Arhive pe etichete: emotii

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

Anunțuri

Electric Castle și ploaia infinită de descărcări emoționale

Standard

Mă simt întoarsă dintr-o lungă călătorie, deși spre deosebire de alții am castelul de la Bonțida aici aproape, la vreo 30 km distanță de oraș. Zilele petrecute în natură au mereu darul de a mă scoate din amorțeală și cotidian. Au fost patru zile de Natură la superlativ, iar festivalul este, poate, o lecție asimilată (conștient sau nu) de toți cei care aleg să fie un zâmbet la Electric Castle: aceea că da, e fain să-ți petreci timp în natură, căci natura-i frumoasă, doar că vremea „urâtă” e de fapt una dintre cele mai naturale chestii întâlnite în… Natură (natura aia cu N mare).

Să-ți petreci timp în natură înseamnă și ploi ce par a nu se mai sfârși, înseamnă mocirlă în cizme sau în cei mai frumoși papuci ai tăi, înseamnă și senzația aia nesuferită că nu-ți stă ție în putere să faci ceva și, treptat, acceptarea ei (măcar parțial, măcar temporar). Înseamnă să înțelegi odată că nu există vreme rea, există doar vreme care-i fix cum vrea ea. Capricioasă, insistentă, nepăsătoare. Cumva, festivalul de la castel a devenit contextul ideal să înveți lecțiile astea. Poate pentru că e un contrast cât se poate de mare între ce așteptări ai avea mergând acolo și ce îți dă vremea și natura.

Dacă mi-a plăcut la Electric Castle, n-a fost datorită concertelor în sine, nici datorită locului (îmi place castelul mai mult în liniștea lui cotidiană), nici datorită detaliilor organizatorice. Mi-a plăcut acel moment în care o mulțime de oameni asimilează o idee, o acceptă, o îmbrățișează și aleg să facă ceva frumos cu ea. Ideea că la toți ni se întâmplă cam aceleași lucruri și că, în fapt, chiar noi alegem cum reacționăm. Ideea că putem depăși stadiul de „uite ce ni s-a întâmplat” cu „uite ce am făcut cu ce ni s-a întâmplat”.

Din punctul acesta de vedere, a fost minunat la Electric Castle.
Momentul acela când n-ai mai avut nici măcar un centimetru pătrat de piele sau haină uscată sau semi-uscată pe tine (de la pelerină, tricou, până la șosete, chiloți și bocanci), când îți ieșea apa afară din papuc la fiecare pas pe care-l făceai în bălțile ce deveneau o singură baltă mare, și ai decis să sari și să țopăi în ploaie la concertul lui Skrillex, deși habar n-aveai ce-i cu muzica lui – acela e momentul electric.

Atunci am simțit că toți oamenii de acolo erau, cumva, conectați unul cu celălalt. Că toate măștile de ființe sensibile și pretențioase pe care ni le asumăm au fost puse deoparte. A fost bucurie sinceră și entuziasm pe fețele oamenilor. Și nu vezi asta prea des la concerte, festivaluri sau party-uri. Vezi oameni cool care se distrează, eventual. Dar lipsește, de multe ori, bucuria aceea spontană.

Revenind la chestii cotidiene: se putea mai bine, se puteau pune mai multe corturi, se putea face un drumuleț și către WC-uri (mai ales la cele de la main stage, adică… no.) – dacă tot au făcut atâtea drumulețe pe-acolo. Ar fi putut pune în vânzare pelerine și cizme, într-un loc vizibil și anunțat în prealabil. Food court acoperit, măcar parțial, de un cort? Să nu îți plouă în gură când mănânci, că în rest nu era problemă. Era excelent și dacă în ultima noapte de festival nu s-ar fi dat stingerea la farul din parcare și n-ar fi trebuit să orbecăiești după mașină. Și alte detalii de-astea care contează și arată că înveți din experiențele prin care treci. Cumva nu pot să nu mă întreb  de ce, totuși, mai ales după experiența de anul trecut, nu s-au gândit la un plan de rezervă, să ofere mai multe locuri de adăpostire pentru oameni în caz că plouă. Adică, să fie clar: plouă la Bonțida! :))

Simt că s-a mizat foarte mult pe faptul că oamenii se vor distra oricum. Ceea ce s-a și întâmplat și, oarecum, ploaia infinită de la castel a fost cea care a creat contextul pentru niște senzații și momente unice. Dar acesta e meritul oamenilor, al celor care au reușit să ia realitatea externă și să o transforme în experiențe frumoase.

Cu toate minusurile, ce s-a organizat… s-a organizat bine 🙂

Revenind la experiențe, ploi și descărcări emoționale și, mai ales la muzică, mi-a plăcut Enter Shikari. Cel mai mult, cred, în mod neașteptat. Mi-a plăcut o melodie de la God is an Astronaut, în mod special. Și vreo 20 de secunde de la Bastille. Atmosfera de la Argatu și cum cădea ploaia peste toate mânuțele ridicate în aer. Energia pozitivă adusă de Babylon Circus și cum sărea unul dintre soliști pe scenă. Și ultimele fărâme de energie ale noastre pe la concertul Congo Natty.

Nu știu, cred că Electric Castle poate fi un exercițiu de acceptare a lumii și a realității imediate, în ceva mod ciudat. E util să poți accepta situații asupra cărora nu ai control (gen vremea) și să te raportezi sănătos și frumos la ele. Aici cred că e farmecul festivalului de la Bonțida: faptul că adună atât de mulți oameni care, în ciuda condițiilor nu tocmai prielnice, reușesc să se simtă bine împreună, să se bucure de moment și să împartă cu ceilalți emoții pozitive 🙂

electric castle lucian nuta

Foto: Lucian Nuță

 

Fericirea ca scop în viață

Standard

„Fericirea este sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane.” – Aristotel

Eram tristă ieri și, într-o oarecare măsură, chiar sufeream. Priveam pe geam și mi s-a strecurat un zâmbet printre gândurile triste. Am trecut pe lângă un cal în jurul căruia țopăia un mânz. Un zâmbet s-a strecurat și când, prin somn, auzeam glume despre Dorel care și-a lăsat tractorul pe marginea drumului și că puteam trece, de data aceasta.

Primul instinct este să reprimi zâmbetul, în astfel de momente. Poate dintr-o nevoie de a fi consecvenți, nu știu. Dar mi-a zburat gândul la prezentarea unui cabinet de psihologie de care m-am ocupat săptămâna trecută, pe site-ul căruia apărea ideea exprimată de Aristotel – că fericirea ar fi sensul și scopul vieții. Simți asta, atunci când suferi, cred. Că cel și cel mai mult ți-ai dori să fii fericit, că acesta-i scopul vieții.

De altfel, trăim într-o societate care ne învață că e important să fii fericit, auzim de prin filmele americane despre dreptul la căutarea fericirii (the pursuit of happiness), de ziua ta de naștere ți se spune să fii (mereu) fericit, le vezi altora pozele afișate pe facebook și ți se creează iluzia că ar trebui să fii (și tu) fericit, că acesta e scopul vieții.

Uneori, mi se pare că ideea aceasta că ar trebui să fim fericiți e cea care ne face să ne simțim mizerabil, pe termen lung. Ne evaluăm pe noi înșine în funcție de cât de fericiți suntem sau nu. Ni se întâmplă lucruri în viață care ne stârnesc variate emoții, poate unele care ne sperie sau ne displac și ne împotrivim lor, le refuzăm și le reprimăm, nu le dăm voie să fie acolo, să existe, să se manifeste, să facă parte din noi și să plece nestingherite. Le negăm și renegăm.

Nu știu de ce. Poate e ceva învățat. De îndată ce plângem sau suntem triști, încă de mici, ni se spune să nu mai fim, să zâmbim. Dacă plânge copilul mic, de îndată e luat în brațe și alinat să nu mai plângă, să fie bine și fericit. Iar asta devine rapid un scop în viață.

Dacă ne raportăm la fericire ca la o emoție, trebuie să înțelegem că e absurd să o vedem ca pe un scop în viață, când ea prin definiție e ceva temporar, ceva care vine și pleacă. Dacă e un scop în viață, fiecare dintre noi l-am atins deja de fiecare dată când, fie și pentru o secundă, am fost fericiți. Și îl vom atinge iar și iar…

Dacă o vedem ca pe ceva abstract, ca pe o destinație finală în care știm că am ajuns dacă x și dacă y, cred că ne limităm. Suntem capabili să trăim, să experimentăm și să simțim atât de multe alte lucruri dincolo de fericire. Când facem din fericire un scop în viață, ea devine ceva static, ceva ce crezi că poți atinge și bifa într-o listă de obiective. De ce să facem din fericire ceva static, când ea poate veni și pleca oricând?

Poate ar fi mai ușor să ne acceptăm emoțiile mai puțin plăcute dacă fericirea nu ar fi un scop în viață. Poate clipele de suferință nu ar crea, pe deasupra, și panică, dacă am înțelege că e perfect normal să le simțim, că e perfect normal și dezirabil să vină și ele în conștiința noastră.

E ok să fii trist. La fel cum e ok să fii fericit. E și mai ok să îți dai voie să le simți pe ambele, să știi că nici una dintre emoțiile acestea nu te obligă la fidelitate față de ele. Dacă ești fericit și brusc se întâmplă ceva ce te întristează, lasă-te să fii trist, e normal, ești om. Dacă ești trist și brusc ceva anume te face să (vrei să) zâmbești, dă-ți voie să zâmbești și să fii fericit. Sunt doar stări, sunt doar emoții și sunt efemere.

Ar fi trebuit să zâmbesc ieri când am văzut mânzul pe geam. Acolo era fericirea, trebuia doar să o las să se manifeste. La fel cum ar fi trebuit să fiu ok cu senzația aia de-mi venea să intru în pământ, ar fi trecut repede dacă nu m-aș fi panicat că e acolo. Scopul nu-i fericirea, ci viața în sine, cu tot ce înseamnă ea, cât mai mult și mai multe din ce înseamnă ea.

fericirea ca scop in viata

 

nopți matinale #1

Standard
nopți matinale #1

Un fel de exercițiu de a scrie autentic, cam ce-mi trece prin cap. Cu riscul ca uneori să fie capul gol sau mult prea plin. Poate mă obișnuiesc să nu mai șterg prea mult text. Poate mă obișnuiesc să iau gândurile pe rând, unul câte unul, iar avalanșa lor să nu mă reducă la tăcere.

Ați privit vreodată la ziua de ieri și vi s-a părut că nu erați voi acolo, că era o altă persoană, una străină de eul vostru de azi? Mi se întâmplă adesea. Probabil din cauza emoțiilor mult prea intense, sunt efemere, creează confuzie și lasă un gol în urma lor. Când nu mai simți ce simțeai ieri, parcă și gândurile îți rămân cu-n semn de întrebare. Mi-au amorțit picioarele și, după ce întâi mă amuză inutilitatea lor temporară, încep să apreciez faptul că e doar temporară, că pot să mă amuz. Revenind la zile de ieri, emoții și alte eu-uri, mi-ar plăcea să pot aduce mereu în față luciditatea aceasta, care în unele zile pare a se mulțumi să privească de la distanță, cu detașare, fără a se implica și fără a prelua frâiele. Pe de altă parte, știu că există în noi tot felul de oameni care vor și simt nevoia să se exprime. E ok să lăsăm și părțile astea din noi să existe, să se manifeste, să trăiască. Atât cât e sănătos – pentru noi și pentru alții.

Shawshank, Schindler și Gattaca

Standard

The Shawshank Redemption e unul dintre acele filme pe care le-am văzut la tv (dar nu până la final), copil fiind, și care m-au lăsat doar cu o emoție și un gând: de a le revedea cândva. Sunt acele filme sau povești care presimți că îți vor ajunge la suflet, dar cărora, din diverse motive, amâni să le acorzi timp. Nu știu ce e cu mine de sărbători, însă atunci îmi vine cheful să citesc și să mă uit la filme. Așa a fost de Crăciun, așa a fost și de Paști.

Din The Shawshank Redemption îmi aminteam unele scene, în mod special cele din prima jumătate a filmului, căci finalul nu îl văzusem. Dar, mai ales, îmi aminteam vocea lui Morgan Freeman… Știu că circulă o serie de glume și glumițe semi-răutăcioase, dar care, cred eu reflectă tocmai o apreciere sinceră, reală și foarte generalizată asupra calităților narative ale acestui actor. Urmărind filmul, am înțeles de ce a devenit Morgan Freeman prototipul naratorului ideal. Vocea, calmul, intonația…

S-a prins de mine asta:
„Red: These walls are funny. First you hate ‘em, then you get used to ‘em. Enough time passes, you get so you depend on them
Mă gândeam că asta e capcana: ne obișnuim cu zidurile impuse de alții sau de noi înșine. Nu doar că ajungem să depindem de ele, ci ne și plac – între ziduri e zona noastră de confort. Dacă percepția ni se schimbă și ne simțim bine între ziduri, sufocant ne vom simți afară, în ceea ce înainte numeam libertate.

Nu știu, parcă mi-e dor de genul acesta de filme, filme calde, care îți ajung la suflet, te emoționează, te fac să plângi și să zâmbești, fără să facă apel la dulcegării, care nici măcar nu abordează tema iubirii, filme făcute prin anii `90 – 2000 (mă refer la cele reușite), când încă nu erau toți cuprinși de febra efectelor speciale și povestea era cea care avea întâietate.

Tot de Paști, am văzut (în sfârșit!) și Lista lui Schindler. Nu are rost să reiau ideea de mai sus…
Oskar Schindler: Power is when we have every justification to kill, and we don’t.
Amon Goeth: You think that’s power?
Oskar Schindler: That’s what the Emperor said. A man steals something, he’s brought in before the Emperor, he throws himself down on the ground. He begs for his life, he knows he’s going to die. And the Emperor… pardons him. This worthless man, he lets him go.
Amon Goeth: I think you are drunk.
Oskar Schindler: That’s power, Amon. That is power.

A fost minunat să îi văd pe Liam Neeson și Ralph Fiennes jucând împreună. Mi-am amintit de Coriolanus și In Bruges, căci urmărindu-l pe Fiennes acolo, chiar mă gândeam că îl prind bine rolurile astea de soldat / mafiot psihopat. În Schindler`s List e la un nivel diferit – filmul fiind istoric, te face să conștientizezi că astfel de oameni sunt reali, există printre noi (nu sunt doar ceva personaje fictive în vreun film de comedie neagră).

În aceeași zi, Gattaca… 🙂
„Vincent: For someone who was never meant for this world, I must confess I’m suddenly having a hard time leaving it. Of course, they say every atom in our bodies was once part of a star. Maybe I’m not leaving… maybe I’m going home.”

Aș fi scris mai multe despre fiecare în parte, dar e de prisos acum. Emoțiile și gândurile le-am avut atunci, într-o zi de duminică. Împotriva uitării, îmi sunt suficiente rândurile astea. Mă întreb dacă nu e ciudat să experimentezi atâtea emoții și trăiri în urma vizionării unei povești în care nu ești tu personajul principal, nu e vorba de viața ta până la urmă, nici măcar de viața vecinului, ci de viețile unor oameni care poate au trăit cândva, sau poate vor trăi într-un viitor posibil, oameni aduși la viață de alți oameni (actori), contemporani cu tine, care poate au sau nu au ceva în comun cu acei oameni pe care îi aduc la viață, pe care îi interpretează. Da, poate e ciudat. Dar cred că asta e una dintre laturile umanității pe care le agreez, căci trece oarecum, superficial, dincolo de egoismul nostru nativ. Sigur, toate aceste povești, citite, vizionate sau ascultate (și muzica spune povești) le raportăm tot la propria noastră ființă, însă faptul că suntem capabili să ne pese de niște oameni / personaje străine nouă, cu care nu am avut contact direct în viața de zi cu zi, deci nu ne aduc nici un profit direct, faptul că empatizăm cu ei și suferim, râdem – ne implicăm emoțional în povestea lor… mi se pare frumos.