Cheile Borzești și dincolo de ele | mnemo prin lume

Pe moment, din motive egoiste și dintr-o nevoie de-a proteja ce-i al meu și ce-i frumos, nu-mi vine să împart cu ceilalți ce descopăr. Cheile Borzești nu sunt ale mele, însă; ascunse în marea de verde ce-o zărim de pe marginea drumului, cheile sunt încă sălbatice și învăluite în liniște. Fără hărmălaie omenească, adică. Zumzetul insectelor, al apelor, al vântului printre copaci, se face negreșit auzit.

Cheile Borzești sunt „cheile neștiute” sau „obscure” ale Clujului. Așa le-am găsit pe Internet. Întâlnim totuși un grup de turiști (câteva familii), singurii oameni pe care îi vom vedea pentru restul zilei. Ei părăsesc zona, noi tocmai ajungem. Cum încă ploile nu s-au abătut de-o vreme prin zonă, lăsăm poteca pe stânga și luăm traseul ce urcă pe firul apei.

cheile borzesti cluj a (3)

Ușor de parcurs, într-o zi uscată de vară, când bolovanii nu te supun la teste de echilibristică, iar apa nu te invită la bălăceli spontane. Ajungem la cascadele inferioare, apoi la cascadele superioare, pe care ne cățărăm / cocoțăm și, după o analiză sumară a spațiului, decidem să ne descălțăm, să ne așezăm confortabil pe câte o stâncă, cu picioarele în apă, să mâncăm bomboane de ciocolată și cireșe. Apoi, mai vedem…

cheile borzesti cluj a (2)

cheile borzesti cluj

Traseul îl parcurgem rapid, cu toată leneveala de care suntem în stare, cu opriri, povești și fotografii la tot pasul. Ajunși în capăt, nu suntem pregătiți să facem cale-ntoarsă. Ne continuăm plimbarea, găsim frăguțe pe un drum forestier, mult soc pe marginea aceluiași drum, iar în dreapta noastră ne fug privirile înspre un peisaj cu o vegetație inedită. Urcăm? Urcăm, n-avem ce face 🙂

cheile borzesti cluj 2

cheile borzesti decathlon cluj

cheile borzesti bucurel

Gigantul de pe Dealul Domnului: arborele de Sequoia

În urmă cu vreo doi ani, aproape, declaram fericită că un copac poate fi considerat obiectiv turistic de sine stătător. Știu că nu toți mi-ar înțelege neapărat fascinația pentru copaci, dar știu și că sunt unii care înțeleg perfect. N-aș putea să explic prea bine…

Ceva legat de grația ramurilor și a unei siluete puternic ancorate în pământ cu aspirații de înălțare în văzduh, ceva legat de creștere, de calm și liniște, ceva legat de o minimă dualitate existențială – rădăcinile sunt ca o oglindă subterană a copacului ce crește înspre cer. Ceva legat de siguranță, stabilitate și dezvoltare continuă, dar și ciclică. Și așa mai departe 🙂

Pe scurt, văd copaci peste tot. Mi-s dragi. Unii mi se par fragili și i-aș lua în brațe, alții mi se par de-a dreptul maiestuoși și i-aș lua și pe ei în brațe. Unii te fac să zâmbești, alții te fac să taci și să admiri răbdarea unei ființe care de zeci de ani pare că doar stă, în timp ce continuă să crească, să se dezvolte.

Unii stau și cresc de sute de ani. De mii de ani. Așa ca arborii de sequoia…

Ar fi cam cele mai înălțate ființe de pe Pământ. Date măsurabile: pot trăi până la 5000 de ani, pot ajunge la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri. Rezistă la foc – de fapt, incendiile forestiere chiar le priesc. În mod normal, cresc prin Munții Sierra Nevada (California), la peste 2000 de metri altitudine.

Câțiva au reușit să crească și în România. La poalele Masivului Vlădeasa, în județul Cluj, am descoperit fericită, acum vreo doi ani, rezervația forestieră Arborele de Sequoia. A mai trecut ceva timp până când, în cele din urmă, am ajuns pe Dealul Domnului (aflat între satele Săcuieu și Rogojel). Aici se află cel mai impunător arbore din Munții Apuseni: un sequoia ce depășește deja 40 de metri, dominând dealul de mai bine de un veac…

Ajuns în Rogojel, vei părăsi mașina, urmând drumul întâi abrupt, neasfaltat – evident, prin pădure. Drumul de vreo 2-3 km e o experiență frumoasă în sine, cu priveliști pitorești spre Vlădeasa, spre dealuri înverzite, cu gospodării răsfirate pe ici, pe colo, cu sperietori de ciori, urzici, vreun Grivei… 🙂

12107915_1150380891655889_5633656478501605439_n

În cele din urmă, iată-l…

arborele de sequoia

Vei zăbovi o vreme aici, bucurându-te de moment. E ciudat poate să „vizitezi” un copac, fie el și un monument al naturii și, mai ales, o raritate pe meleagurile noastre. Depinde, cred, de cum trăiești și simți experiența. Arborele de Sequoia de pe Dealul Domnului e încă tânăr, mic copil. Aș vrea să ajung prin Rogojel peste o mie de ani, să văd dealul, să caut din priviri gigantul copac. Câte generații vor fi poposit lângă el, câte priviri l-or fi cercetat curioase…

12118782_1150381591655819_3157924649058885706_n

Unde duce drumul ăsta…

V-aș spune despre toată liniștea aia absolută pe fundal de zumzet de gângănii și huruit de tractor sau despre caii ăia trei ce alergau domesticiți, dar liberi, fără ham, fără șa. V-aș spune despre mirosul de iarbă cosită și aproape uscată sau despre frumusețea florilor sălbatice. Despre melodicitatea fânului adunat în bodi, nu în baloți și despre cum nimeni nu a ridicat ștergătoarele la mașina părăsită în capăt de sat.

Aș insista că dacă e să admitem o perfecțiune a luminii în culori, ea trebuie să fie lumina caldă a soarelui ce apune peste dealuri înverzite.

În schimb, vă spun să vă întrebați la fiecare intersecție oare unde duce drumul ăsta și să vă satisfaceți curiozitatea.

p.s. Dacă toate ieșirile la o țigară ar duce pe tot felul de drumuri, mai că m-aș apuca de fumat 😛 

bodi

p.p.s. Drumul ne-a dus în Tăuți, comuna Florești, peste deal de Cluj.

Stufărișurile de la Sic și Muzeul Dansului

După doar o oră de ascultat muzică în mașină, fie că alegi drumul bun și mai lung sau cel scurt și aventuros, vei ajunge în stufărișurile de la Sic, o mică deltă a Transilvaniei. Care o fi legătura dintre stuf și dans, ne tot întrebăm? 🙂 

Trecuse de ora amiezii când, în cele din urmă, ne-am pornit din Cluj. Pe drum, cafea și sandvișuri, povești între prieteni, iar pe fundal melodii ce aveau să devină „viermi de ureche”.

Am părăsit E576 , făcând dreapta spre Jucu. Dacă te mână simțul aventurii, recomandarea ar fi să nu faci chiar prima la dreapta, spre Jucu de Mijloc, ci să aștepți până ajungi în Juc Herghelie și să mergi pe 109D. Tot în Jucu vei ajunge, dar cele patru roți ce te poartă pe drumuri de țară îți vor fi puțin (doar puțin) mai recunoscătoare.

Satele din zona aceasta a Clujului au ceva aparte. N-am reușit să îmi dau seama ce anume. O fi ceva combinație între apropierea de un drum european și izolarea lor, pe măsură ce înaintezi pe 109D. E senzația unei nuvele fantastice a lui Eliade. O senzație de timp magic, oprit în loc…

Ajunși în Coasta, facem stânga. Vocea GPS-ului ne mai scoate din visare.

stufarisurile de la sic

Iată-ne ajunși. Privind pe geamul mașinii, stufărișurile de la Sic te îmbie legănându-se ușor. Vedem un foișor, uite și turnul! Suntem ca niște melci azi, ne-am dus casa cu noi. Pături, mâncare, haine, două chitare. Ne instalăm în foișor, nu înainte de a privi cu uimire în jur. Nu e o priveliște obișnuită pentru zonele în care trăim.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (17)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (12)

Stufărișurile de la Sic reprezintă o rezervație naturală, o arie protejată pentru stufărișul abundent și păsările care viețuiesc aici. O punte din lemn, cu un farmec aparte, te ajută să traversezi stuful dintr-o parte în alta a lui. Primul foișor, aflat la mică distanță de șosea, la intrarea în rezervație, te îndeamnă într-un stil ardelenesc să faci (deja) un popas. Azi nu e nici o grabă. Te poți opri, poți sta, poți asculta liniștea…

Curiozitatea te va îndemna să mergi mai departe. La jumătatea drumului, observi turnul de lemn și te întrebi dacă poți să urci și tu acolo, sus. Folosit pentru observarea păsărilor din rezervație, turnul e ușor accesibil plimbăreților. O scară de lemn te urcă la primul nivel, apoi la al doilea.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (5)

Din turn, privești în depărtare și observi foișorul aflat la ieșirea din rezervație. Totuși, puntea de lemn pare să se oprească brusc, undeva cu mult înainte de a ajunge la foișor. Cu speranță, pornești să verifici: o fi vreo curbă… ?

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (3)

Așa-i! Podulețul de lemn, mai aventuros și provocator înspre final, îți poartă pașii până la ieșirea din rezervație. Facem un popas și aici, înainte de a face plimbarea întoarsă.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (18)

Stufărișurile de la Sic ne încântă cu mlaștini, iazuri și luciu de apă, cu vegetație de papură și, evident, stufăriș. Poate nu sună atractiv, însă e o zonă de un pitoresc blajin, calm, inedit. Păsările migratoare de baltă, de pasaj sau sedentare care viețuiesc aici sunt multe și diverse: corcodel mic, buhai de baltă, stârc cenușiu, lișiță, presură, cufundar polar, nagâț , pițigoi moțat, cânepar, lăcarul mare sau șorecar.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (21)

Ne pregăteam să părăsim Sicul, îndreptându-ne spre Gherla de această dată. Ne-am zis că după o mică aterizare într-un șanț cu roata din spate, mașina merită și ea condiții de drum liniștit.

Ne-am amintit însă de o fotografie cu cizme atârnate într-un pridvor de casă țărănească. Cu ajutorul indicațiilor primite de la săteni, am ajuns la Muzeul Dansului din Sic, un spațiu inedit într-un sat, o pasiune adusă la viață de un olandez îndrăgostit de aceste meleaguri și tradiții.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (14)

Dansurile sicănești, inițial admirate în fotografiile realizate de Korniss Peter, sunt cele care l-au cucerit pe olandezul Michel van Langeveld. În 2004, cucerit de tradițiile și folclorul maghiar descoperit păstrat încă în Sic, Michel a cumpărat o veche și tradițională casă a dansului.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (16)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (20)

De menționat este faptul că Sicul e împărțit, încă din anul 1438, în trei zone, de-a lungul a trei străzi lungi: Felszeg, Forrószeg și Csipkeszeg (strada I, strada II, respectiv strada III), fiecare cu specificul ei. În trecut, pe fiecare dintre aceste trei străzi se afla câte o casă a dansului popular (mișcarea táncház).

Casa dansului cumpărată în 2004 de către Michel este cea aflată pe Csipkeszeg. În urma restaurării acestei case, Michel a reconstruit și casa dansului din Forrószeg, adăugându-i și un un nou hambar, construit în același stil tradițional. În 2008, Michel van Langeveld a înființat Csipkeszeg Foundation și continuă să promoveze și să păstreze vie bogata istorie a dansului și a tradițiilor descoperite de el în Sic.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (13)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (4)

Odată ajunși la Csipkeszeg Bed & Breakfast, pășiți în curte și întrebați dacă puteți vizita muzeul. Un olandez prietenos vă va prezenta, din perspectiva unui om pasionat de dans, Sicul și tradițiile care au mai supraviețuit până în epoca modernă.

p.s Michel a reușit să adune de la sicani, până în acest moment, cam 460 de perechi de cizme. Cum? Cu ajutorul cafelei olandeze 🙂

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (6)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (19)

La final, îți vei face o promisiune: trebuie să revii la unul dintre evenimentele dansante organizate lunar de către Michel la casele dansului din Sic. Tradiția dansului a rămas aici încă vie și, datorită unor astfel de oameni pasionați, se face cunoscută și nouă, căutătorilor de bucurii și valori autentice.

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (22)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (10)

Timpul pare să se fi închis într-o buclă aici, la Sic. Stufărișurile de la Sic sunt ca un fel de portal temporal înspre o altfel de lume, căci îți poartă cizmele în pași de dans înspre liniște și relaxare.

Căi de acces:
1. Cluj-Napoca – Apahida – Răscruci – Iclod – Gherla – Lacul Știucilor, Săcălaia – Sic (59 km)
2. Cluj-Napoca – Apahida – Juc Herghelie – Jucu – Vișea – Coasta – Stufărișurile de la Sic (40 km)

Fotografii: Tarfin Æé

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (11)

stufărișurile de la sic și muzeul dansului Cluj (2)

 

De la Cascadă, spre Lespezi și prin Grote

vf lespezi rachitele cluj

Mă bucură soarele de câteva zile și caut cu privirea copacii înfloriți prin oraș. După o doză bună de vitamina D, mi se pare că trăim pe-o planetă grozavă. Nu au trecut încă două săptămâni de când mă plimbam prin zăpadă și ningea ca-n reclamele cu Moș Crăciun de la Coca-Cola (vorba unui tovarăș de drum).

Pe un ton îngrijorător, Adriana mă anunța că a nins prin zona ei. În oraș, era doar frig, dar în zona montană a județului părea că iarna abia începe. Ne-am îmbrăcat bine-bine, de iarnă. Am luat și căciula și, dacă eram cu adevărat inspirată, puneam și mănușile – însă cumva data din calendar ce anunța sfârșit de martie m-a oprit.

Cascada Vălul Miresei de la Răchițele e unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din județ, cred, alături de Beliș, stațiunea Muntele Băișorii pe timp de iarnă, Salina Turda (evident), Cheile Turzii și, poate, Muzeul Memorial Octavian Goga din Ciucea. Am vizitat-o și revizitat-o în ultimii ani, însă niciodată pe timp de iarnă. Înfruntând nămeții (nah, stratul de zăpadă) depuși pe îngustul drum ce duce spre cascadă, m-a cuprins entuziasmul. ,,Nu e chiar atât de frig să fie înghețată, dar zăpadă este.” Și era… 🙂

cascada valul miresei rachitele cluj

cascada valul miresei rachitele cluj

Drumul până la cascadă e la fel de feeric, așa îmbrăcat în alb, precum Vălul în sine. Concluzie inevitabilă: frumusețea unei cascade pălește în fotografii, fără sonoritatea puternică a apei ce cade în văluri peste stânci, fără forța acestora, pe care o simți când ești acolo la baza ei, privind la cei peste 30 de metri de apă aflată în liberă cădere.

De aici, de jos, vedem o grotă și glumim: acolo vom merge! Teleportați, eventual.

circuitul grotelor rachitele cluj

Pornim însă, deocamdată, spre Vf. Lespezi, sub îndrumarea lui Marius, ghidul nostru montan (–> Active Weekends), iar pe drum mai aflăm una-alta despre legendele locului, despre marcajele traseelor și semnificația lor.

vf lespezi rachitele cluj
marcaj traseu cerc rosu rachitele

Abia când am luat-o pe cărarea ascendentă spre vârf, am conștientizat că, totuși, iarna poți întâmpina dificultăți în parcurgerea unor trasee care altfel, pe timpul verii, nu prezintă provocări. Zăpada moale și pământul îmbibat de apă ne-a permis însă să ajungem rapid pe Lespezi.

Am mai găsit un loc de vis ce are darul de a-ți goli mintea, de a te elibera de orice griji și gânduri obositoare. De pe Lespezi, cascada pare acum mică și firavă. Aici, a început să ningă frumos, ca în povești. M-aș întoarce vara și aș sta câteva ore bune aici, pe stânci, doar privind în zare, peste păduri…

vf lespezi rachitele cluj 2 (2)
vf lespezi rachitele cluj

Am stat întinși la soare, pentru scurtele minute în care și-a făcut loc printre nori, am tras cu urechea la explicațiile lui Marius privind orientarea în natură cu ajutorul hărții și a busolei (și privind importanța acestora atunci când pornești la drum!) și am făcut cale-întoarsă spre cascadă, nu fără a ne bucura de mici comori descoperite pe traseu 🙂

cascada valul miresei vf lespezi traseu cluj 5

De-acum, urma să ne aventurăm în Circuitul Grotelor. Se anunța o urcare mai abruptă și mai intensă, lanțuri pe stânci, scări, intrări în grote și un strat pufos de zăpadă. Acum era momentul în care conștientizam că da, vom ajunge pe-acolo, la grota pe care o văzusem de jos, de la cascadă!

circuitul grotelor rachitele traseu

Peștera Șușman a fost surpriza zilei pentru mine și, apropo de emoția primei dăți, dacă aș fi știut traseul exact din avans, poate mi-ar fi trecut prin cap să spun pas. Uneori e mai bine să nu știi. Mă înspăimântă spațiile înguste, apăsătoare. A fost o nimica-toată, dar nu m-aș fi văzut târându-mă pe coate printr-un mic (foarte mic, foarte scurt, nici cât sfert de om) tunel pentru a ieși dintr-o grotă/peșteră.

Astfel de momente sunt prețioase! Nu pot decât să mă bucur că Marius nu a detaliat în avans pe unde vom merge pas cu pas și a păstrat mici surprize pentru traseu. Istoria peșterii este, de asemenea, impresionantă. Din nou, privind de jos, de la cascadă, n-ai fi zis că cineva ar fi putut trăi, locui acolo, pentru o perioadă considerabilă de timp…

circuitul grotelor pestera susman cluj traseu
circuitul grotelor pestera susman cluj traseu

De aici încolo, traseul a devenit o aventură și o distracție! Mi-am rupt ceva prin geacă și am improvizat niște brățări, am alunecat prin zăpadă, am îmbrățișat, de nevoie și cu drag, niște copaci imenși, unii și-au dat jos hainele și s-au lăsat îmbrățișați de zăpada rece (un boost de adrenalină!), ne-am bucurat din suflet de ultima zi de iarnă! 🙂

circuitul grotelor adventure cluj

Poze făcute de Tarfin & Lulu 😛

Plimbări în 2015: Cetatea Liteni

Sentimentul pe care îl ai când descoperi comori neștiute în locuri dragi ție e inegalabil.

Copilărind verile prin Valea Ierii și cucerind la pas câte un deal sau altul, auzeam adesea de misterioasa cetate a lui Gelu.

Unchiul amintea de ea cu un fel mândrie în glas și sclipiri entuziaste în priviri. Unde o fi cetatea? Priveam curioși, scanând pădurile și culmile înalte, dar știam doar direcția, cetatea nu ni se arăta niciodată.

cetatea liteni cluj

Așa o știe lumea aici, ca ,,Cetatea lui Gelu”. Altă lume o știe ca Cetatea Lita sau Cetatea de la Liteni. Unii știu că se ajunge la ea urcând, evident, din Liteni, alții știu și de un mic sat de munte, care aparține de comuna Băișoara și se află pe drumul care duce la Valea Ierii – satul Moara de Pădure. De aici, de ești norocos și te îndrumă un om binevoitor de-al locului, vei ajunge negreșit la cetate. Care e povestea ruinelor de aici, cine au fost oamenii care și-au încrustat viețile pe zidurile cetății?

cetatea liteni cluj

Sub imboldul curiozității, l-am căutat pe Cristian Matos (istoric), o enciclopedie vie când vine vorba de locuri frumoase, istorie și oameni, care, alături de Ana Giorgiana Ciorba, ne-a transpus într-o Transilvanie medievală, în timpuri de mult apuse… :

,,Parafrazând metafora unui faimos film – ,,Unde se avântă vulturii” – putem spune că Cetatea de la Liteni, din județul Cluj, a fost ,,capitala secretă” a Transilvaniei, un adevărat cuib de vulturi! Situată acolo unde Munții Apuseni se intersectează cu Podișul Transilvaniei, aceasta controla, alături de Cetatea de la Colțești (comuna Rimetea, județul Alba), Castelul de la Gilău și Cetatea Bologa (jud. Cluj), una dintre dintre principalele artere ale Drumului Sării. 

Sarea, vreme de mii de ani, a fost adevăratul aur al Transilvaniei. Crescătorii de vite din Câmpia Panoniei aveau nevoie de această sare pentru creșterea animalelor și, ulterior, pentru valorificarea cărnilor (conserve). Fără de sarea din Transilvania, nici un animal erbivor nu putea supraviețui și, în acele vremuri când frigiderele erau ceva de domeniul viitorului și al SF-ului, conservarea și valorificarea lor era imposibilă. 

cetatea liteni cluj

Întemeierea acestui ,,cuib de vulturi” nu are o dată certă, ea se pierde undeva între invazia mongolilor (tătarilor) și ascensiunea la tronul Ungariei a dinastiei Angevinilor. După asasinarea regelui Ladislau Cumanul la Diosig, lângă Oradea, pe tronul Ungariei este adus Carol Robert de Anjou. El nu putea fi rege oficial fără coroana de aur a Sfântului Ștefan I al Ungariei, coroană care ar fi fost ascunsă, ca într-un seif modern, în Cetatea de la Liteni, de către Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei de atunci. 

Vlad Dracul, tatăl faimosului Vlad Țepeș, spunea referitor la sarea din Transilvania, că un bulgăre din acest prețios mineral care se găsea aici din abundență, valorează câte o piatră din Cetatea Giurgiului pe care el o construise în sistemul ofensiv împotriva turcilor. Iancu de Hunedoara își ține aici tezaurul său și tot de aici, din clopotele cetății, se dădea ora exactă a Europei de Est. 

Bastion al luptei antiotomane, ,,capitala secretă a Transilvaniei”, astăzi Cetatea de la Liteni e vizitată doar de către turiștii temerari și a rămas… singură, doar în grija prietenilor ei… Vulturii.”

Mulțumiri lui Cristi și Anei Giorgiana pentru frumoasa incursiune în istoria acestor locuri!

foto: eu, Feri Lorincz, Edgar Dumea

Plimbări în 2015: Mănăstireni și Beliș

Înainte de a schimba anul, poate public ce-a mai rămas din plimbări: fotografii, ciorne, urme de emoții și gânduri. 

Trează de vreo oră, cred, dar cu mintea încă amorțită. Unele dimineți sunt mai grele, mai greoaie, te simți ca un bolovan, simți și gravitația. Telefonul sună a moarte (trebuie să îmi schimb ringtone-ul ăsta), în contrast cu entuziasmul Adelei – care vrea să mă scoată din casă. Îi era poftă de plimbări pe munte, știu că visează la Băișoara și Muntele Mare (încă nu am dus-o acolo, de făcut în 2016!). E deja ora 9, prea târziu să pornim spre Muntele Mare. Ar fi un traseu prea lung…

În oraș nu-i de stat, așa că ne pornim spre Beliș, eternul Beliș. Aveam vreo 17 ani când am fost pentru prima dată aici, era iarnă și ne pornisem într-un fel de ,,treasure hunt”. Între timp, l-am vizitat și revizitat în repetate rânduri. În ultima vreme, știm că aproape fiecare sat are ceva comori neștiute, trebuie doar explorat… Așa că întocmim rapid traseul detaliat și ne decidem să oprim și în Mănăstireni.

Dus: Cluj – Gilău – Căpușu Mare – Păniceni – Mănăstireni – Râșca – Beliș.
Întors: Beliș – Mărișel – Tarnița – Someșul Cald – Gilău – Cluj.

În Mănăstireni există o biserică reformată-calvină, cu o arhitectură romanică, ce datează din secolul al XIII-lea. Am vrut să vedem ceasul solar al bisericii, de fapt. Se află pe fața sudică a turnului și e încadrat de două sculpturi: una reprezentând arhanghelul ucigând balaurul, iar cealaltă este ,,Melusina” sau ,,fata pasăre” – o tânără care alăptează doi șerpi. Simpla ei prezență (cu o simbolistică cel mai sigur precreștină) e suficient de interesantă.

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

manastireni cluj biserica reformata calvina melusina fata pasare ceas solar

Pornim mai departe. În Râșca, ne fug ochii pe dealurile mov pline de brândușe și îi promitem Danei că la întoarcere vom culege un buchețel. Apoi ne dăm seamă că, de fapt, vom parcurge alt traseu. Suntem tot mai entuziasmați oricum, Râșca are niște dealuri aparte. Știm că de aici, de la doamna Jeni (Pensiunea Matiș), se organizează trasee cu măgăruși prin Apuseni. La vară vom reveni!

Ne apropiem de Beliș – Fântânele. Coborând din mașină, ne convingem că bluza pe care am aruncat-o în grabă în rucsac își are rolul ei: aerul e mai rece și vântul bate puternic. belis fantanele cluj statiune

Oxigenul îl regășești mai din plin aici. Senzația de apăsare și sufocare a dispărut undeva pe drumul din Râșca și a făcut loc unui sentiment de libertate atât de familiar. Căutăm, din priviri, direcții de plimbare. Îl zărim, lângă lac, pe domnul cu barca, însă pierdem ocazia, ne-au luat-o alții înainte.

E frumos la Beliș… și tocmai pentru că e frumos, simți că ți se umflă o venă în cap de nervi când îl vezi pe un individ în fața ta, abia coborât din mașină, pășind agale pe lângă drum, cum aruncă un pet pe jos. Și oricum, privind în jur, prin stațiune, e imposibil să nu observi (și) mizeria. Peturi și ambalaje.

Lucrând în domeniu și încercând să promovezi locurile deosebite, locuri cu potențial turistic, multe neștiute de nimeni, ajungi să te întrebi dacă nu cumva e o mare greșeală. Pe de o parte, dezvoltarea turismului e cu siguranță benefică pentru dezvoltarea rurală și economică a unei localități, dar și pentru conservarea unui stil de viață și a unor tradiții care încep să dispară. Nici nu are rost să zic că-i benefic și pentru păduri. Asta ca să fie clar: turiștii nu-s doriți în zonele montane ale Clujului, în caz că mai are cineva dubii.

Pe de altă parte, însă, și aici apare acea îndoială, vezi că răsar ,,turiști” care au impresia că natura e coșul lor de gunoi și care simt nevoia să își lase resturile în urma lor. Așa că Belișul e frumos, dar nu în ,,miezul” stațiunii – acolo-i trist.

Belișul devine cu adevărat frumos odată ce ai părăsit barajul, treci de semnul de ,,Acces interzis – proprietate privată” (accesul pe traseu e permis, dar amplasarea semnului duce în eroare, căci ar trebui plasat dincolo de gard) și te pornești pe urmele punctului roșu.

Urmăm drumul semi-asfaltat, observând din când în când punctul roșu, alături de cel galben. La un moment dat, cele două trasee se despart. Punctul nostru roșu o ia în stânga, prin pădure, iar punctul galben urmează drumul și ne rămâne un mister (poate la anul…).

Urmând poteca ascendentă prin pădure, poate ai ocazia să întâlnești un localnic: ,,Domnișorelor, nu vi-i frică prin pădure? Poate vă atacă ursu’ ”. ,Io fac drumu’ ăsta de peste 20 de ani!”, ne mai spune. Îl întrebăm dacă știe încotro duce traseul marcat și ne răspunde simpatic: ,,La Beliș, auzât-ați de locul ăsta?”. Râdem toți și ne continuăm drumul. E acel gen de umor simplu, de genul ,,Captain Obvious”, irezistibil cumva, al țăranului român. Tu, de la oraș, vii și pui întrebări stupide de genul unde duce cărarea asta… Duce undeva mai încolo, peste 100 sau 1000 de metri, dar ești tot aici, în cele din urmă.

traseu punct rosu belis baraj padure poteca

Pădurea vine cu tot felul de surprize… A reușit soarele să răzbată aici, doar aici, și parcă își aruncă toate farmecele în colțul acesta de pădure… E ca într-un vis.

padure belis cluj

Ieșim din pădure, în câmp deschis (sau munte deschis, mai degrabă). Pe dreapta, o stână pustie și locuința cuiva. Vântul face gălăgie. Traseul urmează cărarea, tot în față până la brad, și apoi la stânga (punctul roșu e marcat acolo undeva pe-o piatră). Ne oprim să luăm prânzul, poate nu-i cel mai ideal loc, bate vântul puternic, însă mâncarea e binevenită.

belis cluj

belis cluj

Apoi, continuăm micul și scurtul urcuș rămas, până vedem din nou lacul…

belis cluj

La întoarcere spre Cluj, trecem prin Mărișel (am plimbărit cu altă ocazie și pe-aici). E una dintre cele mai pitorești și impresionante comune ale județului Cluj, cu împărății de brazi – acolo unde au rămas în picioare. Zona e superbă, starea drumurilor deplorabilă, dezolantă. Nu-i ca și cum încurajează vizitele (dimpotrivă).

Teanc de cărți și spanac

Suntem cu teancul de cărți pe masă, proaspăt culese de la festival, învăluite încă în vraja noului. E un alt mod de a-ți falimenta viața, așa, cumpărând cărți incontrolabil. Sunt gânduri la pachet, idei pe hârtie, insule cognitive de explorat. Întotdeauna am avut un fel de curiozitate pasivă în ceea ce îi privește pe oameni, e acolo și e vie, dar nu intervine în cursul natural al desfășurării evenimentelor. Probabil am refulat prin cărți, curiozitatea mea a violat pagini întregi de gânduri și minți omenești.

Domnul de la masa alăturată privește curios cărțile. A crezut că ne plimbăm cu ele prin restaurante să le vindem. Sunt două (mici) teancuri, ce-i drept. Dar nu, ne e poftă doar de spanac și ochiuri și frigănele și papricaș de pui. Discutăm, nu mai știu ce. Uit conversațiile pe care le am cu cei din jur. Mi le amintesc apoi peste ani și ani, când nu voi mai știi ce să fac cu informațiile primite din sertarul mnezic. Domnul de la masa alăturată mai aruncă o privire curioasă, și încă una. Își face curaj în cele din urmă și ne întreabă ce cărți sunt pe masă și ce facem cu ele.

Le va răsfoi una câte una în minutele ce vor urma, va zâmbi nostalgic la numele unor autori, jurnaliști sau istorici clujeni ce apar pe coperta unor ,,Povești despre Cluj” și va ridica o sprânceană curioasă când va da peste ghidul autostopistului galactic. ,,Ce fel de carte o fi și asta?”, întreabă amuzat. Îi sună cunoscut, crede.

Spanacul ăsta e delicios. Și frigănelele. Frigănele. Doar în meniul restaurantelor am văzut denumirea asta pentru pâinea în ou. Domnul ne salută politicos și ne invită miercuri la un cenaclu literar, în Insomnia. Ciudată asociere. Ne spune amuzat că e prăpăd pe-acolo când îndrăznește vreun autor să își citească ultimele scrieri (de obicei, poezii). E supus unei ploi de critici, pe care trebuie să le asculte cuminte, trebuie să participe detașat la desființarea propriei creații. La final, i se acordă din nou cuvântul pentru a răspunde atacurilor și criticilor.

Știu că-i constructiv să primești critici, e imboldul necesar pentru a evolua, a te perfecționa în ceea ce faci. Dar arta am văzut-o mereu ca pe ceva subiectiv și interior artistului. Aproape ca pe un fel de sistem de credințe sau ca pe latura spirituală a fiecăruia dintre noi. O legătură specială și intimă cu Universul pe care o simți doar tu și pe care o exprimi și o împărtășești cu ceilalți așa cum simți tu că ar fi cât mai aproape de autentic. Și atunci, cine sunt eu să vin să îți critic ție modul în care ai exprimat niște trăiri și simțiri atât de intime și personale? Îți pot critica tehnica – abordare superficială și rece a unei creații.

Nu știu să interpretez poezii și nu aș putea să le privesc cu vreun ochi critic. Aș putea, nu cred că vreau. Dar domnul de la masa alăturată m-a făcut curioasă de cum decurge ritualul acesta literar de tăiere a mielului (=poetului). De cum el, poetul, se duce cu bună știință la ,,tăiere”, se lasă sacrificat. Mă întreb cât e joacă și cât e treabă serioasă în tot demersul. Câte idei, gânduri și trări scrise se spulberă imediat și câte supraviețuiesc…

Teancul de cărți e un fel de hrană care nu expiră. În rest, mi se strică mâncarea prin frigider.

Am fost la MMA!

Am fost la un eveniment de MMA. În sfârșit! Mă fascinează abilitatea oamenilor de a se nenoroci reciproc, dar într-un mod disciplinat și organizat. Eram atât de entuziasmată de ideea participării la un astfel de eveniment (speram să fie diferit de ce vezi în filme sau pe orice fel de ecran), încât am omis în totalitate factorul ,,public”.

Simt că judec oamenii, dar pe cuvânt că dacă mă amuz, o fac cu simpatie și dacă zâmbesc, e zâmbetul ăla înțelegător pe care i-l oferi unui copil ce nu știe prea multe despre lumea în care trăiește. Cred că ultima mea rătăcire în vreun club de fițe s-a întâmplat cu mai bine de doi ani în urmă, dar sunt genul ăla de oameni: băieți umflați, care merg la sală (eventual cu ceafa lată și mersul pompos) – fie îmbrăcați elegant după toate normele fashion, fie în maieu decoltat și alte accesorii simpatice. Fetele erau în număr mai mic și erau mai toate după șablonul ,,pisi” (și vizibil plictisite).

Iar noi ne-am dus în teneși, ca habarniștii :)) Ideea e că e nebunie să vezi atât de mulți oameni, încadrați – vizual cel puțin – în același tipar. Dacă am fi fost studenți la sociologie, ar fi fost RAI! 😀 La fel de interesant e cât de evident e cum majoritatea celor prezenți nu aveau nici o treabă cu artele astea marțiale. M-am simțit ca la un eveniment (mare) de socializare, nu ca la un eveniment sportiv.

M-au enervat toate pauzele dintre meciuri, cu muzica de fundal și animatoarele alea (patru erau) care au jignit orice principiu ritmic și de sincronizare sau coordonare motrică în funcție de muzică. Noroc că erau semi îmbrăcate.

Premiul ,,Optimistul incurabil” merge către prezentatorul care, vorbind despre unul dintre luptători si făcând referire la experiența acestuia în MMA spune: ,,are două victorii și patru înfrâââângeeeeri” – cu accent pe înfrââââângeeeeri și cu un ton fericit :))

Premiul ,,Discursul serii” merge înspre Nu-știu-cum-îl-cheamă, tipul ăla care după 3 reprize în cușcă, deși a dominat ca prezență, a pierdut la puncte. ,,Eu știu și cred că știți și voi cine a câștigat cu adevărat” , ,,Toate trei au fost ale mele!” etc, etc în aplauzele și încurajările publicului (că deh, era mai din Cluj decât celălalt). Învață omule să pierzi frumos și elegant. Și nu înțeleg ce-i de contestat: a pierdut la puncte. A fost plesnit de mai multe ori decât a plesnit el. E măsurabilă treaba.

Trecând peste aspectele astea (și altele) care ne-au făcut să râdem, mi-au plăcut meciurile propriu-zise. Mi-a plăcut că poți să observi diferența dintre cei care au mai multă experiență și care au adus luptelor de genu’ statutul de sport și cei care încă se bat ca după blocurile gri.

Mai exact, primul meci a fost cel mai brutal și mai sângeros :)) Pe măsură ce intrau în cușcă luptători mai buni, cu mai multă experiență, meciurile deveneau vizibil mai… elegante, mai tehnice, mai strategice.

Din acest punct de vedere, evenimentul a fost pe măsura așteptărilor mele. Un contrast între autodisciplina pe care o au oamenii ăștia și violența specifică luptelor în sine. Să știi când să ataci, când să te retragi. Să știi să te oprești! Să știi când să renunți. Și când să nu. Să îți cunoști limitele și abilitățile. Să anticipezi comportamentul celuilalt, să îți calculezi fiecare mișcare, în timp real, cât mai repede și eficient.

Și da, e diferit de ce vezi în filme și e diferit și de cum percepi o astfel de luptă pe un ecran.
E real.

Fotografii mai jos: Daniel Mîrlea

mma cluj lupte

mma cluj lupte

mma cluj lupte

mma cluj lupte

Poze (+v)

Pentru Nice, cu Nikon D3100. Din pacaaate (si din fericire in acelasi timp, haha) a nins extraordinar de frumos si tare in dimineata asta, iar fotografiile sunt toate ,,furate” in graba. Nu puteam sa tin aparatul prea mult, pentru a nu se uda. Sper sa te ajute sa iti faci o idee, nu le-am prelucrat absolut deloc, nici nu am tras mai multe cadre, nici nu am stat sa analizez unghiurile potrivite sau lumina s.a, am folosit setarile de baza, simple.

DSC_0004
DSC_0275
DSC_0290  Continuă lectura „Poze (+v)”

Călători I

Poate era nevoie de toate dezamăgirile astea pentru a mă scoate din letargie. Nu ştiu, uneori e tare bine să nu mai conteze aproape nimic. Aşa îţi dai seama care sunt acele puţine lucruri din viaţa ta care au o semnificaţie pentru tine.
Se pare că îmi place cu adevărat să văd lumea. Oricât de necăjită aş fi, mă bucur ca un copil când văd cum se schimbă relieful pe măsură ce maşina înaintează, când văd câte un copac cu o formă mai deosebită, când văd ape şi munţi şi văi cum se armonizează în peisaje , unele minunate, altele monotone.
Aş putea să organizez excursii. Doar timpul nu l-am estimat bine. Trei zile, în loc de două, ar fi fost mai bine.

18 august 2012

M-am trezit la 5:00. Aş mai fi putut dormi măcar o jumătate de oră, dar parcă mi-a ajuns. Am mai verificat o dată bagajele, totul era pregătit. L-am pus pe Veveritzu în geantă, căci avea să ne însoţească. La ora 5 dimineaţa, oraşul încă doarme. E linişte, parcă nu l-aş trezi. La ora 7 părăseam Clujul.
Răsăritul e frumos, l-am văzut de multe ori exact de pe această şosea. Răsăritul e frumos când te îndrepţi spre soare. Avem muzică de vacanţă. Apahida, Corpadea, Mociu, Cămăraşu… mergem spre Reghin.

O străduţă abruptă aici, nişte bănci cu decoraţiuni din lemn pe trotuare, o vioară ca monument. Ne oprim la Biserica Evanghelică. Poarta e închisă, suntem în dubii, căci nu ştim dacă avem voie să intrăm. Tragem zăvorul, ne strecurăm în curte, iar paznicul se oferă să ne deschidă biserica. Îmi place arhitectura – poate singurul motiv pentru care lăcaşurile de cult îmi mai trezesc interesul. Scări înguste, misterioase, rafturi pline de cărţi ascunse dincolo de gratiile ferestrelor, inscripţii în latină, o orgă impresionantă, toate poartă cu ele, parcă, amprenta unei lumi vechi.


Facem poze, pornim spre Topliţa, cu o oprire la castelul Brâncoveneşti – la ora actuală azil pentru copii cu diverse deficienţe. De aici, înspre Gheorgheni. Apoi, Lacul Roşu.
Pe măsură ce ne apropiem, natura devine tot mai impresionantă. ,,Lacul ucigaş”, cum mai e numit, e înconjurat de munţi, stânci şi păduri, din toate părţile. E oarecum ciudat să găsim aglomeraţie aici, în munţi, dar probabil e un semn bun. Oamenii îşi mai fac timp să admire şi astfel de lucruri. Mulţi turişti aici, aşadar. Însă e linişte, calm, nici urmă de agitaţia specifică oraşelor. Parcă avem tot timpul din lume. Vrem să ne dăm cu barca!


Suntem patru într-o barcă, Veveritzu a rămas în maşină. E liniştitor, dar palpitant, avem de ocolit cioturile de lemn ce răsar din apele lacului. Ne mai ciocnim de alte bărci, dar toţi zâmbim şi admirăm priveliştea.
A venit şi rândul meu să vâslesc! 🙂 Nicu mă învaţă şi îmi explică logica mişcărilor. Nu sunt vreun talent înnăscut, dar am mişcat/plimbat barca frumuşel. Ne-am simţit bine, aici, la lac.

Au urmat Cheile Bicazului. Prin chei, multe maşini. O scurtă oprire şi ne continuăm călătoria înspre Piatra-Neamţ. La Piatra, două chestii ne interesau: lacul Bâtca Doamnei şi cetatea antică Petrodava. Am trecut lacul pentru a ajunge la cetate, traseul a fost ca de poveste – drum îngust de munte, păzit de ambele părţi de copaci umbroşi, printre care, pe partea dreaptă, mai zăream lacul.
Drumul poate fi făcut cu maşina doar până la un punct. De acolo, pe jos. Entuziasmaţi, am pornit în căutarea cetăţii. Anca ne-a luat-o înainte, mai nerăbdătoare.

Fără să ne informăm prea mult, ne aşteptam ca ruinele cetăţii să fie un strop mai evidente şi, speram, mai multe. Petrodava a lăsat în urmă însă doar treptele subtile ce duc la ea, o poartă din lemn şi un mic zid. Acolo, în vârf de lume, am găsit doar urmele trecerii timpului.
Îmi pare bine că nu ne-am informat în prealabil. Poate am fi considerat că un zid de trei metri lungime sau cât o fi având nu merită osteneala. Dar priveliştea merită. Cred că îi poţi înţelege mai uşor pe oamenii ce apărau zidurile unor astfel de cetăţi, cu două mii de ani în urmă. Într-o lume în care ce vedeai, aia era, e de înţeles să ţii şi cu dinţii de văile, munţii şi apele ce îţi sunt casă. Petrodava, mai mult decât nişte ruine (puţine ruine!) pare a fi muntele în sine.

Cum nu aveam nici o şansă să mai ajungem la Humuleştii lui Creangă până la orele de vizită, nici la zimbri, nici la cetate, Târgul-Neamţ l-am trecut în grabă, bucurându-ne în treacăt de mânăstirile Văratec şi Agapia (de la poartă, am căscat ochii şi la casa memorială a lui Vlahuţă).
Era deja seară, am trecut de Broşteni (tot ai lui Creangă), ne-am cazat în Holda.

p.s Vă amintiţi versurile lui Eminescu, din ,,Călin (file din poveste)” ?
,, De treci codri de aramã, de departe vezi albind
S-auzi mândra glãsuire a pãdurii de argint.
Acolo, lângã isvoarã, iarba pare de omãt,
Flori albastre tremur ude în vãzduhul tãmâiet ;”

Am trecut pe lângă Codrii de Aramă şi Pădurea de Argint!!

Noapte de sâmbătă

Noaptea de sâmbătă a fost una plină de oportunităţi la Cluj. Festivalul Luminii, Noaptea Muzeelor şi încă ceva festival muzical la Sala Sporturilor. Am aflat cam târziu de ele şi, în ciuda faptului că, de obicei, când ies de la servici nu prea mai sunt în stare să mă plimb aiurea, şi, mai ales în ciuda faptului că a fost o zi stupid de încărcată (nu înţeleg de unde atâţia clienţi), după ce am mâncat o bunăciune de mâncare (da, din mall, da, un fel de fast-food), parcă mi-a revenit pofta de viaţă.

L-am luat pe N., aşa necăjiţi cum eram amândoi, şi ne-am pornit înspre Festivalul Luminii. Am străbătut aleea Detunata, puţin dezamăgită de numărul mare de maşini care se înghesuiau pe o străduţă îngustă pentru a ajunge într-un… parc. Maşinile parcă nu-şi aveau locul în acea atmosferă. Ne-am întâlnit cu Anca şi C. şi curând am uitat de maşini şi aglomeraţie, deşi înghesuială era. Dar parcă era o aglomeraţie liniştită.

Întuneric, paşi domoli urmează gulguţele, vedem o mulţime de oameni, ne apropiem. În centru, doi băieţi cântă la chitară. Nu auzim nimic, oamenii vorbesc… şi vorbesc… şi vorbesc. Încep să mă agit, mă scot din sărite astfel de lucruri stupide. Adică, dacă te-ai plantat într-un spaţiu în care cineva cântă, TACI şi ascultă. Dacă nu vrei să asculţi, parcul e mare, mergi mai departe şi fă loc celor interesaţi.
Cam pe când îmi pierdeam speranţa şi deveneam tot mai dezamăgită de nesimţirea omenească, băieţii au început să cânte ,,Mad world”, poate nu întâmplător. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile oamenilor, însă au tăcut toţi brusc. Se auzeau doar două chitări şi două voci, acompaniate curând şi de public. Pentru câteva secunde, a fost o atmosferă magică. Cântecul s-a terminat, oamenii au început din nou să vorbească, noi am decis să plecăm înspre altă zonă a parcului luminat frumos.
(,,Mad world”, cover – superb cântec, frumoasă variantă)


Ne-am plimbat prin ,,labirint”, am admirat desenele copiilor expuse şi luminate în parc şiiiiiiiii, orientându-ne după aplauze şi voci, am reuşit să vedem şi jongleriile cu foc. Din nou, pentru cateva clipe, atmosfera a fost magică… scânteile s-au făcut vinovate.




(Primele trei fotografii – de aici: M&D Foto )

Deşi nu mai speram să ajung şi la Noaptea Muzeelor, m-am trezit plimbată şi până la Bastionul Croitorilor. Bucuroasă – căci e prima dată când văd şi interiorul clădirii. Am descoperit o expoziţie de fotografii, printre care am găsit câteva chiar foarte reuşite. N. are un ochi format pentru aşa ceva şi mi-a făcut plăcere să studiem fotografiile împreună. La etajul următor ne-am întâlnit cu un Cavaler. Bine proptit, cu armură grea, alură serioasă. Şi burtos. Ne-am amuzat nevoie mare :)) Nu, nu era un om îmbrăcat în cavaler, era o armură din evul mediu, ca la carte. Ne-a lovit contrastul dintre ceea ce vedem în filme şi cum stăteau de fapt lucrurile. În filme, toţi bravii cavaleri au armuri ce urmează formele unor posibili muşchi – pectorali, pătrăţele abdominale, bicepşi, tricepşi ş.a. Cavalerul nostru era burtos. Poate de-aici s-a păstrat şi sintagma ,,tricou cu burtă”.

La alte muzee nu am mai ajuns, voi merge într-o zi cu soare.

Va fi o varǎ frumoasǎ

Va fi o varǎ frumoasǎ..

Azi (sau ieri, e trecut de miezul nopţii) am mai avut un examen. De ce am mereu emoţii când mǎ îndrept spre facultate, şi nu când ajung acolo, nu înainte sǎ pornesc de acasǎ, nu în timp ce aşteptǎm subiectele examenului… ?
Mi-am surprins emoţiile cam în aceeaşi zonǎ a oraşului, de fiecare datǎ când mergeam spre examene, de când a început sesiunea.
Nu ştiu de ce vorbesc despre asta, aş avea atâtea altele mai importante de spus. Dar altǎdatǎ.

Era un vânt puternic azi, în parc. Rǎcoros. Dar parcǎ totul are mai mult farmec aşa… Vântul acoperǎ vorbele oamenilor, conversaţiile par învǎluite în mister, puiul de om se zbate sǎ rǎmânǎ în picioare. Un copac în douǎ culori, douǎ nuanţe diferite de verde. Îmi dǎ o senzaţie de unicitate, îl mai observǎ cineva înafarǎ de noi ?
E un început azi. Ştiu. Am schimbat direcţia.