Spațiul personal virtual

Mi-e dezactivată prezența pe chat, în social media, în cam 95% din timp (paranteză: m-am activat acum, nah). În principiu, din motive de job, apoi din lene și apoi că am o nerăbdare anxioasă în discuțiile astea online. Mi-e tot mai greu să mă conectez așa pe căi nepalpabile și virtuale, îmi zic eu; dar are Facebook grijă de mine.

frustrare #1

Adică eu aleg să nu fiu vizibilă pe chat, că să zicem, doar să zicem, sunt anti-socială, anxioasă, n-am dormit toată noaptea, n-am chef de oameni, n-am răbdare cu ei azi, am și eu gărgăunii mei pe creier. Ce-i drept, nu-mi apare bulina verde în dreptul numelui, în schimb dacă am îndrăznit să mă folosesc de Facebook acum un minut, se dă sfară-n țară. Și mă cam folosesc de Facebook toată ziua – pentru că job. Și apoi mă folosesc și în timpul liber, de curiozitate și pentru tot soiul de informații, fără a simți neapărat nevoia să-mi verific mesajele și să fac conversații. Doar că îți lasă cineva un mesaj și tu nu răspunzi și devii nesimțit și insensibil. Desigur că e valabil și invers: mă îmbufnez ca un copil ignorat după ce s-a dat în spectacol dacă nu mi se răspunde la un mesaj, deși persoana în cauză a fost activă cu 1 minut în urmă. Uite-așa devenim absurzi și băgăcioși. Nu mai zic nimic de apocalipticul „Seen”. Deci: mi se oferă opțiunea să nu fiu vizibilă pe messenger, când de fapt, mi-e vizibilă oricum prezența, doar de dragul de a mi se induce iluzia că am o opțiune?

frustrare #2

Devenim absurzi și băgăcioși, mereu unii în viețile altora, la un seen distanță. Devenim anxioși și nu mai știm să interacționăm direct sau, dacă nu ne asumăm urgența și nevoia interacțiunii directe, nu ne mai asumăm nici așteptarea, decalajul, lipsa sincronului. Cu mari probleme de așteptare și hater activ al stărilor de incertitudine, am fost nevoită să-mi educ răbdarea și respectul pentru timpul și incertitudinile celorlalți. Și-i greu, dar e necesar. În același timp, n-am reușit să mă vindec de iritarea și sufocarea psihică pe care mi le provoacă așteptările altora. Nu așteptările nespuse și intrinseci, e treaba fiecăruia dintre noi ce idei avem despre cum ar trebui să fie alții sau lumea în general, ci alea vizibile, verbalizate și voit impuse. Așteptările alea care au pretenția de a fi mai importante decât timpul sau prioritățile mele. Așteptările care n-au răbdare s-aștepte.

De fapt, problema mea azi e cu așteptările astea care n-au nici o treabă cu realitatea și cu celălalt, dar de care tot insistăm să ne agățăm și să-i judecăm pe alții prin prisma lor. Facebook doar reușește cu brio să încurajeze interacțiunile, fără a mai ține cont de vreun spațiu personal, fie el și virtual, iar noi habar n-avem să utilizăm tehnologiile astea minunate într-un mod productiv, eficient și plăcut pentru toată lumea 🙂 Cam atât.

 

Reclame

nocturne #5: bosumflare

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

Hai că poţi

Îmi place aparatul foto, mai ales când eu sunt cea care îl ţine în mână, dar mă intimidează şi mă simt inconfortabil când e îndreptat înspre mine. Din câteva motive:

1. Sunt anxioasă şi nu îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar aparatul foto e un simbol clar al faptului că atenţia e îndreptată spre mine.

2. Nu îmi plac situaţiile false, forţate. Nu îmi pot planta un zâmbet pe faţă doar de dragul unei poze, iar dacă fac asta, susţinerea lui mai mult de o secundă presupune transformarea lui într-un rânjet cretin 🙂

Întotdeauna am vrut să îmi depăşesc limitele, să trec peste „nu pot”, peste prejudecăţi, peste fixaţii stupide sau nejustificate, să trec şi peste „eu nu sunt aşa” şi să văd că, de fapt, „eu” pot fi oricum sau exact cum şi cât vreau. O şedinţă foto era unul dintre lucrurile pe care nu le-aş fi făcut niciodată, motiv pentru care e tocmai ceva ce am vrut să fac. Nu suport să mă ştiu că nu sunt în stare de ceva banalităţi. La o adică, de ce nu aş face şi asta? (cred că aş putea alcătui o listă de „n-aş face niciodată asta, deci voi face”).

Când eram prin clasa a noua, sau a zecea, am mai fost la o şedinţă foto serioasă, în studio. Fotograful de serviciu era un verişor despre care aflasem atunci recent că mi-e verişor şi cred că încercam să ne cunoaştem mai bine. Mi-am luat de puţin timp calculator şi mutând chestii în el, am regăsit şi pozele. Mi-am amintit şi experienţa. Cam horror. Stăteam pe un scaun, îmi găsisem de lucru cu ceva album de artă şi o chitară, iar vreo 2-3 persoane îmi făceau poze. Cam horror, da. Cred că mi se trage din copilărie reţinerea asta :)). Ştiu că detestam când mă duceau ai mei la fotograf să îmi facă poză. Erau scaunele alea înalte pe care mă cocoţau şi mă lăsau să stau acolo singură, în timp ce un nene mă tot stresa să zâmbesc. În toate pozele de genu sunt cu ochii în lacrimi. Sau bosumflată.

Luna trecută m-am gândit să termin odată cu prostiile astea de prinţesă afectată care nu stă calmă să i se facă poze. Am fost cu un amic, care-i fotograf în timpul lui liber, la muzeul etnografic şi mi-a făcut poze. Tipul face poze chiar faine, în general, dar încă la fotografiatul oamenilor nu a insistat prea mult şi se gândea să încerce. Iar eu, eu mi-am exersat toleranţa la frustrare şi am jonglat cu diverse niveluri de anxietate. M-am strâmbat şi la el, evident, am râs ca o apucată când îmi zicea cum să stau (sau să nu mişc), dar omul a avut răbdare cu mine.

Ca şi concluzie… n-am crăpat dacă am stat trei ore să mi se facă poze. Am mai reuşit pe alocuri să mă bucur şi de locul în care ne aflam şi m-am mai luat cu poveşti. Dar tot nu era zâmbetul meu. Şi tot inconfortabil a fost.

N-am decat vreo cinci poze, puse de el pe facebook. Am pus una alb-negru mai jos, iar celălalte sunt făcute de verişorul meu.

Ca şi o altă concluzie, există şi alte modalităţi de a mă distra cu anxietatea. De exemplu, jocurile pe calculator funcţionează mai bine – sunt nevoită să mă relaxez şi să nu fiu agitată/panicată dacă vreau să mă descurc pe-acolo. Bine, ce-i drept, dau cel mai bun randament dacă mă enervez :)) Şi sculptura mai funcţiona – din nou, trebuia să fiu chill, calmă dacă voiam să nu îmi tai vreun deget (chestie care s-a şi întâmplat, într-un moment de haos mental, haha).

Deci, prea curând, nu îmi mai exersez eu toleranţa la frustrare stând la poze cu orele, dar măcar ştiu că nu aş crăpa într-o astfel de situaţie.

2

4

1048465_617121231639632_330524326_o