nocturne #6

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Reclame

Dezamăgiri și inerții decembriste

Încă nu m-a părăsit starea de dezamăgire post-alegeri. Nu-mi amintesc să fi scris nici măcar o dată pe teme politice în ultimii 7 ani, deci e clar că sunt chiar dezamăgită. Nu de rezultate, deși mă fac și alea să respir greu. Sunt dezamăgită de voi toți ăia care nu ați mers la vot. De voi ăia tineri, cu vârste între 18 și, să zicem, 40 de ani, care nu v-ați sinchisit să vă exercitați un drept. Era al vostru, indiferent ce-ar fi însemnat el, trandafiri roșii sau altceva. Sunt dezamăgită de voi ăia care vă băgați picioarele în el vot, că oricum nu schimbă nimic. Evident că nu schimbă nimic, din moment ce, în fapt, voi ăștia pasivi sunteți majoritari. Sunt dezamăgită că ați luat decizia să nu votați, deci să-i lăsați pe alții să vă decidă viitorul. E călduț și confortabil să decidă mămica pentru voi, nu? Nici nu știu dacă tristețea-i mai mare decât dezamăgirea. Pentru că-i trist să avem tineri cărora le lipsește dorința de a-și lua soarta în propriile mâini. Vă lipsește puterea de a lua decizii asumate, oricare ar fi ele. E foarte trist. Așa moare o societate, care oricum abia începea să respire, să trăiască. Sunt dezamăgită de toți restul care n-au avut timp, le-a fost lene, au uitat, au făcut curățenia de primăvară, au dormit în papuci toată ziua. Sau nici măcar n-au știu că. Să nu vă mai aud că vă plângeți în următorii 4 ani de societatea în care trăim. N-ați fost în stare sau nu ați vrut să puneți osul la treabă nici măcar 30 de minute.

În cele din urmă, sunt dezamăgită de mine. Chiar discutam cu Tarfin duminică… În mica noastră lume virtuală, pe rețelele de socializare online, dar și în micul nostru univers format din cunoștințe și prieteni, trăim ca într-o bulă minunată. Cumva, aveam impresia că uite, mentalitățile încep să se schimbe, uite, tinerii sunt implicați și încep să își dezvolte spiritul civic, uite, oamenii încep să își dorească o societate sănătoasă și funcțională, nu una în care dăm mită, șpagă și ne furăm unii altora căciula. Eram cumva dezamăgită de toți tinerii ăia care au fost pe la proteste, dar n-au mers la vot. De toți care abordează pe Facebook tot felul de subiecte sociale sau își dau check-in și pun hashtag pe la diverse campanii și strângeri de semnături, etc. De fapt, cred că majoritatea ălora chiar au mers la vot și cred că mentalitățile pe care le-am observat eu chiar începeau să se schimbe. Însă tindem să ne înconjurăm de oameni care ne plac, de oameni în care ne regăsim cumva sau pe care îi admirăm. Poate 70% dintre postările care îmi apar în newsfeed pe Facebook sunt chestii ok, dar asta pentru ca am știut să îmi filtrez bine rețeaua asta și informațiile și persoanele care să îmi apară în newsfeed. Mi-am făcut propria bulă de oameni frumoși, oameni vii care mișcă, oameni care trăiesc și care au inițiativă, oameni care își asumă deciziile pe care le iau. Din păcate, realitatea generală / majoritară e alta.

Și sunt dezamăgită de mine că am ajuns în situația de a fi dezamăgită.

15380632_1336888409677913_7809035576861400081_n

Ilustrație: Elemér Könczey