Personajul meu preferat din Game of Thrones…

Nu e Jon Snow, dar mă bucur și eu să-l (re)văd. Dacă mai are sânge prin el, o fi de bine:

12241291_10153329930147734_7016753303495379122_n.png

Game of Thrones devine un fel de roman clasic al serialelor tv. Toată lumea a auzit de el, toți știu că vine iarna de vreo 5 ani încoace (e clar că nu-i vorba despre prognoza meteo), mai știu toți că moare ăla, ălaaa, personajul ăla bun, că ceva dragoni zburătăcesc pe-acolo și că unul dintre actori e pitic.

11138590_10153058449042734_1984192819581182638_n.jpg

Am perioade când devorez filme și seriale, mai mult seriale decât filme. Cred că se activează în mine cam aceleași procese care au loc atunci când simt nevoia să citesc, să mă scufund în idei și personaje, în povești și lumi exterioare mie, pe care nu le trăiesc direct, dar pe care, dacă cei care le creează sunt cu adevărat talentați, ajung să le interiorizez. Scufundare. Da, îmi place cuvântul, ilustrează bine senzația. Serialele au darul de a-ți oferi timpul necesar să te lași, să te pierzi acolo, să înțelegi în profunzime acțiuni și personaje, să le cunoști mai îndeaproape și să le urmărești evoluția pas cu pas, fără grabă, într-un ritm apropiat de realitate (e anul și sezonul 😛 ).

De când cu Game of Thrones, mi-am dat seama că vizionam multe seriale deoarece îmi plăcea vreun personaj, empatizam cu el. Mi-am mai dat seama că pierzi de multe ori ideea de ansamblu din cauza asta. Când nu mai vezi pădurea de copaci / nu mai vezi Ideea de oameni.

E unul dintre motivele pentru care GoT supără și frustrează: e greu să înțelegi și să accepți că un om e doar un om. E greu să te simți confortabil într-o lume imaginară pe care nu o mai simți ca pe un refugiu călduros și primitor. Mulți facem asta, ne îndreptăm înspre lumi imaginare, fie că e vorba de cărți, filme, seriale sau melodii, ca înspre un refugiu, o evadare din realitatea cotidiană, un mijloc de relaxare. Dar cine zice că arta, fie ea și producție HBO, trebuie să fie confortabilă și relaxantă? 🙂

10449911_10152715935472734_3195365171442856582_n.jpg

Știu că mi-au plăcut mereu poveștile, dar adevărul este că le asociam cel mai adesea și cu personajul care le ,,susținea”, cu cel în jurul căruia se țesea povestea. Ca informație aproape total pe lângă (hihi), de-asta mi-am dorit moartea când am citit Ion. Cred și acum că e un roman foarte bine scris, obiectiv vorbind, dar mă plafonasem în antipatia mea totală față de personaje.

Am revăzut Game of Thrones (minus câteva episoade din ultimul sezon) și am conștientizat că nu am nici un personaj preferat. Că sunt pur și simplu fascinată de creație în sine, de lumea pe care un singur om o are în minte (autorul romanelor din seria A song of Ice and Fire, sursa caldă și încă vie a producției HBO: George R.R. Martin).

Îmi plac unele personaje, în anumite momente din evoluția lor sau din anumite puncte de vedere. Cred că îmi plac aproape toate personajele, tocmai pentru că sunt atât de bine conturate.

Îmi place Joffrey! Îmi place pentru că actorul a înțeles ideea, și-a jucat perfect rolul de produs psihopat al unei societăți și al unui mediu decadent ce încurajează astfel de comportamente. Îmi place Littlefinger pentru că e inteligent, diabolic de inteligent, pentru că vede cum funcționează oamenii și știe ce îi pune în mișcare. Îmi place Arya pentru că știe să supraviețuiască și să rămână întreagă, pentru că învață treptat să renunțe la tot (lecție dură și grea pentru un copil). Îmi place Daenarys pentru că învață să ia decizii imposibile și înțelege din mers că, deși ai intenții bune, e posibil să ajungi să îi faci pe alții să sufere. Îmi place și Jon Snow, pentru că-i pierdut fără a fi tulburat, pentru că se caută pe sine și îi înțelege pe ceilalți. Îmi place Varys pentru că vede imaginea de ansamblu și Tyrion pentru că-i amuzant și vede o imagine de ansamblu mai mică decât cea a lui Varys, dar compensează prin carismă și intenții bune. Îmi place The Hound pentru că-i sincer. Chiar și Ramsay e valoros pe-acolo, le dă altora niște lecții de viață traumatizante.

10432953_10152715935637734_6450014738318470814_n.jpg

Mă uit la Game of Thrones pentru că îmi amintește ceva ce mai uit, uneori: faptul că oamenii pot fi cu adevărat fascinanți, mici puzzle-uri, mici călătorii în sinele lor interior sau în sinele comun. Oamenii nu sunt buni sau răi. Câte personaje preferate din povestea asta mai trebuie să ucidă George R.R. Martin pentru ca cititorii/publicul să priceapă chestia asta?! :))

Ne regăsim în unii oameni. Îi preferăm căci ne e mai ușor să îi înțelegem și să empatizăm cu ei. Dar toți greșim, toți putem fi de ajutor, toți suntem ,,buni” și ,,răi”. Fiecare își aduce contribuția la imaginea mare, de ansamblu, la societatea în care trăim, la starea Umanității în general, la poveste.

Și asta-i grozav, când vezi legăturile mici sau mari care se creează între doi oameni, între mai mulți, între acțiunile unui om și evoluția interioară a altuia.

10959401_10152715935362734_8249107210484413402_n.jpg

Știți acel filmuleț de prezentare de la începutul fiecărui episod? Da, bucata aia pe care de obicei o derulezi la seriale. Personajul meu preferat e acolo: e un întreg mecanism pus în mișcare de toate rotițele din toate colțurile de lume, reale sau fantastice…

 

Game of Thrones

…sau Urzeala Tronurilor, e noua mea pasiune în materie de literatură, iar serialul categoric nu se lasă mai prejos. Apropo, e un post lung :))

GoT (serialul) mi-a fost recomandat cândva la începutul verii, însă primele minute din episodul pilot nu m-au încântat deloc atunci. Cu toate că mi-am dat seama că e foarte bine realizat, era puţin înfricoşător din perspectiva mea.
În Italia s-a produs minunea. După ce am fost asigurată că White Walkers nu sunt o prezenţă activă în primul sezon, cel puţin, deci de faptul că scenele morbide de la început nu se repetă în mod ostentativ, mi-am zis că nu am nimic de pierdut dacă îl vizionez.
Şi m-a captivaaaaat!!! O zi întreagă. Fiind doar 10 episoade, am făcut beznă în cameră, am luat laptopul în braţe şi într-o zi am savurat întreg sezonul. Nu mă puteam opri.
Povestea e atât de captivantă, sunt atât de multe personaje, conturate atât de bine (nici unul nu e doar de formă, fiecare are specificul lui), muzica e bună – soundtrack’ul în mod special, cel de la început (superb, superb!). Iar actorii… nu ştiu, parcă sunt toţi încadraţi la fix acolo, pur şi simplu nu am găsit vreunul care să pară rupt de context, de poveste. Nici nu am căutat în mod special, dar de obicei, la alte seriale, observ ,,rupturile”, mai ales când vine vorba de personaje mai secundare, mai ,,neimportante”. La Game of Thrones nu am găsit.
In concluzie, serialul foarte bine realizat, stau şi mă gândesc şi nu ştiu ce critici i-aş putea aduce. Poate asta se datorează şi faptului că mă aflu încă sub vraja lui :))

Evident, aflând că e realizat după un roman, mi-am spus că e neapărat să îl citesc. Autorul, George R.R Martin, a participat şi el la realizarea serialului, producătorii acestuia fiind fani declaraţi ai cărţilor. Probabil e şi motivul pentru care le respectă într-atât. Replicile, atmosfera, personajele din carte sunt transpuse, cât de fidel s-ar putea face asta, în serial. Ieri am terminat de citit primul volum din seria A song of ice and fire, el întitulat Game of Thrones (evhivalentul primului sezon).
De obicei, sunt mai mereu convinsă că romanul, cartea, bate filmul. Acum nu ştiam la ce să mă aştept. Serialul m-a încântat peste măsură, se putea mai mult de atât ? Nu cred, nu. Dar am citit la fel de entuziasmată, deşi ştiam în mare ce urma să se întâmple. Este pur şi simplu o poveste captivantă. Dintre atâtea personaje, nu ai cum să nu îţi placă vreunul sau mai mulţi, nu ai cum să nu îţi doreşti să fii alături de ei în acea lume fantastică.
In mod normal, m-ar deranja un număr prea mare de personaje, însă autorul i-a conturat pe toţi atât de bine, chiar şi personajele episodice au povestea lor, caracteristicile lor distincte.

Aici, trailer si un scurt bonus (pentru mine, dar si pentru altii :)) )


Bun… Nu mă pricep la rezumate şi nici nu îmi plac. Pe scurt, e o poveste cu regi şi regine, prinţi şi prinţese, lorzi şi cavaleri, lupi străvechi, dragoni de mult uitaţi, forţe supranaturale ce vin odată cu iarna, o iarnă ce poate dura ani de zile, o poveste despre familie, trădare şi loialitate, onoare şi iubire, o poveste despre putere. Şi despre cum fiecare om îşi are rolul şi locul lui în această lume.
Ce conferă farmec ? Autorul ne-a scutit de clişee. Stai cu sufletul la gură, căci nu ştii sigur dacă personajul drag ţie va trece cu bine peste obstacole sau nu. Soluţia ar fi să nu te ataşezi prea mult de nici unul dintre ei, dar nu ai cum să nu o faci.

Alături de fotografii, adaug şi citate – ele apar şi în film, mai ales cele sub formă de replică a personajelor.

– Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? (Bran Stark)
– Este singura dată cand un bărbat poate fi brav, ii răspunse tatăl său.

– Sangele Primilor Oameni curge incă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti in ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Intr-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, avand o stăpanire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi cand va veni ziua, nu va trebui să simţi nici o plăcere in a-ţi indeplini sarcina, dar nici să te uiţi in altă parte. Un stăpanitor care se ascunde in spatele călăilor plătiţi uită,curand, ce inseamnă moartea.

Cuvintele o infiorară, aşa cum se intampla intotdeauna. Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele ei. Mottouri de familie, pietre de incercare, rugăciuni de toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, promiteau loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate in afară de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei Stark. Se gandi, nu pentru prima oară, cat de ciudaţi erau aceşti oameni din nord.

– Lasă-mă să-ţi dau un sfat, bastardule, făcu Lannister. Să nu uiţi niciodată ceea ce eşti, pentru că, in mod sigur, lumea nu va uita. Fă din asta forţa ta. Atunci nu va fi niciodată punctul tău slab. Fă din asta o pavăză şi nu va fi folosită niciodată ca să te rănească. (Tyrion Lannister, aka Pezevenchiul)

– Dacă-i laşi să observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată (Tyrion)

–Fetele primesc blazonul, insă nu şi armele pe el. Bastarzii primesc armele, insă nu şi blazonul. Nu eu am făcut regulile, surioară. (Jon Snow)

Aici, fiecare castel avea propria sa pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un copac al inimii, fiecare copac cu chipul său.

Scoarţa copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu inchis, precum mii de maini manjite de sange. Pe trunchi fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, ochii, săpaţi adanc, erau inroşiţi de sevă şi ciudat de vii. Erau bătrani acei ochi, mai bătrani chiar decat Winterfell insuşi.

– Ascultaţi-mi cuvintele, fiţi martor la jurămantul meu, recitară ei, iar glasurile umplură poiana sub asfinţit. Aducători ai nopţii, acum incepe rondul meu. Nu-l voi sfarşi pană la moarte. Nu-mi voi lua soaţă, nu voi zămisli copii. Nu voi purta coroană şi nu voi dobandi gloria. Voi trăi şi voi muri la postul meu. Eu sunt spada din beznă. Sunt păzitor pe ziduri. Sunt focul care arde şi alungă frigul, lumina care aduce zorii, trambiţa care-i trezeşte pe cei adormiţi, scutul care apără tăramul oamenilor, imi inchin viaţa şi onoarea Rondului de Noapte, pentru această noapte şi pentru toate cele care vor veni.
Liniştea se pogori asupra pădurii.

Oh, dragul meu copil al verii, rosti Bătrana Nan şoptit, ce ştii tu despre frică? Despre teama de iarnă, micul meu domn, cand zăpezile cad pană la treizeci de metri, iar vantul ingheţat vine din nord urland. Teama este pentru noaptea cea lungă, atunci cand soarele işi ascunde uneori faţa ani intregi, iar copiii mici se nasc şi trăiesc şi mor cu toţii in beznă, in timp ce lupii străvechi se sfrijesc tot mai mult şi flămanzesc, iar Umblătorii Albi cutreieră pădurile.
– Vrei să spui Ceilalţi, zise Bran arţăgos.
– Ceilalţi, admise Bătrana Nan. Cu mii şi mii de ani in urmă, a venit o iarnă rece şi aspră şi de necuprins, dincolo de tot ce-şi putea aminti omul. A căzut o noapte care a durat generaţii intregi, iar regii tremurau şi mureau in castelele lor, la fel ca turmele de porci in coteţe. Femeile işi omorau mai degrabă copiii, decat să-i vadă flămanzind, plangeau şi-şi simţeau lacrimile ingheţandu-le pe ochi şi pe obraji. Glasul ei şi al acelor tăcură deopotrivă, iar ea privi in sus, spre Bran, cu ochii ei albicioşi, opaci, şi intrebă: Deci, copile, astea-s poveştile care-ţi plac?
– Păi, făcu Bran in silă, da, numai că…Bătrana Nan dădu din cap.
– In toată bezna aceea, au venit Ceilalţi, pentru prima dată, spuse ea, iar acele făcură din nou clic, clic, clic.

Iar citatul care mi-a rămas întipărit în minte, repetat de Arya Stark de atât de multe ori, încercând să îşi învingă teama şi să supravieţuiască:

Teama taie mai adânc decât săbiile, işi spuse, ca să-şi incetinească zbuciumul inimii