Arhive pe etichete: experiente extreme

Everestul, morții și stelele

Standard
Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org