Arhive pe categorii: Trairi inramate

nocturne #6

Standard

dezamăgirea de-a fi om, de-a te surprinde vulnerabil, afectat, prea dramatic, prea sensibil, de-a-ți aminti de ce unele obiceiuri ți-au devenit obiceiuri, de ce ții oamenii la distanță, de ce-i mai bine să faci asta, de ce te întristezi că îți trec prin minte gândurile astea. dormi 15 minute, visezi urât, privești în tavan, mai dormi 15 minute. panica din piept, din cap, panica ce se hrănește cu panică. gânduri cărora le lipsesc cuvintele, cum poți să ai o conversație cu tine, dacă nu te-auzi? cum poți să-ți aduci argumente raționale menite să te scoată dintr-o prăbușire emoțională idioată dacă nu unor gânduri îmbrăcate în cuvinte trebuie să le explici cât de neimportante-s toate momentele astea?

dificultatea de-a respira. ciuda de-a simți toate astea. tristețea de-a te îndepărta.

astea toate, de mi-ar dispărea peste noapte din suflet, din cap. de-ar rămâne aici.

Anunțuri

banane prăjite

Standard
banane prăjite

Cât de periculoase sunt etichetele de care te-agăți, faci suma și zici că „asta-s eu” / „așa-s eu”. Eu nu gătesc. Și totuși gătesc banane tăvălite în făină și-un strop de lapte de cocos, prăjite în baie de ulei de palmier și îndulcite-n miere. Pentru că-i distractiv să faci ce vezi la televizor pe Travel Channel. Dar, în rest, eu nu gătesc – până data viitoare. 🙂 Câinele nostru de la blocul vecin privește înspre fereastră, mă vede, dă din coadă și latră prietenos. De-ar ști el ce bunătăți se coc aici. O farfurie întreagă de șnițele de banană.

De dimineață îmi fac un ou prăjit, un ochi. Pun chiar și sare. Îl mănânc în timp ce mă încalț, evident mai e loc de dezvoltare în direcția unui stil de viață sănătos, dar calc prin baltă așa de mândră de mine pe drumul spre stație, de parcă mi-aș fi luat diplomă-n bucătărie. E fain să-ți ieși din pepeni uneori, să te dai pe banane și ouă (n-o să șterg asta! 😀 ).

nocturne #5: bosumflare

Standard

Nu știu, mi-e creierul bosumflat parcă, îl simt cum se-nfoaie, încearcă apoi să se ascundă într-un colț de cap, se agită, apoi vrea doar să doarmă. Bănuiesc că nu-i singurul creier din lume care are-așa o viață proprie și ușor rebelă și-mi dau seama cât de instinctiv ți-e să cauți explicații în mediu, să atașezi o cauză unor stări, să-ți spui o poveste ce explică bosumflarea. Câteodată, se-agită creierul pur și simplu, nu toate stările noastre sunt efecte, nu toate au vreo cauză specifică. De-asta mă detașez de propriul creier uneori. Mă afectează, mă supără, mă enervează, dar nu-l iau în serios. Nu mă mai identific 100% cu ce gândește și cum se simte. Cândva mă regăseam în tot ce trăia el acolo, mic organ închis într-o cutie craniană. Acum… treaba lui. M-a bâzâit întreaga zi cu tot felul de gânduri răzlețe, cu emoții inutile din sertarul ălora de le tot cărăm cu noi o viață întreagă, i-am tot cedat timp și atenție, mi-e ciudă pe mine acum. În altă ordine de idei, în timp ce scriu aici, primesc un newsletter care mă anunță că „Your brain is lazy.” Creier la creier trage, toți oamenii din lume abonați la Taco from Trello, stresați de propriul creier, au primit în momentul ăsta un mesaj inoportun și nelalocul lui. Creierul meu nu-i leneș, ci bosumflat și relativ frustrat. Mi l-aș vrea și leneș, în adevăratul sens al cuvântului.

Somnul vindecă bosumflarea.

pomparea orgoliilor în rochii de gală

Standard

Înainte de-a-mi afișa vreo atitudine arogantă și atotștiutoare despre oameni și situații, mi-e musai să încerc, să văd, să cunosc, să testez. Mă roade curiozitatea, deși intuiția-mi zice unde-i de nasul meu și unde nu-i. Așa ajung voit și intenționat pe la diverse evenimente, cu diverși oameni. Iar dacă rochiile de gală sunt în zona statisticii „normale”, majoritatea adecvate evenimentului, câteva supra-evaluând nivelul de glamour, câteva miserupiste, cam tot așa ca oamenii care le poartă (femei sau bărbați, că rochia-i metaforică), numărul de orgolii ce-așteaptă a fi hrănite cu laude și premii la un astfel de eveniment ce-mi amintește de vechile Revelioane de la TVR, din anii ’90 – 2000, depășește procentul statistic dezirabil. În fine, cine-oi fi eu să stabilesc procentul ăsta în limita bunului simț. Atâta pupare-n fund în doar câteva ore rar mi-a fost dat să văd. Însă e o experiență, în mod sigur 🙂 Nu știu care-or fi criteriile de pupare-n fund, dar nu mi s-au părut juste, oneste sau autentice. Desigur, acele câteva excepții salvează mereu situația. Mi-ar plăcea să văd oamenii dezbrăcați de rigiditate contextuală, oficială, antreprenorială, POLITICĂ sau religioasă. Să depășim și noi, ca societate, secolul politețurilor și falsității publice, al laudelor reciproce bazate pe diverse interese personale și de-o parte și de alta („ne-am adunat astăzi, aici, pentru a ne lăuda reciproc unii pe alții”), să devenim și noi, fiecare, mai de sine-stătători, mai capabili să gândim independent, să facem alegeri autentice, să fim onești în laudele pe care la aducem, să spargem cutumele. Cu greață de la atâta eleganță, rafinament și elocvență-n exprimare, care vin și cu lacune când vine vorba de profesionalism și competență propriu-zise, mă declar totuși bucuroasă c-am fost. Rochie de gală nu port, că-mi plac astea așa mai scoase din seriale science-fiction, dar e un mod de-a interacționa cu o lume care trăiește în propria-i bulă, o lume ipocrită, dar rafinată și elegantă. Au fost și mulți oameni frumoși pe-acolo, oameni de calitate, păcat că nu știm cum să spargem tiparele astea depășite.

nocturne#4: serios

Standard
nocturne#4: serios

m-am scăldat azi printre cărți de tot felul, unele mi-au promis c-ar fi interesante și le-am luat acasă, altele sunt pur și simplu dubioase și nu știu ce scopuri au în viață; însă vorbind despre cum cluburile de carte pot fi amuzante și nu trebuie să ți se spargă vreo venă cerebrală de la atâta seriozitate în abordarea subiectelor literare, mi-am amintit de tata și alți oameni care în esență sunt niște copii puși pe năzbâtii și boacăne, dar care învață, cândva, de-a lungul anilor, că trebuie să fie oameni serioși. Hai c-am scris o frază lungă, mi-era dor. Serioși și duri și, cumva, invulnerabili. Și-i trist, parcă, să-ți îngropi ludicul și pofta de joacă, de glume, de mișto-uri și haha-uri, pentru că înveți repede că asta-i norma, că viața în societate e tot un fel de junglă și dacă vrei să nu fii atacat, e bine să fii om serios. Suntem prea serioși și ne luăm prea în serios unii pe alții, pe noi înșine, ne-ar prinde bine câte-o căzătură cu nasu-n baltă pe trotuar, în centrul orașului, să reînvățăm haz de necazul, să râdem de noi și să n-avem rușine. Da. Mi-ar plăcea să n-am rușini, să fiu o nerușinată, nu nesimțită, dar fără rușine.

haaaappy, bestie!

Standard
haaaappy, bestie!

Uneori, te miri că scriu ușor. Sute de cuvinte în câteva zeci de minute, despre orice, despre stele, despre munți, despre carioci și patroane de cerneală, despre construcții din lemn sau revitalizarea turismului intern. Scriu greu, însă, despre marile mele fericiri. Tu ești una dintre ele, dar orice-aș pune în cuvinte sau aș verbaliza ar deveni o exprimare nereușită a sentimentului autentic. Așa că îți scriu pe cărți de joc, vezi bine, câte-o frântură de ceva. Momentul ăla când ai aruncat cu lebeniță de pe balcon să dai la coș în gunoi și am crezut că îmi explodează organele interne de la atâta râs. Sau momentele alea când îți strălucește în ochi vreo idee năstrușnică, pe care-o pui în aplicare cu încăpățânare. Sau când îi scoți pe oameni de pe filmul lor cu tot felul de întrebări neașteptate, când dă curiozitatea pe-afară din tine și devii medic, biolog și astronom în aceeași zi. Momentele alea când scoți limba și ceri țigări de la oameni, când ești un mare troll și ești mândru de tine, când rămâi calm și liniștit în cele mai exasperante situații, când (aproape) strici un binoclu de căpos și meșter ce ești, dar îl repari până la urmă din aceleași două motive. Când iei chitara în brațe și lălăi cu o voce caldă. 

Încerc să adun momentele astea pe verso de cărți de joc. Poate că boala căpușelor insistente nu-i contagioasă, dar amnezia pare-se că e ( 😛 ) . Mi-e teamă să nu uit cumva cât ești de minunat, bănuiesc. E greu să-ți dau cuvinte, așa că-ți dau frânturi de gânduri, zâmbete, încă un tort cu nucă (am înnebunit pe toată lumea cu asta, evident că nu eu l-am făcut, etc, știi tu), niște măscărici și încercarea asta de a-ți spune ceva ghiduș. 

Haaappy, bestie! 

Cu drag,
Lulu

Lumea prin lentile de contact

Standard
Lumea prin lentile de contact

Simpla senzație de-a vedea lumea, de-a o vedea bine, fără ochelari, poate fi atât de copleșitoare și plină de prezent.

Nu-mi pot imagina ce emoție trăiesc oamenii care-și recapătă vederea, după lungi sau scurte perioade de orbire. Eu am purtat ieri lentile de contact pentru prima dată și experiența mi-a acaparat toată ființa și mintea și emoțiile. Cum să-ți fie dor de-o senzație ce-ți lipsea până și-n amintiri?

Căci dor am simțit ieri, dor să-mi ridic privirile din mine, oricând, direct înspre oamenii din jur. Dor să pot urmări o minge de ping pong cu privirile fără să fiu nevoită să-mi întorc tot capul pentru a calcula rapid la ce nivel să țin paleta, dor să cobor scările mai în siguranță, dor să îmi învârt ochii în cap, în stânga și-n dreapta, în sus și-n jos și să văd, să nu am puncte moarte în câmpul vizual. Nu știam că mi-era dor de toate astea, însă mi-era.

Nu știam nici cât de frecvent renunț la a-mi ridica privirile înspre oamenii de lângă mine, știind că oricum nu-i văd pe deasupra ochelarilor sau prin lateral, iar până fac eu mișcarea completă cu tot capul, trece momentul. Ieri vedeam și conștientizam de câte ori, dacă aș fi avut ochelarii, n-aș fi privit omul din fața mea. Sau l-aș fi privit, fără a-l vedea.

O emoție greu de priceput, probabil, de către cineva care nu are probleme de vedere. Poate-i exagerată și pentru cei care se confruntă cu astfel de probleme. Ne obișnuim și ne adaptăm repede, iar normalitatea își schimbă valențele în funcție de capacitatea noastră de a funcționa optim în condițiile date. Așa că pentru unii nu-i mare lucru.

Uneori, pot fi chiar recunoscătoare pentru incapacitatea de a vedea riduri și fețe bosumflate, mimică și microexpresii pe care le-aș interpreta în nșpe feluri, de-a vedea urâțenia locurilor și, uneori, a oamenilor. Iar luna, deși nu are contur clar, e întotdeauna mai strălucitoare, iar stelele sclipesc mai puternic pe cerul înstelat.

Totuși, miopia mi-a „furat” bucuria de-a privi oamenii. Sigur, e fix responsabilitatea mea, nu era musai să o las să-mi fure bucuria asta. Dar cumva, de-a lungul anilor, s-a întâmplat. Cumva, am încetat să privesc oamenii pe stradă, pe autobuz, oamenii de la mesele alăturate dintr-o cafenea, oamenii din jurul focului. Iar luna, deși-i strălucitoare, nu are cratere, Calea Lactee nu e întotdeauna acolo pentru mine, iar ridurile, expresiile și gropițele din obraji ce dau frumusețe și unicitate fiecărui om, lipsesc și ele.

Așa că m-a copleșit emoția prezentului ieri, cu lentile de contact în ochi. Am redescoperit lumea.

Le-am primit cadou de la Iulia, de probă, lentile valabile o zi, mi le-a înghesuit în ochi Bianca, iar după încercări nereușite și-un ochi înroșit și chinuit, mi le-a scos din ochi Tarfin, cândva pe la 4 dimineața, pe-un fundal de outrageous acts of psych 😛

Terorizată (aham) de ultima parte și cu-n nivel crescut de anxietate, caut totuși tutoriale și instrucțiuni de băgat și scos lentile din ochi. Am priceput ideea. Devine esențial să o pun în practică. Procedura neplăcută din baie merită tot efortul pentru bucuria de-a vedea lumea așa… Iar Tarfin mi le-a scos în 2-3 secunde, deci nu-i greu, trebuie doar să văd cum fac 🙂 

Cele mai faine „jocuri de societate” (cam singurele pe care le știu) / Board Games

Standard
Cele mai faine „jocuri de societate” (cam singurele pe care le știu) / Board Games

Am trăit până la respectabila-mi vârstă cu vaga senzație că mie nu-mi plac jocurile de societate, ce-o fi însemnând ele.

Da, sigur, îmi plăcea Remi de numa’-numa’ când eram mică, mă jucam table și cărți cu Flo și cu bunicii și, când nu erau ei prin zonă, mă jucam singură.
Sigur, îmi plac de mor jocurile reale de evadare sau cele de tip treasure hunt, îmi plăceau și jocurile de socializare și creativitate pe care le făceam prin tabere de ghizi. Mă jucam Nu te supăra, frate! și Jenga (turnulețul ăla din bucăți de lemn suprapuse).

Totuși, din ceva motiv, trăiam cu impresia că nu-mi plac jocurile de societate. O traducere oarecum neinspirată pentru conceptul de board games, cred eu, care-i mult mai cuprinzător. Multe dintre jocurile astea, în afară de faptul că se joacă în minim 2 persoane, n-au nici o treabă cu societatea. O fi din cauza celebrului Monopoly? Poate.

Abia de vreun an am început să descopăr câteva jocuri și mi-am dat seama că, de fapt, îmi plac! Să spun drept, am testat foarte puține. Poate sunt eu norocoasă și le-am nimerit de la bun început pe cele mai faine, cine știe 🙂

Două jocuri mi-au câștigat eterna apreciere: Concept și Dixit.

board games dixit concept

N-au treabă cu societatea, ci cu modul în care fiecare dintre noi vedem lumea și realitatea, cum ne-o reprezentăm și cum le-o comunicăm celorlalți.

Cărțile din Dixit au un design cu totul inedit, extrem de creativ și expresiv, cu n posibile interpretări simbolice fiecare. Aștept cu nerăbdare întoarcerea cărților cu fața în sus pentru a vedea cum poate fi ilustrată aceeași idee, cum o vede fiecare jucător, unde sunt diferențe majore în viziuni, cât de asemănătoare sunt, cât de mult deraiază unii de la sensul comun și general al unui concept și care era, de fapt, cartea autentică, a povestitorului.

E genial jocul. Alternativ, se poate juca și după câteva pahare de vin 😛 E comic și înainte, în funcție de oamenii care joacă, dar are potențial nelimitat :))

Dixit a fost printre primele jocuri pe care le-am testat începând cu anul trecut. Cred că mai jucasem înainte Saboteur, care a fost ok, dar așa, să treacă timpul.

Apoi, am primit și Concept. Alt joc, altă bucurie. Concept are o planșă de joc, cu o serie de concepte de bază ilustrate frumos și colorat (concepte vizuale pentru familie, animale, filme, cărți, oraș, mâncare, pentru plastic, apă, vreme, forme, culori, etc). Câte un mic desen pentru fiecare concept.

Alegi un termen, o idee de pe o carte (pot fi nume de atleți, politicieni, filme, cărți, proverbe și expresii, obiecte, locuri, meserii, acțiuni, etc) și folosindu-te de conceptele de pe planșă, încerci să le indici coechipierilor conceptul tău, plasând mici cubulețe colorate în dreptul conceptelor dorite, pe planșă. Nu ai voie să vorbești, poți doar să spui DA atunci când cei din echipa ta sunt pe drumul cel bun.

Iar avalanșa de presupuneri, ca un brainstorming, stă la baza jocului, căci pentru a ghici ce idee încearcă să răzbată de pe planșă, trebuie să arunci tu, la rândul tău, cu idei.

N-ai zice că poți ilustra prin concepte vizuale de bază expresii complexe precum „A-ți da cu stângu-n dreptul” sau „Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima”, personaje ca „Moș Ene”, titluri de cărți și filme, nume de politicieni, chiar nume de autostrăzi sau zone geografice din întreaga lume. Dar se poate 🙂

Ca și la Dixit, mă fascinează modul în care fiecare dintre noi știe și alege să își reprezinte niște idei complexe cu ajutorul unor concepte / ilustrații vizuale simple, ce legături face fiecare între concepte și cuvinte, în ce ordine. Și, mai ales, ce înțeleg ceilalți din ce încerci tu să exprimi. Se lasă întotdeauna cu distracție 😀

Am mai jucat și Catan, care m-a plictisit, parcă. Și Activity – care e fain și el, dar din păcate e tradus aiurea și are cuvinte care, practic, nu există în limba română nici ca formă, nici ca expresie / idee. Concept, de exemplu, are o variantă în limba română serioasă, nu doar tradusă, ci adaptată la expresiile noastre, personalitățile noastre, politicienii noștri, relieful și istoria noastră 🙂

Am mai jucat și alte câteva joculețe drăguțe și micuțe, dar momentan Concept și Dixit rămân cele mai faine!

Premiu în așteptare pentru „de mâine dorm mai mult”

Standard

Ora 01:00. 01:30; 01:20; 03:29… Ora 04:20! Ora 02:10, 01:17; aproximativ 01:00, aprox. miezul nopții. Ora 01:10, 01:30, etc.

În august, am dormit mai mult. Cu vreo trei excepții, am închis ochii înainte de ora 02:00 noaptea, un real succes ce mă apropie de câștigarea nesuferitului de premiu pentru îndeplinirea misiunii la care m-am înhămat acum vreo 5 ani. De mâine dorm mai mult.

Am stabilit deja că 4-5 ore de somn zilnic nu-mi sunt suficiente pentru funcționarea optimă și fericită la adevăratul meu potențial. Mi-ar trebui vreo 7-8, bănuiesc. De când am scăpat de insomnia aia adevărată, aia când mi-era creierul pe turbo rotații nonstop și dormeam 3-4 ore / zi, tot visez la o rutină de om sănătos și odihnit. Oare cum ar fi dacă aș dormi, așa cum aud că fac unii, câte 7 ore noaptea? Desigur, în weekend, dorm și câte 10 ore, ca orice om disperat și rupt de oboseală care își duce organismul la extreme.

Cam 5 ani au trecut de când îmi scria în frunte și-n cearcăne insomnie. Nu-i nimic cool și glorios în treaba asta, le-aș striga-o tuturor ălora care-și „îmbrățișează” incapacitatea de a-și odihni mintea. Nu-i cool, e distructiv, ineficient și limitativ.

Unii chiar nu au nevoie de mai mult de 5 ore de somn (cât îi invidiez!), de exemplu, în sensul că funcționează foarte bine așa și se simt cu adevărat odihniți. Alții, așa ca mine, pot funcționa decent cu alea 5 ore de somn, în timpul săptămânii de lucru, dar se simt veșnic obosiți, rupți, târâți prin zi. După 5 ani, abia am reușit să-mi normalizez astea minim 5 ore de somn. Așa că premiul mai are de așteptat, desigur.

Dar merit o vorbă bună și o mică laudă pentru încăpățânarea și perseverența cu care mă decid zi de zi că de mâine dorm mai mult 🙂 Actuala strategie e să-mi notez într-un carnețel-calendar ora la care mă pun la somn. Văzând orele alea târzii și făcând o scădere simplă din ora matinală la care-mi sună alarma, creierul începe să-mi fie prieten și să-mi dea o mână de ajutor în formarea unor obiceiuri mai sănătoase. Mă trimite mai repede la culcare.

Așa că, în îndelungatul proces de înmânare a premiului, mulțumiri creierului și micilor tendințe de perfecționism care mă determină să fac liste și listuțe pentru orice chestie din viața mea scăpată de sub control în mod nejustificat.

Ora 01:42 🙂

Tocmai ai trecut prin centrul țării… [Adventure 2017]

Imagine
Tocmai ai trecut prin centrul țării… [Adventure 2017]

Am ajuns acasă, care-i tot un soi de centru sau, mai degrabă, un punct de plecare înspre aventuri cotidiene. Mă simt că într-un cerc temporal, unul plin de bucurii și energii pozitive 🙂 Am reluat călătorii de vara trecută, le-am dus mai departe în lume, pe creste și stânci, pe vârfuri de munte, pe la vulcani stinși și lacuri de smarald, prin păduri luminate de ritmuri solare și lasere verzi. Ne-am întors de unde am plecat doar pentru a merge mai departe. Și tot așa, etcetera.

Am trecut marți prin centrul țării, care-i un deal frumos. E localitatea Dealu Frumos, mai exact. Nu era în plan să trecem pe-acolo, dar ca toate lucrurile frumoase și neașteptate, îți sar în cale și trebuie doar să ai mintea lucidă și ochii larg deschiși să le vezi.

Revenirea acasă mi-e dragă, totuși. Are bucuria revederii în ea, ineditul vechilor obiceiuri, noutatea vechilor prieteni, adrenalina cotidianului.

Mă gândeam pe drum că ce ți-e și cu nevoia asta umană să pui degetul pe hartă și să zici: „Aici. Aici e centrul țării.”. O idee drăguță, dar ai nevoie de granițe pentru asta. Oricum, mă simțeam în centrul Universului, eram toți buricele pământului.

Terminând cu frumoasa aiureală egocentrică, îmi găsesc acasă-ul primitor și liniștit. Mă bucur de plante, de melci, de răsăritul și apusul din balcon, de trenul ce trece noaptea vijelios, de oamenii pe care nu i-am mai văzut de-o vreme.

centrul țării Dealu Frumos

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Dintr-o zi febrilă de luni

Standard
Dintr-o zi febrilă de luni

O zi febrilă, la propriu, cu frisoane și senzații de sufocare. Ascult Anna Karenina în timp ce mă îndrept spre întâlniri cu oameni serioși. I-aș scutura puțin, să-și trăiască ziua mai intens, căci mă sperie privirile goale și plictisite, manifestate prin amabilitate bine învățată.

Nu știu dacă aș rezista în astfel de locuri, cu astfel de joburi. Îmi conștientizez incapacitatea de adaptare socială în astfel de contexte. Adică, aș putea. Dar pe termen scurt, căci n-aș vrea, m-ar frustra, aș suferi. Aș pleca. Aș „renunța”. Cineva trebuie oricum să aibă și joburi serioase în societate, cineva trebuie să alerge și după carieră și realizare profesională. Dar acel cineva o fi fericit? Poate că da, nu știu. Mi-e greu să văd fericirea sub masca asta de om serios.

Eu am stickere colorate prin agendă și mâzgălituri neserioase pe ici-colo. Am febră și mă simt, parcă, stânjenită, așa că trag agenda mai aproape de mine. Apoi uit de stânjeneală, pare-se, și răsar pe pagină, printre cuvinte, noi mâzgălituri.

Par totuși oameni de treabă. Serioși și de treabă. Mă bucur totuși când ajung din nou pe bus, cu rușii în urechi. Aici, pe mijloacele de transport în comun, poți să ai parte de toate dubioșeniile pământului. Dar măcar e interesant 🙂

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Standard
Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Nu era troscoțel în curte când veneam verile pe-aici, în copilărie, decât pe ici, colo. Știam de la mama sau de la Flo, sau de la Nana, că în ogradă fusese cândva iarbă, că puteai sta pe jos.

Stăteam oricum eu pe jos, pe pietre, pe imensele rădăcini ale pomnițerului alb, în lut, pe rumeguș, pe trotuar și-mi murdăream toate rochițele, iar bunica mă apostrofa cu vreun regionalism ce echivala uneori sensul de băiețoasă, alteori sensul de diavol împielițat, alteori de copil bezmetic îndrăgit necondiționat. Era același cuvânt, dar știu din glasul bunicii că avea tot soiul de semnificații, după caz și după boacănă.

Acum stau în vârful treptelor casei, de unde aflu că într-o zi de Paști, m-am rostogolit treaptă cu treaptă, până jos. Rezultatul: genunchi zdreliți. Îmi amintesc rostogoleala și genunchii tremurați, o imagine scurtă și dispare. Cândva, ai mei au renunțat să-mi mai cumpere rochițe și au trecut aproape 20 de ani până m-am reîmprietenit cu ele… 🙂

Privesc spre curte cu încântare. E plină de troscoțel și mușețel. Plină, plină.

troscotel musetel sucutard (3)

 

troscotel musetel sucutard (4)

Progresul vine în pas ardelenesc aici, la bunici. Și-au făcut baie, cu duș și toaletă, în casă, sunt aproape finalizate lucrările. Bunicul răsuflă ușurat, iar bunica plănuiește următorul pas înspre modernizare. I-am adus deja un cuptor electric și-l testăm, bunica deleagă sarcinile: unii bat ouăle, alții pregătesc tava,  alții își bagă degetele-n cremă. N-ai crede câtă bucurie șade în 15 minute de măcinat nuca la mașină – cred că-i mai veche decât mine.

Mă așez iar în vârful treptelor și mă bucur de-o mică împărăție a mușețelului. Curtea n-are nevoie de progres. În grădină, cartofii sunt în floare, o altă mică împărăție.

troscotel musetel sucutard (5)

Înghețata se savurează sub copac

Standard

Ignorând glasul interior ce mă îmbie la relaxare acasă, după o zi lungă, azi aleg înghețata. Şi o plimbare cu bestia minunată prin parc.

La cornet, din dozator, doar vanilie şi cioco. Trecem strada şi îmi găsesc bunătatea de înghețată cu migdale, iar bestia îşi ia fistic la cornet.

Înghețata se savurează cel mai bine sub copac, pe iarbă! 🙂

Îmi verific agenda şi constat că de mâine începe Festivalul Înghețatei. Pff. Creieraş nerăbdător. Oricum, fain mod de-a lenevi prin parc 🙂