Arhive pe etichete: adrenalină

M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

Standard
M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

„Tot în sus”, zice Gabi și pare că se amuză de anxietățile noastre și genunchii tremurați. E cel mai scurt și eficient instructaj de învingere a fricii. Ce trebuie să fac, cum, când, unde? Tot în sus. Uneori răspunsurile pe care le cauți sunt simple, oricât ai vrea tu să le despici în patru mii de bucăți.

N-aș zice că mi-a fost frică. Îmi doream tare mult să mă cocoț pe-o stâncă, îmi doream asta de ani de zile! Eram chiar entuziasmată. Însă îmi tremurau picioarele, așteptându-mi rândul, cu hamul pus deja și papucii încălțați. Așteptarea a fost mai palpitantă decât așteptarea zborului cu parapanta, deși am avut și atunci emoții înainte de a ne ridica înspre cer.

Poate pentru că, pe lângă regula clară cum că tot în sus, mai trebuie să știi și că te bazezi în urcuș pe picioarele tale. Nu te legeni în mâini ca Tarzan, ci urci pe stâncă folosindu-te de picioare. Și cum să te bazezi pe ele când îți tremură vizibil și nici n-ai făcut primul pas? 🙂

catarat

Dacă aș putea, aș da din experiența cățăratului pe stânci fiecărei persoane care n-a mai simțit de ceva timp că trăiește cu adevărat. E adrenalină, da. Dar e mai ales satisfacția că ți-ai depășit frica aceea atât de instinctivă, de fiziologică, vocea care îți urla în cap să stai cuminte în banca ta și te trăgea insistent înapoi. Satisfacția că ai făcut acel prim pas. Picioarele se opresc apoi din tremurat. Dacă e ceva ce mă tot învață propriul corp, e faptul că oamenii se pot adapta incredibil de repede la tot felul de situații dificile. Odată ce ai făcut primul pas, creierul se resemnează instant și zice ok, deci chiar facem asta. Iar picioarele te ascultă, te susțin, te urcă tot mai sus, și mai sus.

Și cumva, cred că e valabil pentru orice ai face în viață. Dar pentru acele lucruri pe care le chiar faci, în urma unei decizii conștiente și voluntare. Dacă ai luat decizia, doar treci la acțiune, fă primul pas și continuă să mergi. Nu mai sta la taclale cu frici instinctive, cu vocea neîncrederii și nesiguranței din capul tău. E și asta o lecție de învățat într-o viață de om: să chiar treci la acțiune. De multe ori, ne blocăm în pregătiri, analize și sinteze, comparații și cântărit de argumente pro și contra. Până într-acolo încât nu mai facem, de fapt, nimic. Ni se întâmplă chestii în viață, dar nu facem noi să se întâmple.

Îți dă atât de multă putere interioară un astfel de moment, în care tu iei o decizie și treci la acțiune. Îmi place adrenalina, da. Pentru că mă ancorează 100% în clipă. Acele câteva minute în care m-am cățărat pe stânci au fost trăite 100%. Sunt acolo, trăiesc la timpul prezent. În acele câteva clipe, viața-i atât de clară. Atât de… multă! Dar e mai mult decât adrenalină. E satisfacția că ți-ai lărgit paleta experiențelor fizice, psihice, emoționale, împotriva obstacolelor interioare.

Da, deși mă entuziasma ideea, mi-au tremurat picioarele ca naiba (+ palpitații, transpirații și toată gama de trăiri anxioase). Am depășit momentul și am urcat. Acolo sus, pentru câteva secunde, înainte de a coborî, acolo e fericire. E liniște interioară, e claritate, e împlinire.

Cred că voiam să împart cu alții bucuria acelui moment, adrenalina, entuziasmul. Văd prea mulți oameni în jurul meu care nu se pot bucura de viață, nu știu cum să o facă, se simt blocați și neîmpliniți. Eu îmi iau fericiri din astfel de experiențe și altele aparent nesemnificative, însă nu e vorba de cățărat în sine. La fel cum nu-i vorba de a face origami (cu două mâini stângi) sau puzzle-uri de mii de piese, nu-i vorba nici de a-ți pune patinele și a-ți da drumul pe gheață, nici de a sta o jumătate de oră cu un copil mic în brațe răsfoind o carte cu povești.

E vorba de a decide ce vrei să faci și a lua inițiativa. Să faci să se întâmple, în loc să ți se întâmple. Oricât de nesemnificativ, în aparență, ar fi acel lucru, sau dimpotrivă, oricât de dificil de îndeplinit ar părea.

cățărat pe stânci

 

Anunțuri