Prostia de-a scrie

Să publici mai mult de două rânduri într-un comentariu, să treci dincolo de cele două cuvinte sau #-uri asociate fotografiilor tale, să oferi mai mult decât un Like în mediul online e un act de vulnerabilitate. Consecințele m-ar fi rănit, cândva. M-au rănit.

Însă probabil au trecut vreo câțiva ani de când m-am lovit ultima dată, fără să vreau, de o confruntare între capacitățile mele mentale și standardele nemiloase ale unui străin virtual. Era pe vremea când articolele din blogosfera românească erau distribuite și analizate cu sânge rece pe o terță platformă. Un duș rece nu strică nimănui. În timp ce nu apreciam negativismul și răutățile gratuite, fără noimă, apreciam lipsa de menajamente. Suntem prea drăguți unii cu alții – iar asta nu ar fi o problemă, dacă ar fi autentic, dacă ar fi pe bune. Dar suntem drăguți pentru că așa cer normele sociale, așa am fost educați, așa se cuvine, nu pentru că așa credem, așa simțim. Alteori, ținem la om și nu-i mai putem analiza și comunica în mod critic munca sau creațiile.

Mi-a prins bine atunci, așadar, deși a fost neplăcut. Era un text cu o încărcătură emoțională și o semnificație aparte pentru mine. Am descoperit din întâmplare (pingback parcă) discuțiile critice și contradictorii la adresa articolului mea. Și am intrat în horă. Am discutat. Am încercat să-i explic unui străin că dacă am scris acolo cutare lucru, cel mai probabil că așa o fi sau așa am simțit la momentul respectiv, chiar dacă azi nu mai are relevanță, că nu era nici o „intenție” dubioasă dincolo de text. Pentru că da, atacul era la persoană și dilema era că textul ar fi o minciună, iar eu vreo individă care vrea să… nu mai știu ce. Azi îmi dau seama cât de irelevantă și inutilă a fost discuția în sine. Dușul cu apă rece a fost însă binevenit.

Nu e ca și cum nu-mi privesc singură cuvintele în negru pe alb și nu le desconsider sau nu mă leapăd de ele ca și cum n-ar fi ale mele. Pentru că, într-adevăr, nu mai sunt ale mele. Sunt momente, bucăți dintr-un eu adesea tulburat (atunci scriu cel mai frecvent), idei ce vin și pleacă, semne de întrebare; sunt doar cuvinte. Îmi par superficiale și lipsite de profunzime, uneori chiar și lipsite de autenticitate (deși eu le-am scris!), îmi par puerile și înguste, sacadate, goale. Nu „îmi plac” articolele mele, nici cele de-aici, nici cele din sfera activității profesionale. Poate deoarece niciodată nu reușim să verbalizăm cu adevărat esența unui gând, a unei trăiri în mod plenar, nici măcar a unei informații obiective. Sunt doar încercări.

Iar incapacitatea noastră de-a exprima plenar o idee se lovește de incapacitatea altuia de-a intui și de-a înțelege ideea. Însă continuăm, încercăm să comunicăm.

Am devenit mai imună la răutățile oamenilor, îmi conștientizez limitele, iar incapacitatea altuia de-a pricepe nu mă șochează ca altădată. Da, pentru o clipă e frustrant ca întreaga ta persoană și capacitățile tale intelectuale să fie judecate prin prisma unui cuvânt inconvenabil plasat (nu greșit, dar inconvenabil), a unei idei care nu coincide cu preferințele altuia, să fii redus la prostie prin prisma unei interacțiuni atât de limitate. Tentația este, la rândul meu, să desconsider capacitățile mentale ale unei persoane care judecă și trage concluzii despre alți oameni în bază a… nimic, practic. Aproape c-aș intra în horă din nou.

Dar înveți o lecție bună în mediul online, dacă o înveți: să faci diferența între o critică cu rol constructiv, una care invită la dezbateri reale / argumentative și frustrările personale ale oamenilor, reacții care reflectă problemele și suferințele celui în cauză, nu vreun atribut al mediului exterior (un articol în cazul de față).

Sunt convinsă că sunt o penibilă și o proastă pentru cineva, iar acesta o fi adevărul persoanei / persoanelor respective. Pentru o clipă, mă întristez, sufăr, mă îmbufnez – ca un mic geniu respins ce sunt (stupid ego is stupid). Îmbufnarea lasă loc însă ideii: cât de ușor e să pari penibil și prost când ești pe scenă, când te expui, când te provoci să fii vulnerabil. Cât de ușor e să-i judecăm pe alții (persoana lor, nu munca lor) din confortul fotoliului, ascunși în umbră, doar consumând. Cât de ușor îmi vine să mă ascund, să mă închid în mine. De câte ori am făcut asta… (de prea multe ori). Dar acum prefer să scriu, să spun, să arunc cu idei, să pun cuvinte aiurea în text. Da, cu riscul de-a părea penibilă, proastă, puerilă, irelevantă și superficială. E mai mult decât nimic.

N-am intrat în hora discuțiilor inutile cu străini, însă experiența mi-a dat de gândit » nu despre propria-mi prostie, ci despre prostia de-a scrie, despre actul de-a mă pune voluntar într-o poziție vulnerabilă. Doar că nu mă mai simt la fel de vulnerabilă făcând asta, tocmai pentru că prostia de-a scrie te vindecă de tot soiul de nesiguranțe. E bun câte-un duș din ăsta cu răutăți, îți testează toleranța la frustrare și respingere.

Reclame

Exagerez?

În urmǎ cu puţin timp, o prietenǎ m-a întrebat, aşa, în treacǎt, dacǎ eu exagerez când scriu pe blog. La fel de în treacǎt, dar cu o micǎ ezitare, i-am spus cǎ da, dupǎ care discuţia s-a îndreptat spre subiectul ei principal de atunci, întrebarea fiind doar una adiacentǎ.
În urmǎ cu douǎ-trei zile mi-am amintit de acest aspect. Oare exagerez când scriu pe blog ?
Trebuie sǎ îmi fac puţinǎ ordine prin gânduri. În primul rând, de ce am rǎspuns afirmativ ? O serie de motive.
Atunci când scriu, îmi fac timp sǎ îmi surprind mai multe gânduri, emoţii, trǎiri, fiecare în parte, uneori reuşesc sǎ le transpun în cuvinte, fapt care în viaţa de zi cu zi, nu s-ar întâmpla, cǎci, nu-i aşa, suntem mereu pe fugǎ. Aşadar, firicele de gânduri sau simple cuvinte pe care în mod normal nu m-aş obosi sǎ le comunic oamenilor cu care intru întâmplǎtor sau din necesitate în contact, îşi fac apariţia mai uşor atunci când scriu, când stau liniştitǎ doar eu cu mine (implicit, unele apar şi pe blog).
Un alt motiv este tendinţa, pe care poate au observat-o şi alţii la mine, de a face din ţânţar armǎsar, hihi, când vine vorba de lucruri banale din viaţǎ. Dar mie îmi plac aşa numitele lucruri mǎrunte, unele, acelea care reuşesc sǎ ajungǎ la mine. De ce cred cǎ exagerez? Nu e ceva intenţionat, însǎ uneori, în optimismul meu, probabil mǎ las dusǎ de val.
Ar mai fi o tendinţǎ (care nu apare doar la mine) de a scrie despre sau chiar în acele momente pe care le trǎim mai intens, fie într-un mod pozitiv, fie într-un mod negativ. Citind unele posturi, din arhivǎ, mi se întâmplǎ sǎ mǎ amuz şi acum, cu ochii de acum, sǎ le gǎsesc puţin… deplasate ? Nu, nu chiar deplasate, însǎ gândul ,,hai cǎ nu e chiar aşaaaa … (+un adverb de mod)’’ îl mai aud rostit cu vocea minţii pe un ton amuzat.
Deci da, exagerez prin faptul cǎ despic firul în patru, poate prea mult, nu ştiu. Exagerez cǎci, privind în urmǎ, în timp ce scriu, parcǎ retrǎiesc unele momente cu încetinitorul şi reuşesc sǎ observ şi sǎ aliniez aspecte care, în mod normal, se întâmplǎ simultan sau mult prea repede pentru ca oamenii sǎ considere cǎ ar merita atenţie.

Ca sǎ clarific şi cealaltǎ faţetǎ a monedei, cea pe care apare verbul ,,a înflori’’ (cu sensul de a adǎuga), din aceastǎ perspectivǎ, nu. Nu cred cǎ înfloresc, poate voi reciti ce am mai scris, pentru a fi şi mai sigurǎ cǎ nu.
A! A înflori mai are şi sensul de a ,,orna” frumos o idee, un gând, o întâmplare… ? Asta s-ar putea sǎ fac, adicǎ, uneori, îmi doresc sǎ pot înflori în acest sens, dar cum nu sunt un maestru al cuvintelor, nu prea îmi iese, cel puţin nu atunci când mi-aş dori în mod special.

Bun, acum am exagerat şi cu postul ǎsta. Era o simplǎ întrebare 🙂