Arhive pe etichete: fericire

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

Alunecări

Standard

* * * * * * *

Cerul e zvăpăiat azi și-i cad fulgii. Până și broaștele ies din hibernare și mișună spre geamul de la balcon. Nu-i lumina soarelui, e lumina albă a ninsorii. Ceva râde iar prin mine, sunt câte 10 fulgi pentru o fericire.

* * * * * * * * * * *

E ciudat să stai cu ochii închiși pe-un scaun, să meditezi și să simți că-ți fuge capul într-o parte. Oare cât de într-o parte? Cred c-aș fi teribil de amuzantă dacă mi-ar sta pe bune capul într-o parte. Mă urmărește și-aici lumina, e una mai strălucitoare acum, prin mintea mea. Se mai stinge la câte-o durere.

* * * * * * * * * * * * * * *

Antrenament pe lacul înghețat din parc. Doar cu stângul înainte, să nu cădem în nas 🙂

* * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Picioarele strânse-n patine, amestec de emoții, ezitări, curiozitate și entuziasm. Dreptul se lasă alunecat la infinit, stângul învață. O mână strânsă cu drag în momente de panică. Un eu de-al meu ghiduș m-ar lăsa să mă arunc pe gheață, parcă azi fulgii nu-i ajung pentru a râde. Zice că iarna nu-i iarnă fără trânte. Dar scap, un alt eu vrea să învețe să alunece cu toată ființa, nu doar cu un picior 🙂

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Plimbări în 2015: cu parapanta! :)

Standard
Plimbări în 2015: cu parapanta! :)

Mă ard genunchii, mă arde soarele prin blugi, inedită așteptare înfierbântată.

De vrei să îți iei zborul cu parapanta, ai de urcat. Pe Piatră sau pe Stâncă, după direcția vântului. În prima parte a zilei, mergem pe Stâncă. Vom aștepta termica aici, să vină, să ne ia, să ne ridice spre nori! 🙂

Ajunși după un lung urcuș prin soare (mai mult soare, decât lung), ne așezăm la umbră, alături de alți visători ce își așteaptă cuminți curenții de aer. Inima grăbește ritmul când simți un strop de vânt, dar degeaba, dacă nu-i direcția necesară. Nu mișcă nici un fir de iarbă. Doar melcii înclină câte un fir într-o parte.

Un om agitat dezbate estetica arhitecturii cu pietre (acum, de fiecare dată când văd gard sau case din/cu pietre, mă ia râsul). Așa-i când transformi pasiunea în afacere, devii agitat și te enervezi pe pietre, pe vânt, pe dealuri și pe sirieni. Attila al nostru e liniștit, ne mai explică principii de zbor și rămâne optimist.

Uite-așa trec în zbor câteva ore de așteptare. Curând, vom fi nevoiți să dăm Stânca pe Piatră (a Secuiului!), căci se schimbă direcția vântului.

parapanta

Cu ajutor, forțăm o decolare. Cu echipamentul în spate, parapanta pregătită și susținută de alte două persoane, o luăm la fugă, la vale. Fugi, fugi, viteză! E interesant gândul că fugi și poate te prăvălești dura-dura la vale, în contrast cu speranța că te ridică totuși parapanta înainte de a lua brazii ăia în brațe :)) Simți cum opune rezistență și te trage înapoi, după câtiva pași fugiți, și știi că acum s-a deschis, dar trebuie să mai fugi, până își ia zborul. Brazii n-au nici o șansă să fie îmbrățișați. Ești de mult deasupra lor!

parapanta

Ciudat: nu-i adrenalina la care te așteptai, nici teama sau reținerea care te făcea să schițezi vreun zâmbet timid când ziceai că vrei să zbori cu parapanta. E liniște și relaxare. Poate pentru că zborul cu parapanta e aproape de natural, așa zboară și planează și păsările, după curenții ăștia de aer. Poate pentru că te simți în siguranță, pilotul știe ce face, e calm. Nu sunt nici turbulențe azi, nici prea sus nu ne ridicăm – suficient cât să prinzi gustul zborului și să mai vrei.

Nu știu ce gândeam în timp ce planam deasupra pădurii, cu Piatra Secuiului în față, apoi în spate, cu orizonturi văzute de la înălțime, oameni mici-mici și copăcei ca de jucărie răsfirați pe dealuri. Poate nu gândeam nimic, doar simțeam un fel de fericire liniștită, un entuziasm mulțumit.

Înainte de a decola, griji pentru cum va suporta piciorul meu rebel aterizarea. La aterizare, nu-mi mai făceam griji de nimic. Schimbare de perspectivă, nu doar la propriu 🙂 Te simți ca un mic avion ce coboară pe o pistă de aterizare, gata să iei pământul în brațe, fie ce-o fi.

Zborul cu parapanta e vis. Nici să țopăi nu pot, încă-s în plutire. Și ne îndreptăm acum spre Piatră… încă un zbor și e fericire în doi 🙂

parapanta

Cand nu pot sa dorm…

Standard

Ar trebui sa stiu ce vreau, sa am o directie, un scop, planuri, vise? Ca nu le am. Nu le mai am. Le-am pierdut pe drum, cand abia le scoteam la iveala din strafundurile fiintei mele. Le-am pierdut… nu stiu de ce, din neatentie, din slabiciune si oboseala. Cred ca erau frumoase si stiu ca imi erau dragi, dar nu le mai simt. Le-am pierdut candva, in ultimii doi ani.

Traiesc intr-o stare de incertitudine continua. Mi-a intrat in sange cuvantul poate. Ne vedem azi? Poate. Cine stie. Ce bine ca exista cineva care imi paseaza inapoi (im)probabilitatile, e ca si cum mi-ar da o palma, la modul subtil. In momentele alea, cand imi imita reactiile, imi dau seama cat de enervanta sunt. Dar inca ma amuz. De mine.

Sunt putine lucruri, in ceea ce-mi priveste intentiile si emotiile, de care sunt sigura. Unul la numar, mai exact. Iar sfarseala asta launtrica ma face sa simt ca nu mai pot nici aia, de cel putin cateva ori pe zi. Raman totusi pe pozitii, e singurul lucru care ma mai face sa misc in stanga si-n dreapta.

Uneori, apar interferente. Apar alte lucruri pe care am impresia ca le vreau. Dar nu le chiar vreau, nu pe bune, dovada faptul ca fug de ele. Dintr-o mie de motive. Poate… intr-o lume paralela, imaginara, una in care eu as fi altfel, altundeva, oamenii ar fi altfel, natura umana ar fi altfel, o lume in care grijile nu-si au locul, nici gandurile la viitor, si mai ales… o lume in care nu ne putem facem rau unii altora. Sub nici o forma. In lumea aia, poate as vrea… Iar acel poate, ma face sa nu fug nici prea departe.
Asa ca ma plimb intr-o zona intermediara. Nici nu plec, dar nici nu stau. Caci poate…

Nu stiu daca pot sa scriu mai vag de atat.

Oare sa ma obisnuiesc cu incertitudinea, sa ma pacalesc ca imi place? Poate nu e asa greu sa pornesti la drum cand nu stii unde vrei sa mergi sau daca vrei sa mergi. Doar mergi. Dar… doar mergi? Ma gandeam sa sterg ultimele randuri, sunt niste nonsensuri. Dar raman, ca… de ce nu.

Imi vine sa urlu, iar. Sau sa plang. Dar cred ca mai degraba sa urlu. M-am saturat sa vreau sa plang. As trece rapid de pe modul vulnerabil, pe modul agresiv, dar mi-e teama sa nu ranesc pe cineva. Acum stiu ca pot.

Si azi a fost o zi mediocra. Ok adica. Nu una din zilele alea oribile. Nu stiu ce-i cu starile astea. Adica stiu, dar n-am chef, nu maaaaai am chef sa-mi explic. Ma plictisesc eu pe mine teribil.

Vineri am fost fericita. Dar nu pot scrie despre vineri. S-ar strica fericirea de atunci. As vrea sa o resuscitez prin mine acum, dar acum, in secunda asta. Am nevoie de ea. Dar ma abtin, ar fi o imitatie nereusita.