Arhive pe etichete: cai

Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Standard
Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Am campat în apropiere de Lacul Vidra, undeva lângă vechea stațiune. Azi, doar ruine… Dăm târcoale zonei, privim spre lac, auzim muzică de undeva din apropiere.

Până una-alta, se-adună norii, căci par a fi tot pe urmele noastre de câteva zile. Poate scăpăm de ploaie, însă vântul suflă-a frig.

transalpina 13

Seara, căscăm ochii fericiți la stele. În colțul nostru de cer, norii s-au împrăștiat și putem vedea Perseidele. Peste noapte, însă, cred că am plâns de frig.

20160813_132814

Dimineața o lungim în zi și ne bem cafeaua pe marginea Lacului. După Transalpina, ne vom îndrepta azi spre Transfăgărășan, dar până una-alta, poți intra în transă privind unduirile lacului prin binoclu. Și poți doar sta, cu ochii pierduți pe valuri.

Părăsim lacul ce-l voi asocia mereu cu relaxări matinale, dar și cu un frig care m-a făcut să plâng de frustrare, prin somn.

IMG_20160815_204859

Undeva prin Petrești, zărim un turn inedit, acoperit de vegetație, și ne abatem de la drum pentru a-i face o vizită. Câtă sărăcie aici, în partea asta de sat. Ne învârtim o vreme, ne dăm seama că turnul se află chiar în… cimitir. Okei, să vedem ce-i cu el. Este, de fapt, ce-a mai rămas dintr-o veche cetate. O priveliște ciudată într-un cimitir.

Băieții vânează fluturi colorați să oprească timpul în loc, eu îmi scald ochii în verde și-albastru. Mi-s ochii fericiți când fac asta.

Pentru o clipă am uitat încotro mergeam. Transfăgărășan. Undeva între Sebeș și Sibiu, ne oprim într-un sat – Cristian, parcă, la biserica fortificată de aici. Rămân cu amintirea stârcilor cocoțați… pretutindeni, cu Tarfin exersând muzică laică la orga bisericii și cu Cipri punându-și biserica pe cap, la propriu :))

Cred că se întâmplă ceva în atmosferă când apune soarele, mai ales când ești pe drumuri, rupt de oboseală, dar fericit. Nu mai știu cum ajungem pe-aici… Undeva după Avrig, undeva la poalele munților, să fim pregătiți a doua zi de urcarea pe Transfăgărășan, undeva am cotit la dreapta și am tot mers în căutarea locului ideal de campare. Am trecut o apă, pe-un pod, am oprit mașina pe-o pajiște în țara nimănui. A doua zi, am văzut la întoarcere o tăbliță ce indica: Porumbacu de Jos. 

O lună ca un felinar, întuneric, punem corturile. Testăm terenul din jur, care pare puțin dubios, pe alocuri mocirlos. Înapoi la corturi. În liniștea nicăieri-ului, parcă se cutremură pământul. Și vin caii, alergând liberi. Vreo 10, 15, 18? Nu mai știu. Poate nu chiar 20.

Ce senzație wow să simți pământul trepidând sub copitele cailor, neștiind încă sigur ce se întâmplă în jurul tău. Să-ți ia vreo câteva secunde să-ți dai seama că sunt cai și e ok, se-aude și o voce de om. Caii se opresc în imediata apropiere și ne dăm seama rapid că pajiștea e a lor și că vizita nocturnă le-am făcut-o noi, nu invers.

Schimbăm vorbe cu oamenii ce-au venit pe urma cailor, se pare că e o herghelie prin zonă, caii sunt obișnuiți cu ființe bipede și sunt prietenoși. Vedem și noi, se apropie toți curioși și ne încercuiesc. Primim aprobare să rămânem peste noapte lângă cai, cu multă bunăvoință, ne vor păzi ei pe noi și noi pe ei – de urși. E momentul când înghiți în sec și nu știi dacă e o glumă sau e treabă serioasă.

Oamenii pleacă, rămânem noi și caii. Unii pasc la câțiva pași de noi, alții s-au decis că suntem interesanți și s-au strâns grămadă în jurul nostru. Vreo doi mânzi, cu mamele grijulii lângă ei.

Luna luminează pajiștea în continuare și e o imagine de vis, așa cu siluetele cailor în apropiere. Trebuie să zic: caii ăștia sunt excesiv de prietenoși. Te înconjoară cu entuziasm, vreo trei-patru deodată, fiecare vrea atenție, mâncare, mângâieri. Mânzii vor să se joace.

14138271_1375284142498895_6901288533619189660_o

Tarfin și Cipri merg să caute lemne pentru foc. O vreme stau așa înconjurată de cai, dar parcă mă simt copleșită de atenția lor, mă gândesc să mai eliberez memoria aparatului foto, să șterg câteva imagini, mi-e frig și mă îndrept spre mașină. Caii mă urmează, ăștia micii de fapt, iar iepele-mamă după ei. Cât stau în mașină, cu nările lipite de geam, mă așteaptă unul dintre mânzi. Celălalt e mai nerăbdător și se cam urcă pe mașină.

Situația e așa, amuzantă cred. Cu o doză bună de ireal.

Există așa unele momente când te trezești în anumite situații improbabile, la care nu te-ai fi așteptat și despre care nici creierul tău n-a fabulat și nu a făcut scenarii. Așa că stai mirat, fără să chiar știi ce să crezi despre ce se întâmplă. Cam așa e noaptea asta frumoasă, cu Lunul pe cer, cu aproape 20 de cai în jurul tău, vreo 4 mai insistenți care sunt chiar la propriu în jurul tău, cu un foc ce se hrănește din brad și șervețele și sentimentul că ești rupt de lume.

14067897_1375284232498886_4947492814420437052_o

Și chiar ești – rupt de lume.

Te trezește la realitate (și din somn) sunetul de copite jucăușe ce vin alergând înspre tine și gândul că tocmai sare și se urcă un cal pe cort. Oare visezi sau e pe bune? E pe bune, avea chef mânzul de joacă :))

Va urma:
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. 


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Unde duce drumul ăsta…

Standard

V-aș spune despre toată liniștea aia absolută pe fundal de zumzet de gângănii și huruit de tractor sau despre caii ăia trei ce alergau domesticiți, dar liberi, fără ham, fără șa. V-aș spune despre mirosul de iarbă cosită și aproape uscată sau despre frumusețea florilor sălbatice. Despre melodicitatea fânului adunat în bodi, nu în baloți și despre cum nimeni nu a ridicat ștergătoarele la mașina părăsită în capăt de sat.

Aș insista că dacă e să admitem o perfecțiune a luminii în culori, ea trebuie să fie lumina caldă a soarelui ce apune peste dealuri înverzite.

În schimb, vă spun să vă întrebați la fiecare intersecție oare unde duce drumul ăsta și să vă satisfaceți curiozitatea.

p.s. Dacă toate ieșirile la o țigară ar duce pe tot felul de drumuri, mai că m-aș apuca de fumat 😛 

bodi

p.p.s. Drumul ne-a dus în Tăuți, comuna Florești, peste deal de Cluj.

Ce te poate învǎţa un cal…

Standard

Azi s-a încheiat cursul meu de echitaţie… Am rǎmas cu nostalgii, pǎreri de rǎu (cǎci e gata), amintiri foarte plǎcute şi câteva uşor neplǎcute. Nu e greşit ca o astfel de experienţǎ sǎ fie numitǎ ,,curs de echitaţie’’, cǎci am învǎţat multe lucruri despre mine, în primul rând.

Astfel, am cǎzut. Mai exact, am învǎţat sǎ mǎ ridic şi, trecând peste toatǎ durerea fizicǎ şi şocul emoţional, am învǎţat sǎ ofer încredere necondiţionatǎ unui animal, unui cǎluţ, la fel de înspǎimântat precum mine. Mi-am dat seama cǎ nu e chiar capǎt de lume sǎ te încrezi în cineva, am conştientizat cǎ nu e foarte oribil când nu totul depinde de tine. Şi nu e capǎt de lume nici când îţi dai seama cǎ tu eşti vinovat de propriile-ţi eşecuri, nu calul, nu o altǎ persoanǎ.

Apoi, dacǎ aveam vreo îndoialǎ, între timp m-am convins cǎ ei, caii, comunicǎ afectiv. Am simţit pe pielea mea cum propria-mi stare de spirit se revarsǎ asupra calului, cum el o preia şi se comportǎ în funcţie de tine, de ceea ce simţi. Dacǎ ţi-e doar teamǎ, el va sta pe loc. Dacǎ eşti încordat, agitat, crispat, va deveni în scurt timp şi el aşa. Caii stabilesc rapid o legǎturǎ cu omul, ei te simt, ei ştiu dacǎ le poţi fii stǎpân, prieten, egal. Ei simt dacǎ eşti apatic, nervos, binedispus, dacǎ îi iubeşti sau îi deteşti. Şi fiecare are personalitatea lui. Nu te poţi raporta în acelaşi mod la doi cai diferiţi. Iar asta simţi din momentul în care te-ai urcat pe ei. Caii sunt foarte sensibili, au simţurile foarte dezvoltate, iar ceea ce nouǎ ni se pare nesemnificativ, pentru ei e important. O loviturǎ de cǎlcâi, chiar şi uşoarǎ, îl poate face sǎ o ia la trap, sau sǎ schimbe direcţia, sau îi poate crea confuzii dacǎ tu îi dai alte semnale cu dârlogul.

Apoi, am fost cǎlcatǎ pe picior de un cal. Câteva secunde, care au pǎrut minute. M-a durut, însǎ doar perioada în care copita lui a poposit pe laba piciorului meu. Când şi-a ridicat piciorul, a trecut şi durerea. Bine, cǎluţii ǎştia nu au potcoave. A fost drǎguţ el, Sigli, când şi-a dat seama cǎ m-a cǎlcat, şi-a retras rapid piciorul, iar apoi şi-a lǎsat capul jos ca şi cum ar verifica dacǎ e totul în regulǎ…

Am învǎţat sǎ am încredere în mine! Şi am vǎzut ce diferenţǎ poate face acest sentiment. Mi-am dat seama cǎ nu poţi fii stǎpânul nimǎnui pânǎ nu eşti stǎpânul tǎu. În general, mǎ simt copleşitǎ de emoţii, însǎ, acum, am mai reuşit sǎ mi le controlez. De nevoie, da, cǎci nu vroiam sǎ cad şi a doua oarǎ şi, mai mult de atât, vroiam sǎ mǎ simt bine-bine, acolo sus pe Sigli. Faptul cǎ mi-am mai controlat din emoţii, pentru mine, reprezintǎ un pas important, cǎci mǎ refer la acel gen de emoţii cu manifestare fiziologicǎ pregnantǎ: stare de încordare, tensiune în tot corpul, fiori negativi, lipsǎ de concentrare, uşor tremor al membrelor etc. Ei bine, am mai reuşit sǎ le ţin sub control. Mi-aş cere scuze cǎluţului, cǎci a trebuit sǎ suporte toate schimbǎrile mele emoţionale.

Cǎluţul meu a fost un cǎpos, un rǎsfǎţat, un rebel. Mi-ar fi fost mult mai uşor pe un alt cal, care sǎ meargǎ singur, sǎ nu fiu nevoitǎ la fiecare pas al lui sǎ lovesc din cǎlcâi. Pe de altǎ parte, mǎ bucur cǎ l-am avut pe el. M-a testat încontinuu, la fiecare pas fǎcut era un alt test. Uneori, şi-a facut de cap. A se citi: nu am fost în stare sǎ fiu autoritarǎ. Da, mi-era milǎ sǎ îl tot sâcâi, sǎ îl tot ,,împing cu cǎlcâiul”, iar el, şmecherul, ştia asta. Şi mǎ testa. Ştiu cǎ îi plǎcea de mine, dar avea o personalitate prea puternicǎ pentru a se lǎsa condus aşa uşor de un cǎlǎreţ nepriceput. Deci, cu tot dragul pe care l-am avut faţǎ de el şi cu toatǎ blândeţea pe care mi-o arǎta, a fost o luptǎ continuǎ între noi doi, între personalitatea mea şi a lui. Am ajuns la concluzia certǎ cǎ eu nu ştiu sǎ fiu autoritarǎ. M-a mai învǎţat el sǎ fiu, în scurtul timp petrecut împreunǎ 😀

Of! Şi am trǎit una dintre cele mai superbe senzaţii din lume, experimentate de mine pânǎ acum. Galopul !! M-am simţit atât de vie în acele momente. O stare confuzǎ, adrenalinǎ cât cuprinde, puls ridicat, emoţii, dar un entuziasm şi o senzaţie de libertate purǎ!! A fost absolut minunat!!!…

Din puţinele fotografii pe care am reuşit sǎ le ,,fur” înainte sau dupǎ cursuri, am ales câteva. Armǎsarul negru e Siglişorul meu, el se face ,,vinovat” de tot ce am învǎţat în perioada asta şi de progresul, cred eu, pe care l-am fǎcut cu mine însumi, din anumite puncte de vedere.
Îmi sunt atât de dragi toţi, m-am ataşat de ei şi, cu siguranţǎ, ziua de azi nu va fi ultima în care îi voi vizita!… Pânǎ şi Aurel, cǎţeluşul, mi-a fost simpatic tare. Cum am mai spus cândva… e o altǎ lume acolo. O lume simplǎ, dar care are atâtea de oferit. O lume liniştitǎ, dar care îţi poate stârni cel mai mare entuziasm!..












Cǎluţi. Biciclete

Standard

Azi, zi de cǎlǎrie.
20 km cu bicicleta nu e treabǎ uşoarǎ, mai ales când ultima pedalare a fost în urmǎ cu 5 ani. Între pedalǎri, cǎluţ.
Azi, Sigli, cǎluţul meu actual, a fost neobişnuit de cooperant, sunt atât de încântatǎ !!! In ciuda faptului cǎ nu m-am dat bǎtutǎ şi nu m-am lǎsat demoralizatǎ în urmǎ cǎzǎturii de pe Roua, primul cǎluţ, am rǎmas totuşi cu o teamǎ instinctivǎ oarecum. Orele trecute, nu am fost prea autoritarǎ cu Sigli (nu am fost deloc), aveam unele reţineri în a-i fi ,,stǎpân’’. Aşa cum spunea Mugur, instructorul, eu când îi dǎdeam comanda lui Sigli de a merge mai repede, vocea, postura şi atitudinea mea îi transmiteau de fapt o rugǎminte, aceea de a nu mǎ rǎni, de a nu-mi face rǎu. Astfel, mereu rǎmâneam în urmǎ, Sigli mergea foarte încetuţ. Deci, caii chiar te simt, chiar sunt empatici, chiar îţi preiau starea de spirit şi se armonizeazǎ cu ea.
Azi, dupǎ un efort supraomenesc (condiţia mea fizicǎ e jalnicǎ, sper sǎ îmi repun organismul în funcţiune), am ajuns la herghelie debordând de energie şi entuziasm. Paradox. Probabil Sigli a simţit asta. A fost atât de ascultǎtor şi energic şi el!!
Azi, pas, trap, galop. Controlat, dar galop! Hiii, aşa ca în filme, cu instructorul în centru şi calul alergând în cerc ! Sunt mândrǎ de mine, da ? Se pare cǎ am fost singura, aşa au spus fetele, care am mers pe cal în valuri, când am galopat…Asta pentru cǎ nu m-am crispat, şi… ce mai, am experienţǎ deja, încǎ de la primul curs, cu Roua!! :))
In loc de picioare, parcǎ am bolovani. Una dintre fete ne-a servit cu vin, spunea cǎ previne febra muscularǎ. Sper sincer sǎ fie aşa.
E superb sǎ te plimbi seara, pe întuneric, cu bicicleta prin oraş. E o linişte frumoasǎ, iar vântul… vântul 🙂
Dupǎ o lungǎ perioadǎ, în noaptea asta cred cǎ voi dormi cel mai pufos şi mai profund somn. Mâine, acelaşi traseu, aceeaşi bicicletǎ, acelaşi Sigli. Sper sǎ fiu şi eu la fel ca azi.

O cǎlǎtorie ecvestrǎ – peripeţii

Standard

Ştii cum e sǎ cazi de pe un cal aflat în vitezǎ ? Dureros.

Ştii cum e sǎ cazi de pe un cal, dupǎ ce ai dormit doar douǎ ore în noaptea precedentǎ? Ca un tranchilizant cu efect întârziat.

   Ştiam cǎ mǎ aşteaptǎ o zi grea, ştiam cǎ prima parte a zilei era posibil sǎ mǎ stoarcǎ de toatǎ energia psihicǎ şi fizicǎ, însǎ nu ştiam cǎ somnul meu se va reduce la doar douǎ ore, cu o noapte înainte de asta. Nu ştiu ce fel de resorturi interioare mi-au menţinut entuziasmul pânǎ la ora 16 în ziua respectivǎ. Dar eram entuziasmatǎ, deşi nu prea mai aveam energie sǎ mǎ manifest.
   Locul pare din altǎ lume, periferia unui oraş nicidecum. Şi când te gândeşti cǎ doar 3km despart agitaţia oraşului, betoanele, oamenii grǎbiţi de acest colţ de naturǎ… Caii au nume româneşti, frumoase şi potrivite lor: Gelu, Vifor, Roua, Sura, Doina, Luna ş.a.
   Al meu era Roua, o iapǎ blândǎ, mai mult albǎ decât surǎ, frumoasǎ. A fost la fel de minunat precum îmi aminteam şi precum speram sǎ fie. Deşi eram obositǎ, senzaţia m-a încleştat cât s-a putut de mult în moment. Roua mǎ asculta, mergea în direcţia în care îi indicam sǎ meargǎ. Nu era necesar sǎ mǎ strofoc prea mult pentru a mǎ înţelege cu ea. Caii mergeau în şir. Eu şi Roua eram la mijlocul şirului. Din când în când, Gelu decidea sǎ se opreascǎ, în ciuda încurajǎrilor verbale pe care colega mea i le oferea. E un cal pasiv şi calm Geluţu. Când el se oprea, dat fiind faptul cǎ era în frunte, ceilalţi cai se ,,împotmoleau” unul în altul. Roua mea a fost cuminte, încetinea din timp dacǎ o mângâiam şi îi şopteam un ,,şşşşş…”. Apoi, la fel de subtil, înţelegea când sǎ grǎbeascǎ pasul pentru a-i ajunge pe cei din faţǎ.
   La o nouǎ împotmolire a cailor, bǎrbosul (proprietarul locului şi instructorul nostru la acest curs) a dorit sǎ îi explice colegei mele cum sǎ… nu ştiu. Eu şi Roua încetinisem, ca de obicei, din timp, pentru a lǎsa caii din faţǎ sǎ reintre în formaţie. Bǎrbosul se urcase pe Gelu. Crezând cǎ e momentul sǎ îi ajung şi eu din urmǎ, am apǎsat încetuţ abdomenul cǎluţului, aşa cum fǎceam de obicei. Roua a grǎbit pasul… însǎ l-a grǎbit prea mult. Când mi-am dat seama cǎ nu are de gând sǎ se opreascǎ, m-am panicat. Aici a fost greşeala mea, printre altele. M-am crispat, m-am încordat, m-am panicat, iar cǎluţul a simţit asta, cǎci imediat a început sǎ alerge şi mai tare. Nu aveam nici cea mai micǎ idee ce sǎ fac. Am alergat aşa, împreunǎ, speriaţi amândoi, o turǎ şi ceva de… spaţiu îngrǎdit. Roua nu fugea haotic, ci pǎstra acel traseu pe care îl fǎcusem o orǎ întreagǎ. Din pǎcate, şaua s-a înclinat spre dreapta, iar eu o datǎ cu ea, cǎci nu mǎ puteam redresa. Am cǎzut, într-o parte.
   Douǎ chestii:
1. Timpul se dilatǎ extraordinar de mult în astfel de momente, cel puţin aşa s-a întâmplat acum. In mod normal, mǎ gândeam cǎ, dimpotrivǎ, totul se întâmplǎ atât de repede, încât nu reuşeşti sǎ conştientizezi toate. Insǎ, am avut timp, am avut timp sǎ îmi aud fiecare gând şi reacţie psihicǎ în parte, am avut timp sǎ conştientizez fiecare reacţie fizicǎ, a mea şi a cǎluţului. Am înţeles ideea de slow motion mai bine ca niciodatǎ. Privind în urmǎ e chiar comic. Mǎ auzeam atât de clar cum îmi dǎdeam ordine sǎ mǎ calmez, sǎ îmi relaxez corpul în aşa fel încât sǎ se calmeze şi Roua, sǎ încerc sǎ intru în acelaşi ritm cu el. Stiu sigur cǎ, la un moment dat, cu vreo maxim 5 secunde înainte sǎ cad, vocea interioarǎ îmi ţipa sǎ-mi spargǎ timpanele : ,, Piciorul ţi-a intrat în scǎriţǎ. Scoate-l !! Scoate piciorul !!! Picioruuuuul !!’’ Apoi am cǎzut. Nu ţin minte sǎ fi scos piciorul din scǎriţǎ, asta nu am mai conştientizat, poate totuşi corpul a reacţionat conform ordinelor primite de la psihic, nu ştiu, cert este cǎ am cǎzut într-o parte (şi am rǎmas acolo, nu am urmat cǎluţul de pe jos, hihi)
2. Când cazi fizic, cazi şi psihic. Nici nu ştiu ce a fost mai brutal, cǎzǎtura fizicǎ sau cea psihicǎ, atunci pe moment. Moralul ajunge undeva la nivel zero, imediat. Iar asta e dureros. Nu vroiam sǎ îmi pierd entuziasmul, dar corpul meu dicta acum, şi nu invers.
   Mereu am avut parte de cele mai periculoase cǎzǎturi, care puteau sǎ iasǎ foarte urât, gen… foarte foarte urât, şi, cu toate astea, mereu am ieşit cât se putea de bine. I-am zis ,,norocul ghinionistului” (paradoxal, cǎci oricum nu prea cred sincer în noroc/ghinion). Nu mi-am spart capul niciodatǎ, nu am avut mâini, picioare rupte, nici mǎcar luxate. Deloc, niciodatǎ. Dar au fost alte urmǎri. Acum, m-am ridicat repejor. Mǎ durea capul îngrozitor, nu de la cǎzǎturǎ/loviturǎ, ci de la şoc, de la smuciturǎ. Cum s-ar spune, mi-a sunat apa în cap (mai exact, creierul meu a jonglat puţin prin lichidul encefalorahidian). Mǎ dureau braţul/umǎrul, şoldul şi un picior şi un ochi. Trebuia sǎ mǎ urc iar pe Roua, nu ştiu de ce, aşa a spus instructorul. Imi pierdusem tot entuziasmul, psihic îmi venea sǎ plâng de ciudǎ şi dezamǎgire. M-am apropiat de cǎluţ… Sǎrǎcuţul, şi el a fost la fel de speriat, poate mai tare, cǎci nu ştia ce s-a întâmplat. De îndatǎ ce am ajuns lângǎ el, şi-a întors capul într-o parte, cǎtre mine şi a stat aşa cuminte sǎ îl mângâi, mǎ mirosea şi era… nu ştiu, afectiv cumva. Parcǎ vroia sǎ se asigure cǎ sunt bine, cǎ nu sunt supǎratǎ pe el, cǎ nu am pǎţit nimic. Mi-a fost atât de drag, i-am ţinut capul la pieptul meu şi orice reţinere de a mǎ urca din nou în şa a trecut instantaneu. De la o extremǎ la alta. Bine, asta nu înseamnǎ cǎ şi corpul meu credea la fel, aveam nişte dureri… iui.
   De ce tranchilizant? Aşa m-am simţit câteva zile dupǎ, amorţitǎ. De la durere, de la obosealǎ, nu ştiu. M-am ales doar cu o serie de vânǎtǎi şi ceva contuzii, dupǎ cum spuneau unii. Braţul drept a fost inutil o vreme, durerea de cap mi-a trecut în aceeaşi zi, cu un algocalmin şi o jumǎtate de orǎ de somn.
   In urmǎtoarea zi, am primit alt cal. Roua mea era undeva pe un deal, cu alte iepe. Am primit un armǎsar negru, masculul alfa cicǎ, prǎpǎdit cal, şi şmecher. Profita de faptul cǎ nu aveam forţǎ (deloc) în mâna dreaptǎ şi se servea cu iarbǎ din când în când, dupǎ propriul chef. Era mult mai frumos şi mai impunǎtor, dar nu mi-a fost la fel de drag… Dupǎ curs, am mers pe dealul respectiv. M-a recunoscut cǎluţul drag, a venit la mine, l-am mângâiat…
by g4mbit