Arhive pe etichete: frici

M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

Standard
M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

„Tot în sus”, zice Gabi și pare că se amuză de anxietățile noastre și genunchii tremurați. E cel mai scurt și eficient instructaj de învingere a fricii. Ce trebuie să fac, cum, când, unde? Tot în sus. Uneori răspunsurile pe care le cauți sunt simple, oricât ai vrea tu să le despici în patru mii de bucăți.

N-aș zice că mi-a fost frică. Îmi doream tare mult să mă cocoț pe-o stâncă, îmi doream asta de ani de zile! Eram chiar entuziasmată. Însă îmi tremurau picioarele, așteptându-mi rândul, cu hamul pus deja și papucii încălțați. Așteptarea a fost mai palpitantă decât așteptarea zborului cu parapanta, deși am avut și atunci emoții înainte de a ne ridica înspre cer.

Poate pentru că, pe lângă regula clară cum că tot în sus, mai trebuie să știi și că te bazezi în urcuș pe picioarele tale. Nu te legeni în mâini ca Tarzan, ci urci pe stâncă folosindu-te de picioare. Și cum să te bazezi pe ele când îți tremură vizibil și nici n-ai făcut primul pas? 🙂

catarat

Dacă aș putea, aș da din experiența cățăratului pe stânci fiecărei persoane care n-a mai simțit de ceva timp că trăiește cu adevărat. E adrenalină, da. Dar e mai ales satisfacția că ți-ai depășit frica aceea atât de instinctivă, de fiziologică, vocea care îți urla în cap să stai cuminte în banca ta și te trăgea insistent înapoi. Satisfacția că ai făcut acel prim pas. Picioarele se opresc apoi din tremurat. Dacă e ceva ce mă tot învață propriul corp, e faptul că oamenii se pot adapta incredibil de repede la tot felul de situații dificile. Odată ce ai făcut primul pas, creierul se resemnează instant și zice ok, deci chiar facem asta. Iar picioarele te ascultă, te susțin, te urcă tot mai sus, și mai sus.

Și cumva, cred că e valabil pentru orice ai face în viață. Dar pentru acele lucruri pe care le chiar faci, în urma unei decizii conștiente și voluntare. Dacă ai luat decizia, doar treci la acțiune, fă primul pas și continuă să mergi. Nu mai sta la taclale cu frici instinctive, cu vocea neîncrederii și nesiguranței din capul tău. E și asta o lecție de învățat într-o viață de om: să chiar treci la acțiune. De multe ori, ne blocăm în pregătiri, analize și sinteze, comparații și cântărit de argumente pro și contra. Până într-acolo încât nu mai facem, de fapt, nimic. Ni se întâmplă chestii în viață, dar nu facem noi să se întâmple.

Îți dă atât de multă putere interioară un astfel de moment, în care tu iei o decizie și treci la acțiune. Îmi place adrenalina, da. Pentru că mă ancorează 100% în clipă. Acele câteva minute în care m-am cățărat pe stânci au fost trăite 100%. Sunt acolo, trăiesc la timpul prezent. În acele câteva clipe, viața-i atât de clară. Atât de… multă! Dar e mai mult decât adrenalină. E satisfacția că ți-ai lărgit paleta experiențelor fizice, psihice, emoționale, împotriva obstacolelor interioare.

Da, deși mă entuziasma ideea, mi-au tremurat picioarele ca naiba (+ palpitații, transpirații și toată gama de trăiri anxioase). Am depășit momentul și am urcat. Acolo sus, pentru câteva secunde, înainte de a coborî, acolo e fericire. E liniște interioară, e claritate, e împlinire.

Cred că voiam să împart cu alții bucuria acelui moment, adrenalina, entuziasmul. Văd prea mulți oameni în jurul meu care nu se pot bucura de viață, nu știu cum să o facă, se simt blocați și neîmpliniți. Eu îmi iau fericiri din astfel de experiențe și altele aparent nesemnificative, însă nu e vorba de cățărat în sine. La fel cum nu-i vorba de a face origami (cu două mâini stângi) sau puzzle-uri de mii de piese, nu-i vorba nici de a-ți pune patinele și a-ți da drumul pe gheață, nici de a sta o jumătate de oră cu un copil mic în brațe răsfoind o carte cu povești.

E vorba de a decide ce vrei să faci și a lua inițiativa. Să faci să se întâmple, în loc să ți se întâmple. Oricât de nesemnificativ, în aparență, ar fi acel lucru, sau dimpotrivă, oricât de dificil de îndeplinit ar părea.

cățărat pe stânci

 

Plimbări în 2015: Peștera Vântului și alte remedii naturale

Standard

Dacă ești om, porți cu tine diverse frici, unele justificate, altele nu prea. Peștera Vântului egalează metaforic, pentru mine, eliberarea de frici și ziduri ce par imposibil de trecut.

Sunt claustrofobică… așa, doar puțin cât să resimt tendințele unor atacuri de panică în stare incipientă chiar și când e aglomerație pe troleibuz. Ce-i drept, e posibil să fie din cauza unor mici insuficiențe respiratorii cu care m-am confruntat cândva demult. Nu simt frică propriu-zis, doar corpul meu începe să o ia razna puțin.

Clipa în care am simțit că dorința mea de explorare depășește senzația de sufocare ce mă cuprinsese, cu toate palpitațiile și neputința de a respira corespunzător, a fost micul meu moment de glorie. E ciudat cum poți să te simți de parcă ai cucerit o lume întreagă, doar trecând niște obstacole interioare, imperceptibile pentru cei din jurul tău.

Peștera Vântului mi-e nespus de dragă. E cea mai lungă din România (~ 50km), unică și datorită colecției rare de cristale – iar mai multe informații nu îmi vin acum în minte în mod spontan. Poate pentru că experiența personală pe care o ai, de îndată ce ai coborât în peșteră, e unică – fie că ești speolog pasionat sau habarnist.

Spre deosebire de alte peșteri, aici simți cu adevărat că explorezi și că ai acces la o lume nouă, neștiută, de obicei accesibilă doar specialiștilor în domeniu. Pentru a ajunge în peșteră, cobori printr-un fel de gură de canal. Capacul prins cu lacăte e deschis cu greu și de către cei doi-trei ghizi speologi, iar dacă nu știi ce cauți, peștera nu-i de găsit în pădurea din apropiere de Șuncuiuș, undeva pe lângă malul Crișului Repede.

Traseul prin peșteră, o adevărată aventură, durează vreo 2-3 ore. Câteva momente-cheie: o porțiune de câțiva metri parcurși cocoțați pe o platformă unde afli la ce-ți folosește ,,mersul piticului” de la orele de sport din școală 🙂 Apoi, marele (meu) obstacol:

11146282_10206561977988423_564984132483964405_n

Privind de jos, pe lângă faptul că scara e cam lungă (aici se vede o porțiune), ideea că ajungi într-un tunel oblic-vertical nu-i neapărat încântătoare. Te duce în eroare priveliștea, asta afli în momentul în care ești acolo sus. Dar de jos, începe creierul să-ți urle: NU. DECI NU. 

Mai puțin intens, am avut aceleași senzații și la a doua vizită, și la a treia. Diferența e că știam că voi trece peste ele și că nu mă mai interesau.

Tot aici, am descoperit întunericul deplin. Nu metaforic, ci la propriu 🙂

Dintre toate peșterile vizitate, care-s puține deocamdată, Peștera Vântului e acea peșteră pe care nu am vizitat-o, ci pe care am descoperit-o pas cu pas. Explorare și necunoscut.

11156251_10206561978148427_8280937439188474403_n

Este, de altfel, prima mea peșteră! M-am întrebat dacă nu cumva o fi efectul de noutate, întrebarea aceasta fiind și unul dintre motivele pentru care am mers din nou și din nou. Dar nu-i asta. E pur și simplu minunată!

În imediata apropiere, se află peșterile Unguru Mare și Unguru Mic, prima fiind impresionantă prin dimensiunile portalului de intrare, dar și datorită zâmbetelor și bucuriilor silențioase pe care le ai la vederea micilor lilieci ce stau suspendați în interiorul peșterii.

edgar dumea

Tot în zonă, după o plimbare grijulie pe lângă calea ferată, ajungi la Peștera Vadu Crișului (și cascada!).

11148322_10206561940307481_2602701078970790166_n

10845640_972834749407413_4450148693324770387_o

10689564_972834769407411_5544841748881310448_n

Vadu Crișului e infinit mai accesibilă turiștilor. E amenajată pentru turiști, de fapt. Vizita în sine e foarte scurtă și fără provocări, însă spectacolul vizual a rămas bine întipărit pe retină. Știu că majoritatea oamenilor apreciază tocmai faptul că este ușor accesibilă și te poți doar bucura de ceea ce vezi. Bănuiesc că am nevoie de mai mult, vreau să simt că fac ceva activ pentru a descoperi toate minunățiile astea 🙂

Dacă luăm direcția sud, în altă zi, un alt traseu, ajungem la Peștera Scărișoara – printre cele mai cunoscute din țară și cu o valoare speologică importantă.

Eu păstrez fascinația fiecărei trepte coborâte în avenul peșterii. E feeric. Era înnorat, parcă ploua. Nu pot decât să îmi imaginez cât de fascinant e locul în zilele senine de vară 🙂

11666110_10207123041654664_6539037867946942151_n

Mi-e dor de peșteri, se pare că… 🙂

Fotografi: Feri Lorincz, Edgar Dumea, Cluj.com și eu.