Șase acorduri

Șanțurile învinețite ce-mi străbat buricele degetelor mă fac să zâmbesc. Nemaifiind la fel de dureroase, devin de-acum semne ale unei fericiri ce-a stat în așteptare ani de zile. Cu mâna dreaptă-mi îmbrățișez și strâng degetele stângace. Șanțurile lăsate de corzi dispar treptat, doar culoarea mai persistă. Pielea s-a întărit, iar milimetrul de unghie crescută va fi tăiată în curând.

Ce încântare să-ți tai unghiile mai mereu. Să te bucuri de simțul tactil începând încă din buricele degetelor. Unghiile mari și dichisite sunt, pentru femei – îmi pare, la fel ca mersul pe tocuri. Arată bine (dacă arată bine), dar e o treabă inutilă.

Îl urmăresc pe Justin și, scotocindu-mi involuntar prin amintiri, degetele se pliază pe acorduri. Le știam, le-am uitat, s-au activat. Memoria mișcării. Șase acorduri, majore și minore. Nivel: începători. Știam mai multe, mi le voi aminti pe parcurs. Bănuiala e că de la seriale mi se trage preferința de a începe cu începutul, de a lua episodul pilot, de a savura cu răbdare primul sezon, al doilea și tot așa. Am luat chitara în brațe și ne-am început relația de la zero.

N-aș vrea să-mi pierd interesul ăsta de-a învăța ceva-orice pas cu pas. Nici răbdarea de-a face asta, nici curiozitatea. Cândva, prin viață, oamenii se opresc parcă din a învăța lucruri nefamiliare, rămân în zona lor de confort, cu abilitățile pe care și le-au însușit voluntar sau involuntar până la vârsta respectivă. N-aș vrea ca din neglijență să comit și eu aceeași greșeală. Ar fi atât de ușor. Sunt atât de obosită în unele zile, atât de apatică sau secată de energie. Nu vreau să mai fac nimic atunci. Îmi spun că vreau doar să ajung acasă și să stau. Să zac. De-asta mi-e recunoscător creierașul când pășește în casă și se trezește înconjurat de o bună parte din lucrurile alea care mă fac fericită. Cărți pe rafturi, cărți în teancuri, propria-mi junglă în miniatură, multe creioane, caiete de desen, pixuri, stilouri și agende, ukulele zâmbind pe-un perete și chitara ce tronează în colțul camerei!

Un reminder cotidian de acordare la viață. Nu la vreun ideal sau scop în viață » uneori simt că ideea e supra-apreciată. Ci la viața reală, viața vie și autentică, cea de zi cu zi, cea pe care o trăiești efectiv, clipă de clipă, pe care ți-o faci cu mâna ta, la momentul prezent.

D, E, A, Dm, Em, Am. Uneori sunt suficiente să-mi închei ziua cu maximă satisfacție 🙂

sase acorduri chitara (1)

Reclame

Liliacul măgurean și trei scântei [Adventureee, Ziua 9]

Plouă încet. Apoi, se dezlănțuie cerul, cu tunete și fulgere. E prima zi în care ploaia ne chiar ține „în casă”. Savurăm o cafea (mult prea dulce) în foișor, spionând norii din Măgura și Piatra Craiului…

20160816_155451

Bunica lui Adrian ne pregătește o supă (sau o ciorbă, nu rețin care-i diferența). Ne bucurăm de ea și de o smântână adevărată pe întuneric (nu deplin), căci e pană de curent.

Suntem cazați la o pensiune aparte, cu aripi de liliac. Ieri oprise o mașină pe drum și cineva i-a făcut o poză. Aș face la fel, e o priveliște unică.

IMG_4984.JPG

Simțeam nevoia de o pauză, iar liliacul măgurean se dovedește a fi tare confortabil. Adorm ascultând peripețiile lui Bill prin Australia*. E plăcut aici, poate jucăm Rummy mai târziu.

***

Gazdele noastre sunt trei scântei, o familie tare primitoare. Adrian se întoarce acasă, urcă panta cu bicicleta, un efort de care nu m-aș vedea în stare. Îl vede pe Tarfin cântând la chitară și își face curaj: ne cântă „Dragostea din tei” la ukulele. Îi învață pe copii un englez, mutat aici în sat, în Măgura. Pare încântat de chitară și dornic să învețe. E frumoasă curiozitate copiilor și inteligența lor nativă.

***

13935129_1368177476542895_1266843150842188560_n

Mai bem o cafea, urmărim norii ce par a se ridica dintre munți și decidem că-i frumos să stai 🙂 Învățăm arta de a lenevi, cu alte cuvinte. Ordinea zilelor oricum o cam pierdem, e greu să-ți dai seama dacă e marți sau miercuri, dacă suntem aici de două zile sau de patru. Decidem să mai rămânem încă o noapte.

14107817_1375284639165512_3002288338698104837_o

***

Înainte de somn: rummy, joc ce-mi trezește dragi nostalgii 🙂 E frumos aici, la liliacul din Măgura, găzduiți de trei scântei 🙂

_______

*Bill Bryson, In a Sunburned Country (audiobook)

Aud

aud chitara alarma

Mă rup dintr-o lume pe care o voi uita în trei secunde, trec din vis în stare de veghe, încep să aud – nici nu știu ce: o fi vântul care bate în geam? sau poate plouă? sau poate un tren își mută grămăjoara de suflete abonate la naveta săptămânală. Un vecin și-a luat o chitară – sunt zgomote inedite într-un bloc în care singurele note muzicale împărtășite colectiv sunt manelele și vreo melodie dubioasă de care mă îndrăgostesc eu în câte o noapte și vreau să o simt mai intens. Ochii nu mi-i pot deschide încă, dar aud, aud corzile de chitară ciupite stângaci și zâmbesc la fiecare sunet stins înainte de a-și atinge misiunea. Un acord, două, trei. Un vers, două, o voce. Imagine there’s no heaven… Mă întreb cât o fi ora, oare ar trebui să mă ridic în grabă din pat? You may say I’m a dreamer… Mă afund din nou într-un fel de vis, e întuneric acum, sunt ascunsă sub o pătură, e cald și bine, tarfinul e lângă mine, pe scaun, cântă… Aș putea să îl ascult dormind încă vreo câteva ore… Doar că e dimineață și, de fapt, doarme și el. Aud alarma, aud din nou chitara vecinului care nu îl mai exersează pe Lennon. Încerc să îmi dau seama ce vrea să cânte, dar nu pot. Aud din nou alarma. De data aceasta, trece și trenul… 🙂