Arhive pe etichete: băile de nămol

Muntele de Sare, un deget înnămolit

Standard
Muntele de Sare, un deget înnămolit

Parcă ar ploua cu sare peste iarnă, de-mi tot pășesc bocancii liniștiți pe asfalt, în loc să alunec pe gheața ascunsă sub stratul de zăpadă. Îmi fuge mintea la un altfel de alb, la albul cristalelor și al conopidelor de sare. Așa că-i dimineață de vară târzie, undeva prin Ocna de Sus, pe lângă Praid, la pensiunea aceasta al cărei nume îl voi uita, motiv pentru care adun pliante în caz că mai ajungem vreodată prin Ținutul Secuiesc și n-avem unde dormi.

În curte, un hamac, un foișor, băncuțe și o plăcută căldură matinală, din soiul celor care îți dau de știre că vei muri negreșit de cald pe la orele amiezii. Și cafea. Neagră ca cerul nopții. Nu. Neagră ca-n Peștera Vântului când stingem toți frontalele. Vine și laptele și mă liniștesc, mă salvează de la episodul cu nasul sângeriu și confuzia generală.

Cafeaua e mai bună în aer liber. Mă aflu în plin proces de scriere mnezică, așa că Tarfin e nevoit să-și prelungească relaxarea, în timp ce eu insist să-mi rup încheietura mâinii stângi (altădatăăă scriam și câte 10 pagini mari și late și nu mă plângeam). Bineînțeles că e scriitură de slabă calitate, amorțită și leneșă, în spiritul vacanței. Îmi chinui degeaba mâna, voi îndosi caietul ăsta undeva prin bibliotecă, până la anul. Cam atât va dura și să chiar pun în cuvinte, în scris, momentele astea. Uneori chiar și eu mă întreb nedumerită ce sărăcie tot fac.

Ne îndreptăm spre cealaltă Ocnă, pe-un drumușor îngust, deja familiar, căci l-am străbătut cu o seară înainte, căutând un loc de dormit.

Începem Drumul Sării de la sfârșit, din câte ne dăm seama de pe mica hartă. Intrarea principală era pe șoseaua Praid – Ocna de Sus, dar nu-i nimic, se poate vizita și așa. Ne oprim întâi la vechea Mină Iosif, unde zărim groapa în care coborau minerii. Exercițiu de imaginație: ce gândeau oamenii care coborau așa în măruntaiele Pământului, fără siguranța revenirii la suprafață?…

Ne continuăm traseul canionului de sare, prin Rezervația Muntele de Sare, pe-o căldură de să mori, să-ți explodeze creierul, să-ți ardă pielea în papuci, să te stingi de sete, să-ți vină să te arunci în nămol.

Rezervația se întinde pe-o suprafață măricică, mai mare decât credeam inițial. Traseul e ușor de parcurs, cu obiective marcate frumos pe-o hartă pe care o primești la intrare, dar și pe teren, la fața locului. Atât doar că… nu mai poți de cald.

muntele de sare praid ocna de sus drumul sarii (8)

Ajungem la izvoare și admirăm crustele de sare, zărim dolina de sare și apele înghițite, ne minunăm de cristale, de conopide și draperii de sare. Așa le zice 🙂
Cu adevărat inedit e însă contrastul și ambianța creată de muntele acesta de sare cu toate minunățiile lui și vegetația de stuf, de baltă. Parcă ești pe o altă lume, într-o altă perioadă geologică.

Revin cu picioarele pe pământ când descopăr că deși e vorba de o rezervație, se practică și extracția ilegală de sare. E o strategie bună să incluzi creasta unde se desfășoară de obicei activitățile de minerit ilegal pe harta turistică a traseului prin Muntele de Sare. Cu apelul către turiști de a semnala dacă observă astfel de activități.

La întoarcere, ajungem pe la băile cu nămol sărat. Constat că oricum mi-s plămânii, pielea, părul numai sare. Dar cât de bună ar fi o baie rece în nămol! Mă aflu cu-n singur deget înnămolit, însă. Poate cu altă ocazie, într-o altă vară…

Anunțuri