri, veți afla că ei tăiau crengile arborilor, așa numita tăiere în regim de crâng, o practică forestieră tradițională, milenară, astăzi exclusă din Ocolul Silvic pentru că nu e modern, nu e productiv. La nivel local, însă, această practică dă lemn de foc pentru localnici, precum și lemnul necesar pentru lucrările lor. S-a demonstrat faptul că pădurile în regim de crâng au valoare culturală, istorică, economică, naturală foarte mare. Nu sunt economice în sensul corporatist-industrial, dar este economic pentru că în momentul în care vine cineva și taie lemn de foc, da, lemnul este tăiat, dar sistemul este menținut. Acest tip de tăiere ține arborii tineri, îi regenerează. Iar arborii au o capacitate de reîntinerire fantastică.” – Tibi Hartel

carpen 2

„Englezul ar veni aici să vadă cât de frumoasă este pădurea și crângul și ar pune întrebarea normală: de ce-i mizeria asta aici?! Pentru că ceva ce-i considerat mizerie economică merită mizerie.”

IMG_20181006_115706

Peisajele culturale și resurse genetice către Europa

Am mai aflat una-alta și despre peisajele culturale și importanța lor, mai ales în contextul actual. Exemplul cel mai rapid și simplu de înțeles: cândva bourul pășuna în regiune (forță naturală), treptat a fost exclus de către om, însă în locul lui pășunează acum vitele (forță culturală). S-au schimbat bourii cu vitele, dar forța ecologică este aceeași, iar structura peisajului se menține.

„Din acest motiv sunt foarte valoroase peisajele culturale, căci au un capital natural uriaș – apă curată, sol fertil, biodiversitate, resurse genetice cât cuprinde. De la părul nostru pădureț care nu mai există în Europa, numai la noi, până la specii de arbori, ciuperci sau plante medicinale. Vin din Elveția să ducă semințe din Carpații noștri pentru a repopula regiunile de acolo, pentru că aplicând atâtea chimicale sute de ani, s-a schimbat radical vegetația. Asta înseamnă resursă genetică de la noi înspre Europa, în această direcție am putea mișca noi mult mai hotărât.”

Cu alte cuvinte, peisajele naturale au fost înlocuite cu peisaje culturale. Noi încă le avem, am face bine să le protejăm și să le valorificăm…

padurea hoia (6)

Poteci, marcaje, arii protejate

La întoarcere, ne oprim în zona ariei protejate „Pădurea de stejar pufos de la Hoia”, în dreptul unui marcaj vandalizat. De altfel, pe drum mai observăm diverse panouri turistice distruse. De ce ar face cineva așa ceva, îmi scapă. Cei de Ecouri Verzi vor reface în următoarele zile marcajele. 

Horațiu ne povestește despre poteci de lung parcurs: Via Maria – care pornește din Budapesta și trece și pe-aici, prin Hoia, Via Transilvanica a celor de la Tășuleasa Social și Via Carpatica la care lucrează cei de la Ecouri Verzi; apoi despre marcaje, cine-i îndreptățit și cine-i obligat să le facă (apropo, finanțările ar trebuie teoretic să vină de la consiliile județene sau locale – lucru care se întâmplă și nu prea), care este procedura dacă îți vine ideea să marchezi un traseu și alte aspecte ce țin de administrarea potecilor și a traseelor, despre arii protejate și relația noastră cu aceste zone. 

padurea hoia (1)

O plimbare tare frumoasă, cu informații valoroase și discuții constructive pe tema arborilor și ariilor protejate, a pădurilor și a potecilor turistice. Urmăream activitatea celor din Asociația Ecouri Verzi, am mai ratat câteva drumeții dedicate arborilor, precum și câteva acțiuni de refacere de trasee (» vezi Potecătorii), dar am reușit de-am prins o zi minunat de senină, oameni faini și arbori cu totul remarcabili – ca toate creaturile din jurul nostru 🙂

padurea hoia (3)padurea hoia (5)

Reclame

(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

padurea mociar cea mai bătrână pădure

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888