Arhive pe etichete: creierul

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

Anunțuri

Despre cum se plictisesc unii

Standard

Când eram mică, plângeam de plictiseală.

Nu exagerez și nu glumesc. Chiar aveam momente când îmi dădeau lacrimile (îmi amintesc și cel puțin un plâns în hohote) pentru că ,,eu nu știuuuu ce să fac. Ce să faaac?”. Chiar și acum, prin ceața amintirilor, mă apucă un sentiment de groază când îmi amintesc acele momente. Și analizând senzația în profunzime, mă văd nevoită să reformulez. Nu plângeam de plictiseală, plângeam de groaza că plictiseala se instalează. De-asta mieunam și mă văicăream că eu nu știu ce să fac, să îmi spună cineva ce să fac!

În esență, nu se schimbă mare lucru de-a lungul anilor. Creierul ne cere în continuare să îl hrănim cu experiențe, cu informații, cu trăiri diverse. Deși ne lenevim și ne pierdem, mulți dintre noi, curiozitatea și dorința de a cunoaște lumea din jurul nostru, cred că, totuși, înlăuntrul nostru zace Exploratorul, partea aceea din noi care vrea să facă, să învețe, să miște, să descopere, să redescopere, să creeze.

Fiecare să-și hrănească mintea.

Acum… ar fi penibil să încep să plâng și să le cer urlând altora să îmi spună ce să fac pentru a evita groaznica stare plictiseală. Fiecare dintre noi suntem responsabili de propriul creier, zic. Dacă ne simțim generoși, uneori ne mai asumăm și alte creierașe pe care încercăm să le hrănim și să le cultivăm curiozitatea.

Acum… am un întreg arsenal de arme împotriva plictiselii. Sunt atât de multe lucruri pe care le-aș face într-o zi, care îmi plac și care mă fac fericită, încât nu văd cum aș putea să mă plictisesc.

Acum… nu îmi pot aminti când a fost ultima oară când m-a pălit plictiseala, exceptând plânsetele din primii ani de viață.

Despre cum se plictisesc unii.

Mi-e greu să înțeleg cum reușesc oamenii să se plictisească în secolul nostru. Cu atât de multe activități pe care le putem întreprinde, atât de multe evenimente la care avem acces, atât de multe locuri și oameni de cunoscut, atât de multă informație care așteaptă să fie înțeleasă și o lume atât de mare pe care o putem explora!

Poți să ai sute de hobby-uri într-o viață. Poți să încerci sute de activități și să ai sute de experiențe variate. Poți să faci în fiecare săptămână ceva nou. Eu simt că timpul nu-mi ajunge să fac tot ce mi-aș dori într-o zi, când să mă plictisesc?

Un mic-micuț semnal de alarmă: unii oameni confundă plictiseala cu oboseala. Când ai vrea să faci x și y lucruri, dar nu te simți în stare, nu ești plictisit ci obosit. Sau, posibil, într-o stare de depresie – și ar fi important să vezi care sunt cauzele stării respective. Plictiseala e cauzată însă de lipsa de activități, de acel nu știu ce să fac pe care ți-l strigă sufocat creierul. Iar în momentul în care îi dai activități, apăsarea mintală și sufletească dispare și ea, de parcă nici n-ar fi fost 🙂

Poate tocmai suprasaturarea de stimuli, de activități, de posibilități și lipsa unor abilități de selecție stau la baza omului plictisit din secolul al XXI-lea.

Mai multe n-aș știi să scriu despre cum se plictisesc unii (tentativă eșuată). Este, mai degrabă, o mirare personală 🙂

Nu-ți lăsa creierul să moară!

Mă întristez când văd oameni care ajung înspre drăguța vârstă de 30 de ani și n-au habar ce să facă în timpul lor liber, mai ales dacă rămân singuri. Iar starea de plictiseală e un fel de normalitate cotidiană. E trist. Sau poate nu e, dar pe mine mă întristează, sigur am rămas cu traume din copilărie hehe :))

Cred că ne datorăm nouă înșine să nu ne lăsăm creierul să moară de plictiseală (simpatică expresie). Așa că privește-n jur și culege hrană pentru creier. Încurajează-ți curiozitățile și încearcă tot felu’. Și mai încearcă altele, până te pricopsești cu minim 5-6 pasiuni și hobby-uri care să te țină mai mult de 3 luni. Cine știe, poate vor dura o viață, dar nu e nici obligatoriu, nici necesar și, în opinia mea personală, nici dezirabil.

Lumea asta-i prea vastă, colorată și diversă pentru a te bloca într-o singură direcție.

despre cum se plictisesc unii