(1) puieți

(1) I could be an oak tree, silently growing, standing tall, not trying to be anything, just be.

28753084_155394225144213_7247602950875381760_n

Mi se încâlcea pământul printre degete, mi se strecura pe sub unghii, printre șanțurile amprentelor, până deveneam una cu prezentul. Plantam căpșuni și alți copăcei a căror denumire se lasă-nvăluită în uitare acum. Mi-era capul îngrijorat: „o fi destul de adânc săpată groapa?, s-or fi așezat bine rădăcinile?, cât soare va fi pe timpul verii fix aici?, am apăsat suficient pământul și, mai ales, vin oare niște ploi?”.


E mai greu complicat decât credeam » să încep de la zero. Unde e acel nivel zero, până la urmă, și cu ce ar trebui să încep? Am un caiet frumos, creioane multe și bune (mulțumesc oamenilor dragi!), câteva markere, câteva carioci. Un liniar a cărui utilitate este îndoielnică la mine în casă. Câțiva artiști talentați sau mult prea buni pe care-i urmăresc pe rețelele de socializare și care, la o primă vedere, te fac să crezi că nu ai fi în stare nici să ții un creion în mână. La o privire mai atentă, însă, îți dai seama că-ți lipsește în primul rând decizia de-a învăța, de-a crea, de-a-ți lua angajamentul artistic. O vreme bâjbâi printre filmulețe dedicate începătorilor. Nu știu. Nu vreau să mâzgălesc oameni sau natură moartă. De obicei, schițez copaci. Aș putea să creionez un copac, mai cu atenție, mai studiat. Mi-era dor de sunetul creionului pe hârtie…


30590998_366111863877353_4552688668317319168_n

Era un soi de vis, una dintre micile și multele mele aspirații. Nespus de frumoasă senzația de-a sădi viață, dar multă, multă viață!, de-a înrădăcina promisiunea unui viitor mai bun. Puieții noștri, aflăm, au șanse mari să supraviețuiască. Sunt vreo zece mii. Soarele este, totuși, numai un zâmbet, iar rădăcinile potențialilor copaci se cam uscă. Vin oare niște ploi? O fi destul de adânc săpată groapa? S-or fi așezat bine rădăcinile?… 

harletz

p.s. cât de multe lucruri frumoase pot face oamenii împreună... » cam cât o pădure, cam cât un deal.

Reclame

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

padurea mociar cea mai bătrână pădure

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888