Arhive pe categorii: Trairi inramate

nocturne#3: Cristi

Standard

Dacă ne-am putea salva unii pe alții cu o vorbă bună, un zâmbet, o bătaie prietenoasă pe umăr. Dar nu ne putem salva, uneori nici măcar pe noi. Și nu ne privim cu înțelegere, nici măcar pe noi, în oglindă.

Mă doare moartea ca urmare a unei suferințe insuportabile. Am suferit pentru suferința lui, nu pentru că nu mai e printre noi. Concret și cotidian, nu mai era prin zonă, oricum.

Îl revăd prin amintiri, povestindu-mi toate aventurile lui amoroase și picanteriile pe care nu țineam neapărat să le aflu, îl revăd povestindu-mi cu aceeași pasiune despre istoria fiecărui sat prin care trecem, despre bunicuța care stă dincolo de poarta aia verde din curbă unde găsești cele mai bune plăcinte din tot Ardealul, despre cultura, tradițiile și obiceiurile fiecărei mici comunități în care ne oprim, despre pădurile tinere și bătrâne din Apuseni – vorbește despre ele ca despre femeile pe care le-a iubit cândva.

Îl revăd ca prin vis, căci atât eram de obosiți, cum ne făcea cafeaua în fiecare dimineață, ne complimenta cum știa el mai bine, uneori – idei vulgare la suprafață, dar frumoase în onestitatea și normalitatea lor. Cum ne încuraja să nu renunțăm, să mergem, să explorăm, să căutăm Frumosul în lumea asta din jurul nostru și să-i cunoaștem oamenii, cele mai de preț comori dintre toate.

Îl revăd cum trăia intens și cum ne transmitea și nouă euforia momentului. A fost o nebunie frumoasă. Am învățat atât de multe de la el și datorită lui. Ne-a dat o direcție, una pe care nu o știam, nu ne era familiară. I-am acceptat micile defecte, nu doar noi, ci cred toți care ajungeau să-l cunoască cât de cât. Pentru că-i simțeai sufletul, unul bun, în esența lui. Și-i intuiai geniul.

Îi revăd însă și tristețea și tulburarea sufletului. Îmi doresc să-și fi găsit cumva liniștea. Cumva, altcumva, nu așa, nu în moarte.

La fel, mi-aș dori o lume în care oamenii să nu mai sufere singuri, neînțeleși, înstrăinați de ceilalți. Am mai zis și altădată, căci Cristi nu-i singurul… asta mă doare cel mai tare, nu moartea în sine, care-i naturală, ci suferința distructivă, depresia și disperarea care încolțește sufletele astea frumoase.

De reținut și video-ul ăsta, fie și numai statisticile de la începutul lui.

 

Dintr-o zi febrilă de luni

Standard
Dintr-o zi febrilă de luni

O zi febrilă, la propriu, cu frisoane și senzații de sufocare. Ascult Anna Karenina în timp ce mă îndrept spre întâlniri cu oameni serioși. I-aș scutura puțin, să-și trăiască ziua mai intens, căci mă sperie privirile goale și plictisite, manifestate prin amabilitate bine învățată.

Nu știu dacă aș rezista în astfel de locuri, cu astfel de joburi. Îmi conștientizez incapacitatea de adaptare socială în astfel de contexte. Adică, aș putea. Dar pe termen scurt, căci n-aș vrea, m-ar frustra, aș suferi. Aș pleca. Aș „renunța”. Cineva trebuie oricum să aibă și joburi serioase în societate, cineva trebuie să alerge și după carieră și realizare profesională. Dar acel cineva o fi fericit? Poate că da, nu știu. Mi-e greu să văd fericirea sub masca asta de om serios.

Eu am stickere colorate prin agendă și mâzgălituri neserioase pe ici-colo. Am febră și mă simt, parcă, stânjenită, așa că trag agenda mai aproape de mine. Apoi uit de stânjeneală, pare-se, și răsar pe pagină, printre cuvinte, noi mâzgălituri.

Par totuși oameni de treabă. Serioși și de treabă. Mă bucur totuși când ajung din nou pe bus, cu rușii în urechi. Aici, pe mijloacele de transport în comun, poți să ai parte de toate dubioșeniile pământului. Dar măcar e interesant 🙂

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Standard
Troscoțel, mușețel și alte bucurii ale Pământului

Nu era troscoțel în curte când veneam verile pe-aici, în copilărie, decât pe ici, colo. Știam de la mama sau de la Flo, sau de la Nana, că în ogradă fusese cândva iarbă, că puteai sta pe jos.

Stăteam oricum eu pe jos, pe pietre, pe imensele rădăcini ale pomnițerului alb, în lut, pe rumeguș, pe trotuar și-mi murdăream toate rochițele, iar bunica mă apostrofa cu vreun regionalism ce echivala uneori sensul de băiețoasă, alteori sensul de diavol împielițat, alteori de copil bezmetic îndrăgit necondiționat. Era același cuvânt, dar știu din glasul bunicii că avea tot soiul de semnificații, după caz și după boacănă.

Acum stau în vârful treptelor casei, de unde aflu că într-o zi de Paști, m-am rostogolit treaptă cu treaptă, până jos. Rezultatul: genunchi zdreliți. Îmi amintesc rostogoleala și genunchii tremurați, o imagine scurtă și dispare. Cândva, ai mei au renunțat să-mi mai cumpere rochițe și au trecut aproape 20 de ani până m-am reîmprietenit cu ele… 🙂

Privesc spre curte cu încântare. E plină de troscoțel și mușețel. Plină, plină.

troscotel musetel sucutard (3)

 

troscotel musetel sucutard (4)

Progresul vine în pas ardelenesc aici, la bunici. Și-au făcut baie, cu duș și toaletă, în casă, sunt aproape finalizate lucrările. Bunicul răsuflă ușurat, iar bunica plănuiește următorul pas înspre modernizare. I-am adus deja un cuptor electric și-l testăm, bunica deleagă sarcinile: unii bat ouăle, alții pregătesc tava,  alții își bagă degetele-n cremă. N-ai crede câtă bucurie șade în 15 minute de măcinat nuca la mașină – cred că-i mai veche decât mine.

Mă așez iar în vârful treptelor și mă bucur de-o mică împărăție a mușețelului. Curtea n-are nevoie de progres. În grădină, cartofii sunt în floare, o altă mică împărăție.

troscotel musetel sucutard (5)

Înghețata se savurează sub copac

Standard

Ignorând glasul interior ce mă îmbie la relaxare acasă, după o zi lungă, azi aleg înghețata. Şi o plimbare cu bestia minunată prin parc.

La cornet, din dozator, doar vanilie şi cioco. Trecem strada şi îmi găsesc bunătatea de înghețată cu migdale, iar bestia îşi ia fistic la cornet.

Înghețata se savurează cel mai bine sub copac, pe iarbă! 🙂

Îmi verific agenda şi constat că de mâine începe Festivalul Înghețatei. Pff. Creieraş nerăbdător. Oricum, fain mod de-a lenevi prin parc 🙂

Timp de mine

Standard

Dacă nu scriu pe-aici, înseamnă că-mi lipsește timpul ăsta acordat mie. Am ajuns la impresionantul număr de 14 ciorne, în mai puțin de două săptămâni, care au slabe șanse să fie publicate în următorul an. Nu din lipsă de timp sau inspirație, ci din inabilitatea de-a mă opri, de-a pune tot restul în așteptare și a-mi da mie timp. Nu pentru a scrie, de fapt. Ci pentru a gândi, a-mi așeza ideile, a interioriza experiențe și a face ceva cu ele apoi.

Scrisul e doar o unealtă, un mod de a-mi interioriza experiențele cotidiene, de a-mi crea o poveste personală. Scrisul nu-i niciodată scopul. De-asta absența de pe blog reflectă de obicei un oarecare haos cotidian. Dacă nu-mi pot acorda 15 minute de reflecții personale și depănarea unui gând, scurt sau lung, e doar o chestie de… timp (desigur), până voi plesni de frustrare.

Aș vrea să le fac pe toate într-o zi, dacă aș putea. Aș vrea să mă trezesc dimineața cu energie infinită, să am timp să îmi beau cafeaua acasă, să ronțăi un mic dejun, să meditez vreo 10 minute, să fac duș, să probez minim trei rânduri de haine înainte de-a ieși liniștită pe ușă, să îmi fac părul în fiecare zi, să-mi fie hainele călcate și impecabile, să mă rujez în trei straturi, cu mușcat din șervețel între ele, pentru o culoare naturală. Să merg la job pe jos sau cu bicicleta, cu vreun audiobook în căști. Să îmi iau pauzele cum trebuie, să ies la plimbare în parc, că e acolo lângă noi. Să îmi aloc 15 minute în fiecare zi pentru a-mi planifica evenimente faine la care vreau să merg. Și să merg. Aș vrea să vin acasă și să îmi aloc 30 de minute pentru alte proiecte și încă vreo 30 pentru rumegat idei în scris. Să mai pun câteva piese de puzzle la ceasurile din Praga, să învăț cântecele la ukulele, să desenez și să mâzgălesc, să fac lucru manual, să citesc. Să îmi aprind lumânarea cu aromă de prăjituri de Crăciun cu scorțișoară și să-mi fac un ceai. Să mă așez pe zafu și timp de 10 minute să fac doar asta, să stau pe zafu. Să ies afară, pe lângă calea ferată, și să alerg cu același audiobook în urechi. Să pun din timp hainele la spălat, să nu rămână vase nespălate, să șterg praful de pe mobilă, praful din ochi.

Să ascult muzică. Să chiar ascult muzică, mi-e dor!

Pot sacrifica temporar coafura, rujul, praful neșters, vasele și hainele nespălate la timp, becul spart de două săptămâni din bucătărie, mâncarea gătită, diverse contracte de lămurit pe la bănci, vizita de curtoazie la medic. Temporar, doar că trec lunile. Frustrările vin când nu mai ascut creioane colorate, când teancul de cărți necitite și în așteptare e la fel de mare, când ciornele se adună și rămân în stadiul de gând nedus până la capăt, când trece încă o zi și nu am savurat dimineața cu o plimbare, pe jos, la pas.

Și-atunci zic stop, mă apuc să înșir cuvinte, mă cocoț în pat, deschid geamul și casc ochii la apusul de soare (și, wow, ce apus a fost azi!), îmi zic că de-acum îmi ajustez ritmul și am timp de mine.

nocturne#2

Standard

respiră și dă-ți gândurile-ncolo. oprește năvala nemulțumirilor. dezintoxicarea zilnică de clișee. respiră. ia doar un cuvânt și fă-i statuie, doar unul. e ok să te simți și ca naiba din când în când. ascultă vocea lui andy din app, îți zice și el să respiri. sau, de fapt, el era de la bun început cel care te tot încuraja cu respirația. Ai adormit. de ce tot insistă oamenii să te facă să-ți pese de chestii neimportante – de ce îți tot pasă de chestii neimportante? nu doar tu te simți rău. vecinul își dă mațele afară din nou, e cam la a 150-a încercare matinală, aproximativ. cancer oare? alcoolism, după cum l-ai acuzat în mintea ta încă din prima zi? să uzi plantele când reușești să te ridici din pat. să dai salată melcilor. e dimineață, mi-era dor de lumina asta, e înnorat afară dar soarele-și strecoară oricum niște raze pe ici, pe colo. A trecut și noaptea asta, e ok, totul bine.

Bloca-ți-aș mașina…

Standard
Bloca-ți-aș mașina…

Așa-mi place să cred că îi îndeamnă pe șoferii supărați vreun demon de parcare. Nervos și obosit, Șoferul se întoarce acasă doar pentru a descoperi cum, în fața blocului, al propriului său bloc, un alt șofer (ăsta-i cu ș mic, că orgoliile nu încap) i-a ocupat locul de parcare. Care loc de parcare îl deține sau nu-l deține legal, depinde de caz, dar oricum e locul Lui de parcare, în fața propriului său bloc.

Supărat și nervos, se așează în fundul șoferului cu ș mic și-i blochează calea de ieșire. Na, blocați-aș mașina, rămâne-ai pe veci în parcare. Ca gest cu valoare artistică, Șoferul poate, opțional, să-i ridice celuilalt ștergătoarele.

Mulțumit de sine și o idee mai eliberat de frustrarea acumulată la vederea mașinii străine pe locul lui de parcare, Șoferul urcă în apartament și își vede de treabă. Sau cine știe, poate aruncă ocheade pe balcon să-și prindă inamicul în încurcătură.

Așteaptă vreo câteva ore, bea niște țuică, scuipă semințe, urlă de la etajul 10 când îl vede pe șoferul ăla mic, jos, că încearcă să iasă din „parcarea” care-i un petec de pământ pe-un deal, ăăă, stai, ăsta era alt Șofer.

Așteaptă o vreme, se mai uită fugitiv pe fereastră, apoi uită de problema parcării. Sau cine știe, poate curiozitatea îi cauzează insomnii și stă cu urechile ciulite toată noaptea, poate-poate îl aude pe ăla disperat că nu poate ieși din parcare.

În supărarea și răzbunarea lui, Șoferul nu conștientizează că poate le blochează și altora mașina. Și chiar de n-ar face-o, nu conștientizează nici faptul că pur și simplu contribuie la acumularea și mai multor frustrări și izbucniri nervoase din toate părțile, perpetuând o stare de spirit tensionată și încrâncenată.

Așteptând la cozi

Standard

Încă o tastă apăsată, încă un semnal sonor de eroare. Sau oroare, zi-i cum vrei. Un gât se înalță peste umărul meu și doi ochi bulbucați, ieșiți din orbite, anunță un pericol iminent. Ai vrea să o protejezi pe bătrânica din fața ta, aplecată și ea disperată peste Facturel, de ploaia de înjurături ce pare a fi inevitabilă. Dar se stinge focul. Limitele răbdării au fost depășite cu brio.

Plata facturilor e urmată de încă o coadă la ATM. Două ATM-uri, două cozi întretăiate, culoar pentru fericiții trecători ce n-au treburi financiare azi.

Pare a dura o eternitate și încă puțin. Oamenii bat nervoși din câte-un picior, pe rând. Își înalță capetele, le ies ochii din orbite, scot fum pe nas, li se umflă venele. Eu ascult Siddharta azi, deși îmi scapă tot felul de înțelesuri, căci îmi rătăcește mintea abrambura. Încă n-a izbucnit nimeni, deși tensiunea pare a se rezolva cu o inevitabilă explozie.

După ceas, au trecut doar 10 minute. Hai, 12. În total, deci la ambele cozi. Cândva, stăteam câte 45 de minute la bancă pentru operațiuni similare. Starea de așteptare pare a fi un chin pentru toată lumea, indiferent de timpul scurs.

Așteptările îmi amplifică stările anxioase. Încetinește timpul și secundele devin încordări interioare insuportabile. De-asta mi-e greu să meditez. Mă ucide încet presiunea timpului și cedez. De exersat, așadar. 

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Exponat în vitrină

Standard
Exponat în vitrină

O mișcare îndrăzneață și naivă să te-așezi în vitrina unei cafenele, cu gândul de-a pândi oamenii ce trec pe străzi, spre piață, de la kilometrul 0 al orașului înspre cartierele lui mărginașe. Uiți că dacă vrei să-i urmărești, devii chiar tu un exponat, expus și vulnerabil.

Îți bei cafeaua și pălăvrăgești cu Bogdan despre oameni, viață și prietenii greu de sincronizat (apropo, 2 luni!). Ridici privirile spre stradă să mai vezi vreun om și să te întrebi care-o fi povestea lui, doar pentru a conștientiza că oamenii se uită și ei la tine cum bei cafea noaptea și stai în vitrină – mai erau locuri libere în cafenea, ce-i cu tine? 🙂

Doar un scurt reminder că relațiile interumane sunt cel puțin bidirecționale. Nu ești niciodată simplu observator, ci și exponat bun de observat. Iar când tragi concluzii despre oameni, ele te reflectă în primul rând pe tine. 

 

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca