nocturne #7

Mi-a rămas gândul prin Roșia Montană, la oamenii de-acolo; încerc uneori să rezolv ipotetic problemele lumii de parcă m-ar ajuta să-mi înțeleg mai ușor propriile confuzii. Adevărul este că mi-e prea cald pentru a gândi. Cine-ar fi crezut că vara va deveni cel mai detestabil anotimp? 🙂 Insuportabil de cald. În anii trecuți, pe când temperaturile urcau atât de mult, făceam cumva să ajung în vârf de munte. Va trebui să mai aștept…

Să suport căldura și toate lamentările propriului meu creier. Să mă simt copleșită de lipsa de chef și starea asta de neputință. Mă apucă uneori: nu mă simt în stare să fac nimic din ce mi-aș dori să fac, iar la pachet vine frustrarea nefăcutului. Apoi, anxietate. Și zac așa. Nu fizic. Căci fac tot felul, de dimineața până seara, dar nu ce mi-aș dori. Zac într-un soi de așteptare continuă a propriei persoane. Doar că n-am chef de nimic, nici să fac act de prezență.

Poticniri de asfalt

O luptă cu un creier ce refuză să coopereze. Nu mai vreau să fac nimic. Îmi zboară gândurile spre munți, mă doare sufletul de-atâta stat, mă plâng întruna că nu mai pot, că mi-e somn, că n-am chef. Trag de mine să mai stau pe scaun. Încă o oră, încă o zi. Parcă aș fi un bebeluș mofturos. Nu știu cum rezistă unii oameni să facă atâtea lucruri care „trebuie” făcute, dar pe care nu vor să le facă. E groaznic. Parcă alergi pe bandă și ți se pune piedică la fiecare pas.

Mă poticnesc în propria-mi nerăbdare. Vreau să vină odată… să fie august… să pornesc la drum. Încep să-i înțeleg pe cei care trăiesc într-o continuă stare de anticipare a weekend-ului. Nu-mi convine trăitul acesta în așteptarea a ceva, însă, oarecum, mi-e dragă senzația familiară, de școală primară, de noapte-înainte-de-excursie. 

Doar că sunt mai multe nopți, iar eu pic de somn pe stradă. M-am lăsat o vreme de cafea, fără a fi cea mai bună decizie a mea. Îmi mai mențin viu interesul alimentându-mi creierul cu mici absurdități citadine, care mă fac să zâmbesc.

DAR să vină odată… să fie august… să pornesc la drum! 

Spațiul personal virtual

Mi-e dezactivată prezența pe chat, în social media, în cam 95% din timp (paranteză: m-am activat acum, nah). În principiu, din motive de job, apoi din lene și apoi că am o nerăbdare anxioasă în discuțiile astea online. Mi-e tot mai greu să mă conectez așa pe căi nepalpabile și virtuale, îmi zic eu; dar are Facebook grijă de mine.

frustrare #1

Adică eu aleg să nu fiu vizibilă pe chat, că să zicem, doar să zicem, sunt anti-socială, anxioasă, n-am dormit toată noaptea, n-am chef de oameni, n-am răbdare cu ei azi, am și eu gărgăunii mei pe creier. Ce-i drept, nu-mi apare bulina verde în dreptul numelui, în schimb dacă am îndrăznit să mă folosesc de Facebook acum un minut, se dă sfară-n țară. Și mă cam folosesc de Facebook toată ziua – pentru că job. Și apoi mă folosesc și în timpul liber, de curiozitate și pentru tot soiul de informații, fără a simți neapărat nevoia să-mi verific mesajele și să fac conversații. Doar că îți lasă cineva un mesaj și tu nu răspunzi și devii nesimțit și insensibil. Desigur că e valabil și invers: mă îmbufnez ca un copil ignorat după ce s-a dat în spectacol dacă nu mi se răspunde la un mesaj, deși persoana în cauză a fost activă cu 1 minut în urmă. Uite-așa devenim absurzi și băgăcioși. Nu mai zic nimic de apocalipticul „Seen”. Deci: mi se oferă opțiunea să nu fiu vizibilă pe messenger, când de fapt, mi-e vizibilă oricum prezența, doar de dragul de a mi se induce iluzia că am o opțiune?

frustrare #2

Devenim absurzi și băgăcioși, mereu unii în viețile altora, la un seen distanță. Devenim anxioși și nu mai știm să interacționăm direct sau, dacă nu ne asumăm urgența și nevoia interacțiunii directe, nu ne mai asumăm nici așteptarea, decalajul, lipsa sincronului. Cu mari probleme de așteptare și hater activ al stărilor de incertitudine, am fost nevoită să-mi educ răbdarea și respectul pentru timpul și incertitudinile celorlalți. Și-i greu, dar e necesar. În același timp, n-am reușit să mă vindec de iritarea și sufocarea psihică pe care mi le provoacă așteptările altora. Nu așteptările nespuse și intrinseci, e treaba fiecăruia dintre noi ce idei avem despre cum ar trebui să fie alții sau lumea în general, ci alea vizibile, verbalizate și voit impuse. Așteptările alea care au pretenția de a fi mai importante decât timpul sau prioritățile mele. Așteptările care n-au răbdare s-aștepte.

De fapt, problema mea azi e cu așteptările astea care n-au nici o treabă cu realitatea și cu celălalt, dar de care tot insistăm să ne agățăm și să-i judecăm pe alții prin prisma lor. Facebook doar reușește cu brio să încurajeze interacțiunile, fără a mai ține cont de vreun spațiu personal, fie el și virtual, iar noi habar n-avem să utilizăm tehnologiile astea minunate într-un mod productiv, eficient și plăcut pentru toată lumea 🙂 Cam atât.

 

Așteptând la cozi

Încă o tastă apăsată, încă un semnal sonor de eroare. Sau oroare, zi-i cum vrei. Un gât se înalță peste umărul meu și doi ochi bulbucați, ieșiți din orbite, anunță un pericol iminent. Ai vrea să o protejezi pe bătrânica din fața ta, aplecată și ea disperată peste Facturel, de ploaia de înjurături ce pare a fi inevitabilă. Dar se stinge focul. Limitele răbdării au fost depășite cu brio.

Plata facturilor e urmată de încă o coadă la ATM. Două ATM-uri, două cozi întretăiate, culoar pentru fericiții trecători ce n-au treburi financiare azi.

Pare a dura o eternitate și încă puțin. Oamenii bat nervoși din câte-un picior, pe rând. Își înalță capetele, le ies ochii din orbite, scot fum pe nas, li se umflă venele. Eu ascult Siddharta azi, deși îmi scapă tot felul de înțelesuri, căci îmi rătăcește mintea abrambura. Încă n-a izbucnit nimeni, deși tensiunea pare a se rezolva cu o inevitabilă explozie.

După ceas, au trecut doar 10 minute. Hai, 12. În total, deci la ambele cozi. Cândva, stăteam câte 45 de minute la bancă pentru operațiuni similare. Starea de așteptare pare a fi un chin pentru toată lumea, indiferent de timpul scurs.

Așteptările îmi amplifică stările anxioase. Încetinește timpul și secundele devin încordări interioare insuportabile. De-asta mi-e greu să meditez. Mă ucide încet presiunea timpului și cedez. De exersat, așadar. 

Despre cum poate un audio book să-ți salveze viața

În viață, mă fac vinovată de o singură convingere ce a persistat ani de zile: aceea cum că eu, Iulia Marc, am cu precădere capacități de învățare vizuală. De altfel, o mulțime de omuleți cred asta despre ei și sunt convinși că nu ar putea să asimileze altfel informații în mod eficient.

Vezi-ți de treabăăă!… 🙂

Crești într-un sistem educațional și, până la urmă, într-o societate axate pe dimensiunea vizuală a realității. Vezi, citești, scrii, faci schițe. Iar apoi afli despre tipurile de inteligență, personalitate și stiluri de învățare și gata, ești destul de convins că așa ești tu. Eu zic că eventual, cel mult, așa te-ai obișnuit să fii. Totul ține de obișnuință.

Ziua în care am ieșit din rutina „eu nu pot să ascult informațiile, trebuie să le văd, să le citesc, bla-bla” a fost una dintre cele mai simpatice revelații personale. Abilitățile tale nu sunt predefinite. Dacă nu poți asimila informații decât vizual nu e din cauză că așa ești tu sau că acesta e stilul de învățare care te caracterizează by default. E din cauză că nu ai exersat alt stil, alt mod. E doar obișnuința.

cartoful albastru

Am început cu scurte povestioare science fiction. Durată medie: 15 minute. Am ajuns să ascult romane întregi (între 10 – 20 de ore). Există diverse variante: poți asculta puneri în scenă / adaptări (cu actori, dialog, teatru radiofonic) sau poți asculta lectura normală a cărții. O prefer pe cea din urmă deoarece păstrează exact stilul autorului, cu fiecare cuvințel pe care acesta l-a scris.

Cum poate un audio book să-ți salveze viața

Profund impresionată de noile mele abilități de ascultare și interiorizare a informațiilor auditive, m-au marcat câteva idei:
– ce trist că trăim zeci de ani cu idei preconcepute despre propria persoană, fără să ne testăm abilitățile, fără să ne provocăm limitele;
a asculta povești are rădăcini mult mai vechi în persoana ta decât a citi povești, amintește-ți de când erai copil și-ți spuneau adulții câte-o poveste. Sau amintește-ți de vremurile când doar unii știau carte, iar restul își transmiteau ideile prin viu grai;
– exersând ascultatul cărților audio, exersezi și ascultatul oamenilor;

Așa îți salvează un audio book viața: te învață că poți oricând să înveți noi moduri de a învăța, te învață să chiar asculți oamenii, să le asculți vocea, dincolo de imaginea pe care ți-o oferă, te întoarce la rădăcini și la acea copilărie personală, dar și a umanității.

Dar, DAR, mai ales îți salvează timpul. Și ăsta e argumentul suprem și cel mai bine ancorat în realitatea mea cotidiană. Mereu sufeream când trebuia să mă confrunt cu timpi morți. Drumul casă – birou (și înapoi –> cel puțin o oră / zi), așteptări prin oraș după prieteni întârziați, mersul la cumpărături, mersul până la magazin, așteptări la coada de la bancă (x2, că de obicei trebuie să vizitezi minim 2 ghișee ca să rezolvi o chestie), așteptări pe la medici, așteptări în stații de autobuz, curățenia prin casă sau alte activități care îți solicită prezența fizică.

Toate drumurile și așteptările care nu contribuiau cu nimic la creșterea mea au devenit, dintr-o dată, nespus de prețioase. Au devenit povești, romane, eseuri filozofice. Brusc, parcă o viață în care să citești tot ce ți-ai propus devine mai palpabilă și mai realizabilă.

Și, brusc, parcă nu mai trece viața incontrolabil pe lângă mine, nu mor clipele fără a primi vreun sens. Căci la nivel subiectiv, viața-i timp și timpu-i viață. Iar dacă audio book-urile astea atât de evitate de unii îmi resuscitează mie toți timpii morți, practic, îmi salvează viața 😀

Ca să rezum: pentru cei care își prețuiesc timpul, obiceiul de a asculta cărți va fi revelația vieții lor 😛