Câteva ore prin Sovata [Adventureee 2017]

Standard
Câteva ore prin Sovata [Adventureee 2017]

Superficial, viața de stațiune pare a fi rezervată pentru când ajungi la pensie sau pentru două-trei zile petrecute alături de familie. Nu m-aș vedea acoperită de nămol, zăcând la soare ca o focă și bălăcindu-mă în apă sărată alături de alții. Nu-mi place să stau prea mult direct sub soare și, se pare că, spre deosebire de mulți pensionari, mi se umflă rinichii la simpla inspirație a aerului sărat. Nici nu poate fi vorba de bălăceală.

Așa că viața de stațiune nu-mi surâde 🙂 Și, cum probabil nici eu, nici Tarfin, n-am veni înspre Sovata cu nici o altă ocazie în următorii câțiva-mulți ani 😛 , ne zicem că am putea măcar să căscăm ochii, să vedem Lacul Ursu și ce-o mai fi pe-aici.

Mișună oameni peste tot, oameni și mașini. Găsim un loc de parcare și pornim în ceea ce credeam că va fi o foarte scurtă plimbare pe lângă lac. E foarte multă lume și mă întreb oare cum funcționează omuleții ăștia care se relaxează într-o astfel de aglomerație. Creaturi sociale în căutare de alte creaturi foarte sociale? Ce-i drept, de la depărtare, e plăcut să le auzi râsetele, vocile și apa. Iar înainte de inflamarea boabelor, aerul sărat îmi desfundă sinusurile. E bine. Așa că hai să ne plimbăm mințile pe alei 🙂

cateva ore prin sovata bai mures (5)

Pe măsură ce înaintăm, pe lângă lac, încep să apreciez locul. E amenajat frumos, cineva a avut un bun simț estetic. Băncuțe din lemn masiv, maro închis – negru, cu trepte și platforme special create pentru relaxare. Probabil s-a investit mult aici, dar s-a investit cu cap. E un bun exemplu de cum poți valorifica un loc cu potențial turistic și de agrement. Sigur, mereu e loc de mai bine, însă comparativ…

Și, contrar prejudecăților și așteptărilor, Sovata e mai mult decât nămol și băi sărate.

cateva ore prin sovata bai mures (6)

Aflăm de pe una dintre plăcuțele orientative că există un turn de belvedere. Traseul duce prin pădure, printre lacuri, trece pe lângă o platformă construită deasupra unei… bălți? mlaștini? Vegetația e inedită, de stufăriș parcă, băncuțele te îmbie la popas și leneveală, câțiva oameni se întind pe platformă, pe bănci sau pe jos. E liniște deplină.

Scurta noastră plimbare se prelungește, căci drumul spre turn e o idee mai lung decât credeam. Ne mai întâlnim cu oameni înnămoliți prin pădure, dar chiar e liniște. Parcă toți contribuie activ și voluntar la păstrarea acestei liniști.

cateva ore prin sovata bai mures (1)

Nu știu cât am mers, poate o jumătate de oră. La ieșire din pădure, pe un drum forestier, zărim o căprioară. Neașteptată întâlnire. Ne vede și ea, fuge doi pași, se întoarce și ne privește iar. La prima curbă, dispare – probabil în pădure.

Turnul de belvedere e construit în același stil ca restul amenajărilor din lemn din întreaga zonă.

Deci Sovata chiar m-a impresionat în mod plăcut din punctul acesta de vedere. Sunt amenajări de bun gust, bine integrate în natură, urmând un proiect unitar, coerent și cu multă atenție la detalii. De exemplu, lemnele ce alcătuiesc podețele din lemn se îmbină perfect, ca un puzzle, sunt decupate pentru a urma curbe într-o manieră naturală.

În turn urcăm cu entuziasm, treptele sunt multe, spiralate, dar suficient de late pentru a te bucura de urcuș. Sunt mai multe niveluri la care te poți opri și admira priveliștea. Iar spre final, îți pare rău că turnul nu se mai înalță încă puțin.

cateva ore prin sovata bai mures (3)

***

Eram gata să pun pixul jos. Dar trebuie neapărat să notez şi o experiență culinară. Nu fac „turism culinar”, deşi teoretic sunt de acord că mâncarea e una dintre cele mai autentice căi de a cunoaşte o cultură sau o comunitate. Doar că n-am prea multe pofte. Am însă curiozități  Iar Sovata mi-a servit pentru prima dată kurtos kalacs cu înghețată! 😀 OMG deliciosss 🙂) Şi micul nostru oaspete era de acord  🙂 

cateva ore prin sovata bai mures (2)

Anunțuri

Cele mai faine „jocuri de societate” (cam singurele pe care le știu) / Board Games

Standard
Cele mai faine „jocuri de societate” (cam singurele pe care le știu) / Board Games

Am trăit până la respectabila-mi vârstă cu vaga senzație că mie nu-mi plac jocurile de societate, ce-o fi însemnând ele.

Da, sigur, îmi plăcea Remi de numa’-numa’ când eram mică, mă jucam table și cărți cu Flo și cu bunicii și, când nu erau ei prin zonă, mă jucam singură.
Sigur, îmi plac de mor jocurile reale de evadare sau cele de tip treasure hunt, îmi plăceau și jocurile de socializare și creativitate pe care le făceam prin tabere de ghizi. Mă jucam Nu te supăra, frate! și Jenga (turnulețul ăla din bucăți de lemn suprapuse).

Totuși, din ceva motiv, trăiam cu impresia că nu-mi plac jocurile de societate. O traducere oarecum neinspirată pentru conceptul de board games, cred eu, care-i mult mai cuprinzător. Multe dintre jocurile astea, în afară de faptul că se joacă în minim 2 persoane, n-au nici o treabă cu societatea. O fi din cauza celebrului Monopoly? Poate.

Abia de vreun an am început să descopăr câteva jocuri și mi-am dat seama că, de fapt, îmi plac! Să spun drept, am testat foarte puține. Poate sunt eu norocoasă și le-am nimerit de la bun început pe cele mai faine, cine știe 🙂

Două jocuri mi-au câștigat eterna apreciere: Concept și Dixit.

board games dixit concept

N-au treabă cu societatea, ci cu modul în care fiecare dintre noi vedem lumea și realitatea, cum ne-o reprezentăm și cum le-o comunicăm celorlalți.

Cărțile din Dixit au un design cu totul inedit, extrem de creativ și expresiv, cu n posibile interpretări simbolice fiecare. Aștept cu nerăbdare întoarcerea cărților cu fața în sus pentru a vedea cum poate fi ilustrată aceeași idee, cum o vede fiecare jucător, unde sunt diferențe majore în viziuni, cât de asemănătoare sunt, cât de mult deraiază unii de la sensul comun și general al unui concept și care era, de fapt, cartea autentică, a povestitorului.

E genial jocul. Alternativ, se poate juca și după câteva pahare de vin 😛 E comic și înainte, în funcție de oamenii care joacă, dar are potențial nelimitat :))

Dixit a fost printre primele jocuri pe care le-am testat începând cu anul trecut. Cred că mai jucasem înainte Saboteur, care a fost ok, dar așa, să treacă timpul.

Apoi, am primit și Concept. Alt joc, altă bucurie. Concept are o planșă de joc, cu o serie de concepte de bază ilustrate frumos și colorat (concepte vizuale pentru familie, animale, filme, cărți, oraș, mâncare, pentru plastic, apă, vreme, forme, culori, etc). Câte un mic desen pentru fiecare concept.

Alegi un termen, o idee de pe o carte (pot fi nume de atleți, politicieni, filme, cărți, proverbe și expresii, obiecte, locuri, meserii, acțiuni, etc) și folosindu-te de conceptele de pe planșă, încerci să le indici coechipierilor conceptul tău, plasând mici cubulețe colorate în dreptul conceptelor dorite, pe planșă. Nu ai voie să vorbești, poți doar să spui DA atunci când cei din echipa ta sunt pe drumul cel bun.

Iar avalanșa de presupuneri, ca un brainstorming, stă la baza jocului, căci pentru a ghici ce idee încearcă să răzbată de pe planșă, trebuie să arunci tu, la rândul tău, cu idei.

N-ai zice că poți ilustra prin concepte vizuale de bază expresii complexe precum „A-ți da cu stângu-n dreptul” sau „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima”, personaje ca „Moș Ene”, titluri de cărți și filme, nume de politicieni, chiar nume de autostrăzi sau zone geografice din întreaga lume. Dar se poate 🙂

Ca și la Dixit, mă fascinează modul în care fiecare dintre noi știe și alege să își reprezinte niște idei complexe cu ajutorul unor concepte / ilustrații vizuale simple, ce legături face fiecare între concepte și cuvinte, în ce ordine. Și, mai ales, ce înțeleg ceilalți din ce încerci tu să exprimi. Se lasă întotdeauna cu distracție 😀

Am mai jucat și Catan, care m-a plictisit, parcă. Și Activity – care e fain și el, dar din păcate e tradus aiurea și are cuvinte care, practic, nu există în limba română nici ca formă, nici ca expresie / idee. Concept, de exemplu, are o variantă în limba română serioasă, nu doar tradusă, ci adaptată la expresiile noastre, personalitățile noastre, politicienii noștri, relieful și istoria noastră 🙂

Am mai jucat și alte câteva joculețe drăguțe și micuțe, dar momentan Concept și Dixit rămân cele mai faine!

Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

Standard
Pânze de păianjen prin cea mai bătrână pădure din țară [Adventure 2017]

Să dai Zoom In pe hartă și câte-o șansă satelor uitate, parcă, de lume sau petecelor de verde ce răsar pe ici, pe colo. 

După Reghin, din Beica de Jos, spre Beica de Sus, înspre Pădurea Mociar… Ar fi cea mai bătrână pădure din țară, cu fagi și stejari bătrâni, de vreo 700 de ani venerabili, alții mai tineri, de vreo 400-500 ani.

După cum părea și pe hartă, Beica de Sus e un sătuc ce nu promite prea multe. Totuși, copii se joacă pe marginea drumului, iar o bătrânică într-o rochie de-un albastru viu, ca cerul, cu zorzoane la gât și priviri tăioase, iese în poartă suspicios și interogativ și se uită la noi în timp ce urcăm drumul prăfuit, plin de bolovani și pustiit de șanțuri. O piatră zdruncină mașina și înțeleg nedumerirea bătrânei. Cine, în toate mințile, să vină cu altceva decât căruță, tractor, vechea Dacie sau un 4×4 pe drumurile astea?! Ne urmărește cu privirea; apoi, își vede de-ale ei.

IMG_7915

De altfel, ajungem (iar) în capăt de lume, unde drumurile prăfuite se pierd în pășuni întinse și văi. Rămânem așa, pe-un deal, cu vaci în jur și-o turmă de oi în lateral. Încă mi-e teamă de câinii de la oi, semn că fricile copilăriei, dacă nu le înfrunți, te urmăresc și-n capătul lumii.

IMG_7881

Pădurea e în fața noastră, însă putem deja vedea copaci solizi, bătrâni, răsfirați pe deal. Un fel de străjeri la intrarea în cetate. Unii încă vii și puternici, alții pe moarte. Alții… cadavre înțepenite în  timp. Însă nu cadavrele copacilor seculari ne miră, deocamdată. Până să intrăm în pădure, trecem printr-un cimitir de vaci, la propriu.

Miroase a moarte și a cadavre. Oase și carne putregăită, le ocolesc cu privirea și încerc să mă decid cam cât de gravă-i faza în funcție de cât de mult sunt dispusă să mă îndrept către câinii de la oi. La întoarcere, trebuie găsită calea de mijloc, distanța optimă și egală între cele două – o neplăcere și o frică.

Mai privim încă o dată înapoi, înainte de-a ne rătăci mințile o vreme prin pădure. Îmi sunt dragi copacii, atât de dragi încât cadavrele descompuse ale vacilor de pe deal devin, de îndată ce intru în pădure, o vagă și ștearsă amintire.

IMG_7890

Pădurea e bătrână și sălbatică. Picior de om… ajunge pe-aici, probabil. Dar rar. Știm asta căci e o lume a păsărilor și insectelor, iar noi adunăm pânze de păianjen de pretutindeni, pe hainele noastre, pe mâini, pe cap. Cu Făgetul aproape de Cluj, mereu vizitat de picior și roți de om, uităm cum e, de fapt, într-o pădure unde omul ajunge rar, spre deloc.

IMG_7912

Avem ce vedea, spre bucuria noastră. Mulți copaci bătrâni, imenși, ce-au rezistat timpului, și-au întins rădăcinile pe dealul ăsta de sute de ani. Mai mulți și mai deși decât ne-am așteptat. Ne oprim din copac în copac, fascinați pentru câteva clipe, doar pentru a zări următorul copac, următoarea oprire; și tot așa.

21077724_1819724138054891_6188900106794249104_n

Nu doar dimensiunile ne copleșesc, cu trunchiurile lor imense și ramuri solide, ci căscăm ochii impresionați și de scoarța copacilor, ridată, puternică, împietrită parcă.

20663960_10213993721497366_1933044245043641549_n

Nu ne-am afundat prea tare în pădure, zărim încă albastrul cerului la orizont, deasupra dealurilor, printre copaci. Ne luăm la revedere de la copaci, de la pădure și, cine știe, poate o mai vizităm cândva. Să fie tot bătrână, vie și sălbatică.

IMG_7888

Premiu în așteptare pentru „de mâine dorm mai mult”

Standard

Ora 01:00. 01:30; 01:20; 03:29… Ora 04:20! Ora 02:10, 01:17; aproximativ 01:00, aprox. miezul nopții. Ora 01:10, 01:30, etc.

În august, am dormit mai mult. Cu vreo trei excepții, am închis ochii înainte de ora 02:00 noaptea, un real succes ce mă apropie de câștigarea nesuferitului de premiu pentru îndeplinirea misiunii la care m-am înhămat acum vreo 5 ani. De mâine dorm mai mult.

Am stabilit deja că 4-5 ore de somn zilnic nu-mi sunt suficiente pentru funcționarea optimă și fericită la adevăratul meu potențial. Mi-ar trebui vreo 7-8, bănuiesc. De când am scăpat de insomnia aia adevărată, aia când mi-era creierul pe turbo rotații nonstop și dormeam 3-4 ore / zi, tot visez la o rutină de om sănătos și odihnit. Oare cum ar fi dacă aș dormi, așa cum aud că fac unii, câte 7 ore noaptea? Desigur, în weekend, dorm și câte 10 ore, ca orice om disperat și rupt de oboseală care își duce organismul la extreme.

Cam 5 ani au trecut de când îmi scria în frunte și-n cearcăne insomnie. Nu-i nimic cool și glorios în treaba asta, le-aș striga-o tuturor ălora care-și „îmbrățișează” incapacitatea de a-și odihni mintea. Nu-i cool, e distructiv, ineficient și limitativ.

Unii chiar nu au nevoie de mai mult de 5 ore de somn (cât îi invidiez!), de exemplu, în sensul că funcționează foarte bine așa și se simt cu adevărat odihniți. Alții, așa ca mine, pot funcționa decent cu alea 5 ore de somn, în timpul săptămânii de lucru, dar se simt veșnic obosiți, rupți, târâți prin zi. După 5 ani, abia am reușit să-mi normalizez astea minim 5 ore de somn. Așa că premiul mai are de așteptat, desigur.

Dar merit o vorbă bună și o mică laudă pentru încăpățânarea și perseverența cu care mă decid zi de zi că de mâine dorm mai mult 🙂 Actuala strategie e să-mi notez într-un carnețel-calendar ora la care mă pun la somn. Văzând orele alea târzii și făcând o scădere simplă din ora matinală la care-mi sună alarma, creierul începe să-mi fie prieten și să-mi dea o mână de ajutor în formarea unor obiceiuri mai sănătoase. Mă trimite mai repede la culcare.

Așa că, în îndelungatul proces de înmânare a premiului, mulțumiri creierului și micilor tendințe de perfecționism care mă determină să fac liste și listuțe pentru orice chestie din viața mea scăpată de sub control în mod nejustificat.

Ora 01:42 🙂

Tocmai ai trecut prin centrul țării… [Adventure 2017]

Imagine
Tocmai ai trecut prin centrul țării… [Adventure 2017]

Am ajuns acasă, care-i tot un soi de centru sau, mai degrabă, un punct de plecare înspre aventuri cotidiene. Mă simt că într-un cerc temporal, unul plin de bucurii și energii pozitive 🙂 Am reluat călătorii de vara trecută, le-am dus mai departe în lume, pe creste și stânci, pe vârfuri de munte, pe la vulcani stinși și lacuri de smarald, prin păduri luminate de ritmuri solare și lasere verzi. Ne-am întors de unde am plecat doar pentru a merge mai departe. Și tot așa, etcetera.

Am trecut marți prin centrul țării, care-i un deal frumos. E localitatea Dealu Frumos, mai exact. Nu era în plan să trecem pe-acolo, dar ca toate lucrurile frumoase și neașteptate, îți sar în cale și trebuie doar să ai mintea lucidă și ochii larg deschiși să le vezi.

Revenirea acasă mi-e dragă, totuși. Are bucuria revederii în ea, ineditul vechilor obiceiuri, noutatea vechilor prieteni, adrenalina cotidianului.

Mă gândeam pe drum că ce ți-e și cu nevoia asta umană să pui degetul pe hartă și să zici: „Aici. Aici e centrul țării.”. O idee drăguță, dar ai nevoie de granițe pentru asta. Oricum, mă simțeam în centrul Universului, eram toți buricele pământului.

Terminând cu frumoasa aiureală egocentrică, îmi găsesc acasă-ul primitor și liniștit. Mă bucur de plante, de melci, de răsăritul și apusul din balcon, de trenul ce trece noaptea vijelios, de oamenii pe care nu i-am mai văzut de-o vreme.

centrul țării Dealu Frumos

Prăpăstii [Adventureee, ziua 10]

Standard
Prăpăstii [Adventureee, ziua 10]

Nu ne dezicem de noile obiceiuri și părăsim curtea în jurul orei 14:00. Piatra Craiului e încă în nori, dar Prăpăstiile Zărneștiului par a fi numai bune pentru o plimbare. Coborâm din Măgura cu zâmbete largi și relaxate 🙂

La Fântâna lui Botorog, cotim înspre chei și, la scurt timp, lăsăm mașina pe marginea drumului și o luăm la pas. Ne-am pregătit pentru o plimbare relaxantă, relativ scurtă și ușoară.

prăpăstii măgura zărnești (7)

Pe drum, alți plimbăreți, bicicliști, câini și cățărători. Panouri turistice informative la tot pasul, sunt chiar binevenite.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Îmi plac drumurile prin chei, îmi dau ocazia să contemplu fel și fel de idei. Pașii mă poartă pe lângă firicelul de apă, iar privirile se înalță tot mai des pe pereții stâncoși.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Doar că Piatra Craiului ne ademenește, ne promite cărări de vis și ne îmbie cu urcușuri provocatoare. Și începem să urcăm, direcția Cabana Curmătura. Poate nu cea mai strălucită idee având în vedere cât de nepregătiți de urcuș suntem. Fără mâncare, fără protecție la genunchi, fără zahăr, fără apă, cu pantaloni inadecvați, cu papuci care nu susțin glezna, la o oră destul de târzie. Nepregătiți. Dar e greu să-i zici nu. Urcăm doar vreo 15 minute, hai… o jumătate de oră, vedem până unde ajungem și venim înapoi.

prăpăstii măgura zărnești (4)

Ce păduri ciudate pe Piatră. Nici un strop de verde aici, la nivel nostru de creaturi bipede. Verdele brazilor e sus, spre vârfuri. Inedită senzație. Urcând, mai răzbate soarele printre copaci, mai apar mușchi serioși și pufoși, mai răsare câte-un copăcel. Tot urcăm.

prăpăstii măgura zărnești (3)

Ne oprim când încep să tremur și mi se întunecă totul în fața ochilor. Hipoglicemie. Uneori, e bine să-ți pună stop propriul corp, dacă mintea o ia razna euforică spre creste. Mai stăm o vreme printre copaci și ultimele raze de soare și coborâm. Vom ajunge și pe Piatra Craiului, cândva, într-o altă aventură 🙂

Va urma:
Ziua 11: Nebunul, calul și norii


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7
Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.
Ziua 10: Prăpăstii
(Măgura – Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștiului – spre Cabana Curmătura)

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Transfăgărășan – aproape. [Adventureee, ziua 7]

Standard
Transfăgărășan – aproape. [Adventureee, ziua 7]

Părăseam tărâmul cailor cu vise mărețe: ajungem și noi, în sfârșit, pe Transfăgărășan.

Transalpina ne-a intrat ca oxigenul până în creieri, în toate sinapsele, ne-a tăiat respirația și ne-a învățat să respirăm din nou. Așa că da, simțeam o oarecare anxietate a așteptării. Cum va fi Transfăgărășanul?

Frunzăresc azi printre poze și abia reușesc să identific locul în care ne-am oprit înainte să o luăm spre Cârțișoara. Era Palatul Brukenthal din Avrig! Merită mai mult decât o vizită fugară, cum am făcut noi, îmi imaginez că e plăcut să te relaxezi pe-acolo.

palatul brukenthal avrig

Ne-am mai oprit undeva, la un restaurant, pentru cafea și supă și încă ceva. Iar apoi ne-am făcut curaj să chiar pornim. La fel ca noi, mulți alții păreau să opteze pentru celebrul drum…

Privind în urmă, mă amuză naivitatea cu care ne încurajam unii pe ceilalți că o fi ceva mașină mare în față, poate se lucrează la drum pe o anumită porțiune, poate se mai eliberează, poate…

Noroc că priveliștile ne furau ochii și gândurile pe ici, pe colo, altfel nu-mi imaginez cum ar fi trecut cele 3-4 ore de mers cu viteza melcului 🙂

transfagarasan 0

Rătăcind prin țară de vreo săptămână, ne-am uitat zilele și nopțile, ne-am rupt de lume și de calendare. Nu știam că o fi marți sau sâmbătă. Cu atât mai mult, nu știam că-i zi de sărbătoare. Mda. Ne-a prins weekendul sau chiar ziua de 15 august pe Transfăgărășan – pe noi și pe toată România (atenție pentru anul ăsta!). A fost cea mai cruntă lecție despre efectele nefaste ale sărbătorilor naționale / religioase asupra liniștii mele sufletești 😛

Ignoranța se plătește scump. S-a circulat bară la bară, cu puțini kilometri pe oră. Am trecut de cascadă.

transfagarasan 5

Transfăgărășanul ni se arăta în toată splendoarea lui. Plin de mașini și de oameni șoferi nervoși și nerăbdători. Partea bună e că atât cât am văzut din el, îl știm ca-n palmă.

Partea mai puțin bună dar cu o promisiune de revenire e că ne-am pierdut și noi (pasagerii) răbdarea după câteva ore, am încurajat șoferul să tragă de volan și să facem cale-ntoarsă.

transfagarasan 2

Ne visam deja la Măgura, uitând de noi în vreun hamac. După atâtea zile de explorări, urmau și zile de relaxare și leneveală.

Va urma:
Ziua 10:  Prăpăstii 


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).
Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 7Transfăgărășan – aproape. (Herghelia de cai – Porumbacu de Jos & Sus – Avrig – Cârțișoara – Transfăgărășan – aproape de Lacul Bâlea)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

Dintr-o zi febrilă de luni

Standard
Dintr-o zi febrilă de luni

O zi febrilă, la propriu, cu frisoane și senzații de sufocare. Ascult Anna Karenina în timp ce mă îndrept spre întâlniri cu oameni serioși. I-aș scutura puțin, să-și trăiască ziua mai intens, căci mă sperie privirile goale și plictisite, manifestate prin amabilitate bine învățată.

Nu știu dacă aș rezista în astfel de locuri, cu astfel de joburi. Îmi conștientizez incapacitatea de adaptare socială în astfel de contexte. Adică, aș putea. Dar pe termen scurt, căci n-aș vrea, m-ar frustra, aș suferi. Aș pleca. Aș „renunța”. Cineva trebuie oricum să aibă și joburi serioase în societate, cineva trebuie să alerge și după carieră și realizare profesională. Dar acel cineva o fi fericit? Poate că da, nu știu. Mi-e greu să văd fericirea sub masca asta de om serios.

Eu am stickere colorate prin agendă și mâzgălituri neserioase pe ici-colo. Am febră și mă simt, parcă, stânjenită, așa că trag agenda mai aproape de mine. Apoi uit de stânjeneală, pare-se, și răsar pe pagină, printre cuvinte, noi mâzgălituri.

Par totuși oameni de treabă. Serioși și de treabă. Mă bucur totuși când ajung din nou pe bus, cu rușii în urechi. Aici, pe mijloacele de transport în comun, poți să ai parte de toate dubioșeniile pământului. Dar măcar e interesant 🙂

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

Standard
Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”

Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Standard
Vidra, turnul și caii [Adventureee, ziua 6]

Am campat în apropiere de Lacul Vidra, undeva lângă vechea stațiune. Azi, doar ruine… Dăm târcoale zonei, privim spre lac, auzim muzică de undeva din apropiere.

Până una-alta, se-adună norii, căci par a fi tot pe urmele noastre de câteva zile. Poate scăpăm de ploaie, însă vântul suflă-a frig.

transalpina 13

Seara, căscăm ochii fericiți la stele. În colțul nostru de cer, norii s-au împrăștiat și putem vedea Perseidele. Peste noapte, însă, cred că am plâns de frig.

20160813_132814

Dimineața o lungim în zi și ne bem cafeaua pe marginea Lacului. După Transalpina, ne vom îndrepta azi spre Transfăgărășan, dar până una-alta, poți intra în transă privind unduirile lacului prin binoclu. Și poți doar sta, cu ochii pierduți pe valuri.

Părăsim lacul ce-l voi asocia mereu cu relaxări matinale, dar și cu un frig care m-a făcut să plâng de frustrare, prin somn.

IMG_20160815_204859

Undeva prin Petrești, zărim un turn inedit, acoperit de vegetație, și ne abatem de la drum pentru a-i face o vizită. Câtă sărăcie aici, în partea asta de sat. Ne învârtim o vreme, ne dăm seama că turnul se află chiar în… cimitir. Okei, să vedem ce-i cu el. Este, de fapt, ce-a mai rămas dintr-o veche cetate. O priveliște ciudată într-un cimitir.

Băieții vânează fluturi colorați să oprească timpul în loc, eu îmi scald ochii în verde și-albastru. Mi-s ochii fericiți când fac asta.

Pentru o clipă am uitat încotro mergeam. Transfăgărășan. Undeva între Sebeș și Sibiu, ne oprim într-un sat – Cristian, parcă, la biserica fortificată de aici. Rămân cu amintirea stârcilor cocoțați… pretutindeni, cu Tarfin exersând muzică laică la orga bisericii și cu Cipri punându-și biserica pe cap, la propriu :))

Cred că se întâmplă ceva în atmosferă când apune soarele, mai ales când ești pe drumuri, rupt de oboseală, dar fericit. Nu mai știu cum ajungem pe-aici… Undeva după Avrig, undeva la poalele munților, să fim pregătiți a doua zi de urcarea pe Transfăgărășan, undeva am cotit la dreapta și am tot mers în căutarea locului ideal de campare. Am trecut o apă, pe-un pod, am oprit mașina pe-o pajiște în țara nimănui. A doua zi, am văzut la întoarcere o tăbliță ce indica: Porumbacu de Jos. 

O lună ca un felinar, întuneric, punem corturile. Testăm terenul din jur, care pare puțin dubios, pe alocuri mocirlos. Înapoi la corturi. În liniștea nicăieri-ului, parcă se cutremură pământul. Și vin caii, alergând liberi. Vreo 10, 15, 18? Nu mai știu. Poate nu chiar 20.

Ce senzație wow să simți pământul trepidând sub copitele cailor, neștiind încă sigur ce se întâmplă în jurul tău. Să-ți ia vreo câteva secunde să-ți dai seama că sunt cai și e ok, se-aude și o voce de om. Caii se opresc în imediata apropiere și ne dăm seama rapid că pajiștea e a lor și că vizita nocturnă le-am făcut-o noi, nu invers.

Schimbăm vorbe cu oamenii ce-au venit pe urma cailor, se pare că e o herghelie prin zonă, caii sunt obișnuiți cu ființe bipede și sunt prietenoși. Vedem și noi, se apropie toți curioși și ne încercuiesc. Primim aprobare să rămânem peste noapte lângă cai, cu multă bunăvoință, ne vor păzi ei pe noi și noi pe ei – de urși. E momentul când înghiți în sec și nu știi dacă e o glumă sau e treabă serioasă.

Oamenii pleacă, rămânem noi și caii. Unii pasc la câțiva pași de noi, alții s-au decis că suntem interesanți și s-au strâns grămadă în jurul nostru. Vreo doi mânzi, cu mamele grijulii lângă ei.

Luna luminează pajiștea în continuare și e o imagine de vis, așa cu siluetele cailor în apropiere. Trebuie să zic: caii ăștia sunt excesiv de prietenoși. Te înconjoară cu entuziasm, vreo trei-patru deodată, fiecare vrea atenție, mâncare, mângâieri. Mânzii vor să se joace.

14138271_1375284142498895_6901288533619189660_o

Tarfin și Cipri merg să caute lemne pentru foc. O vreme stau așa înconjurată de cai, dar parcă mă simt copleșită de atenția lor, mă gândesc să mai eliberez memoria aparatului foto, să șterg câteva imagini, mi-e frig și mă îndrept spre mașină. Caii mă urmează, ăștia micii de fapt, iar iepele-mamă după ei. Cât stau în mașină, cu nările lipite de geam, mă așteaptă unul dintre mânzi. Celălalt e mai nerăbdător și se cam urcă pe mașină.

Situația e așa, amuzantă cred. Cu o doză bună de ireal.

Există așa unele momente când te trezești în anumite situații improbabile, la care nu te-ai fi așteptat și despre care nici creierul tău n-a fabulat și nu a făcut scenarii. Așa că stai mirat, fără să chiar știi ce să crezi despre ce se întâmplă. Cam așa e noaptea asta frumoasă, cu Lunul pe cer, cu aproape 20 de cai în jurul tău, vreo 4 mai insistenți care sunt chiar la propriu în jurul tău, cu un foc ce se hrănește din brad și șervețele și sentimentul că ești rupt de lume.

14067897_1375284232498886_4947492814420437052_o

Și chiar ești – rupt de lume.

Te trezește la realitate (și din somn) sunetul de copite jucăușe ce vin alergând înspre tine și gândul că tocmai sare și se urcă un cal pe cort. Oare visezi sau e pe bune? E pe bune, avea chef mânzul de joacă :))

Va urma:
Ziua 7: Transfăgărășan – aproape. 


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4
: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 5: Din peșteri, deasupra norilor: Transalpina (Defileul Jiului – Bumbești – Novaci – Cernădia – Baia de Fier – Peștera Muierilor – Peștera Polovragi – Baia de Fier – Novaci – Rânca – Vf. Păpușa – Vf. Urdele – Lacul Vidra).

Ziua 6: Vidra, turnul și caii (Lacul Vidra – Obârșia Lotrului – Lacul Oașa – Tău Bistra – Șugag – Căpâlna – Petrești – Sebeș – Cristian – Sibiu –  Avrig – Porumbacu de Sus – Porumbacu de Jos – herghelia de cai, pe undeva prin zonă)
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9: Liliacul măgurean și trei scântei.

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Standard
Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Nu era troscoțel în curte când veneam verile pe-aici, în copilărie, decât pe ici, colo. Știam de la mama sau de la Flo, sau de la Nana, că în ogradă fusese cândva iarbă, că puteai sta pe jos.

Stăteam oricum eu pe jos, pe pietre, pe imensele rădăcini ale pomnițerului alb, în lut, pe rumeguș, pe trotuar și-mi murdăream toate rochițele, iar bunica mă apostrofa cu vreun regionalism ce echivala uneori sensul de băiețoasă, alteori sensul de diavol împielițat, alteori de copil bezmetic îndrăgit necondiționat. Era același cuvânt, dar știu din glasul bunicii că avea tot soiul de semnificații, după caz și după boacănă.

Acum stau în vârful treptelor casei, de unde aflu că într-o zi de Paști, m-am rostogolit treaptă cu treaptă, până jos. Rezultatul: genunchi zdreliți. Îmi amintesc rostogoleala și genunchii tremurați, o imagine scurtă și dispare. Cândva, ai mei au renunțat să-mi mai cumpere rochițe și au trecut aproape 20 de ani până m-am reîmprietenit cu ele… 🙂

Privesc spre curte cu încântare. E plină de troscoțel și mușețel. Plină, plină.

troscotel musetel sucutard (3)

 

troscotel musetel sucutard (4)

Progresul vine în pas ardelenesc aici, la bunici. Și-au făcut baie, cu duș și toaletă, în casă, sunt aproape finalizate lucrările. Bunicul răsuflă ușurat, iar bunica plănuiește următorul pas înspre modernizare. I-am adus deja un cuptor electric și-l testăm, bunica deleagă sarcinile: unii bat ouăle, alții pregătesc tava,  alții își bagă degetele-n cremă. N-ai crede câtă bucurie șade în 15 minute de măcinat nuca la mașină – cred că-i mai veche decât mine.

Mă așez iar în vârful treptelor și mă bucur de-o mică împărăție a mușețelului. Curtea n-are nevoie de progres. În grădină, cartofii sunt în floare, o altă mică împărăție.

troscotel musetel sucutard (5)

Înghețata se savurează sub copac

Standard

Ignorând glasul interior ce mă îmbie la relaxare acasă, după o zi lungă, azi aleg înghețata. Şi o plimbare cu bestia minunată prin parc.

La cornet, din dozator, doar vanilie şi cioco. Trecem strada şi îmi găsesc bunătatea de înghețată cu migdale, iar bestia îşi ia fistic la cornet.

Înghețata se savurează cel mai bine sub copac, pe iarbă! 🙂

Îmi verific agenda şi constat că de mâine începe Festivalul Înghețatei. Pff. Creieraş nerăbdător. Oricum, fain mod de-a lenevi prin parc 🙂

3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

Standard
3 în 1: Cetatea Corbului, Porolissum și Grădina Zmeilor

I. Cetatea Corbului

Te rupi de drumul mare, faci dreapta înspre, aparent, nicăieri. Spre Nădașu. Drum îngust, cât să încapă o mașină și jumătate. Entuziasmul e alimentat de curiozitate și un mare semn de întrebare. Oare suntem pe drumul bun, totuși? Uite indicatorul – spre Cetatea Corbului, spre Varjúvár. De-aici, drumul devine tot mai îngust și roșiatic, iar satul se vede în vale, printre tufe de trandafiri sălbatici. Mașina se lovește tot mai des cu burta de pământ, însă nu-i loc de întors, nu-i nici atractiv să dai cu spatele. Așa că înaintăm. Drumul se face una cu dealul și pășunea, așa că părăsim mașina-n soare și ne continuăm aventura. Unde-o fi Cetatea, chiar om fi pe drumul cel bun?

Încep să apară case de vacanțe, atât de izolate, atât de multă liniște. Cetatea Corbului nu-i o cetate. E un mic castel boem, casa faimosului arhitect Kós Károly – cel care în Cluj a proiectat și inedita Biserică cu Cocoș. Casa a fost construită în 1914, când arhitectul se retrăgea aici, între Stana și Nădașu, odată cu începerea războiului.

Cu rețineri (eu) și fără nici o treabă (Tarfin 😛 ), deschidem poarta și pășim în curte. Facem fotografii și căscăm ochii apreciativ. Din spatele casei, se aud voci. După cum aflăm, moștenitorii casei au venit să se relaxeze aici în weekend. Domnul, amabil, discută puțin cu noi și ne dă voie să ne mai învârtim în jurul casei. Este, se pare, doar unul dintre cei care au moștenit părți din Varjúvár. Pare mirat că știm cine a construit casa și că am venit aici în mod special ca să o vedem.

Casele din jur par să urmeze stilul arhitectural propus de faimosul arhitect, majoritatea dintre ele utilizând același fel de piatră și păstrând acel aer boem și bun simț estetic și arhitectural. Te simți cu adevărat izolat, deconectat aici, în sensul frumos al cuvântului.

Ne întoarcem spre mașină, admirăm gângănii, flori sălbatice și maci roșii. Parcă nu-i chiar atât de imposibil drumul.

II. Moigrad-Porolissum

Mergem spre Grădina Zmeilor, ne fug ochii după ciuperci și căpșuni pe marginea drumului. Oprim la căpșuni și Tarfin face ce face și ajunge iar în curtea oamenilor, invitat de data asta (cred, hihi), să spele fructele.

A trecut o vreme… parcă ar fi trebuit să ajungem, nu? „Splendida cetate a celor o mie de sori” ni se dezvăluie în boxele mașinii, pe-o voce plăcută.

Ne dăm seama că am ratat drumul. Direcția e bună (spre nord), dar suntem pe drumul spre Zalău, la vreo 3 drumuri paralele distanță. Nu-i nimic. Să vedem și Zalăul dacă tot ne-am pornit într-acolo 🙂 Apoi, ne vom îndrepta spre Moigrad-Porolissum.

Cotim spre vechiul oraș roman, zărind întâi Măgura, ca o „cocoașă”. Ne plimbăm printre ruine și istorie la Porolissum, din templu în tavernă, trecem pe sub Poarta Praetoria, ne cocoțăm pe ziduri și ne imaginăm că stăm de gardă. În amfiteatru, vedem vreo 5000 de strămoși, daci și romani deopotrivă, poate. Aproape că auzi aplauzele și zumzetul. Doar că, privind în zare la dealuri și păduri, te întrebi ce alt spectacol le-ar mai trebui omuleților?…

III. Grădina Zmeilor

Lăsăm măgura în spate și ne îndreptăm spre Grădina Zmeilor. Cu oprire la disco-bar, pe marginea drumului. Chipsuri și apă. Înghețată găsim tocmai la intrarea în rezervație. Conform Google, tocmai trec cele mai populare ore de vizitare a grădinii – da, mai nou poți să afli și asta 🙂 Așa că mai stăm, ronțăim chipsuri și savurăm o înghețată, care mai de care mai toxice.

Mi-era dor de Grădina Zmeilor. La fel ca Băișoara, ca spațiu ce mi-a deschis tot felul de direcții și drumuri în viață, Grădina Zmeilor mi-a oferit și ea un minut de liniște în urmă cu vreo câțiva ani care-a însemnat o eternitate, atunci. Așa că mi-e drag locul. E plin de turiști gălăgioși și părinți ce nu știu să le insufle copiilor respect pentru o natură fragilă. Dar pleacă, trece ora de vârf.

Și rămâne liniștea, câte-un wow fericit, pași entuziasmați printre copaci, momente de contemplare pe margini de prăpastie. Și-o frunză ce se clatină cu încăpățânare de una singură. Ce rebelă!