Arhive pe categorii: Trairi inramate

Așteptând la cozi

Standard

Încă o tastă apăsată, încă un semnal sonor de eroare. Sau oroare, zi-i cum vrei. Un gât se înalță peste umărul meu și doi ochi bulbucați, ieșiți din orbite, anunță un pericol iminent. Ai vrea să o protejezi pe bătrânica din fața ta, aplecată și ea disperată peste Facturel, de ploaia de înjurături ce pare a fi inevitabilă. Dar se stinge focul. Limitele răbdării au fost depășite cu brio.

Plata facturilor e urmată de încă o coadă la ATM. Două ATM-uri, două cozi întretăiate, culoar pentru fericiții trecători ce n-au treburi financiare azi.

Pare a dura o eternitate și încă puțin. Oamenii bat nervoși din câte-un picior, pe rând. Își înalță capetele, le ies ochii din orbite, scot fum pe nas, li se umflă venele. Eu ascult Siddharta azi, deși îmi scapă tot felul de înțelesuri, căci îmi rătăcește mintea abrambura. Încă n-a izbucnit nimeni, deși tensiunea pare a se rezolva cu o inevitabilă explozie.

După ceas, au trecut doar 10 minute. Hai, 12. În total, deci la ambele cozi. Cândva, stăteam câte 45 de minute la bancă pentru operațiuni similare. Starea de așteptare pare a fi un chin pentru toată lumea, indiferent de timpul scurs.

Așteptările îmi amplifică stările anxioase. Încetinește timpul și secundele devin încordări interioare insuportabile. De-asta mi-e greu să meditez. Mă ucide încet presiunea timpului și cedez. De exersat, așadar. 

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Exponat în vitrină

Standard
Exponat în vitrină

O mișcare îndrăzneață și naivă să te-așezi în vitrina unei cafenele, cu gândul de-a pândi oamenii ce trec pe străzi, spre piață, de la kilometrul 0 al orașului înspre cartierele lui mărginașe. Uiți că dacă vrei să-i urmărești, devii chiar tu un exponat, expus și vulnerabil.

Îți bei cafeaua și pălăvrăgești cu Bogdan despre oameni, viață și prietenii greu de sincronizat (apropo, 2 luni!). Ridici privirile spre stradă să mai vezi vreun om și să te întrebi care-o fi povestea lui, doar pentru a conștientiza că oamenii se uită și ei la tine cum bei cafea noaptea și stai în vitrină – mai erau locuri libere în cafenea, ce-i cu tine? 🙂

Doar un scurt reminder că relațiile interumane sunt cel puțin bidirecționale. Nu ești niciodată simplu observator, ci și exponat bun de observat. Iar când tragi concluzii despre oameni, ele te reflectă în primul rând pe tine. 

 

Cocos, snowboard și febră

Standard
Cocos, snowboard și febră

Coaja fructului de cocos e mai îndârjită decât ai crede. Oare dacă ai da cu el de pereți…? Oare dacă îndoi cuțitul…? Oare dacă ieși pe balcon și-l calci în picioare? Sari pe el? După un strop de efort din partea noastră, coaja cedează. Fruct dulce și hrănitor, de-ți trec poftele și foamea. Cum se face că e prima dată când ronțăi cocos? Gustul de ciocolată și cocos ne-a definit, totuși, copilăria…

E mai ușor de înțeles cum reușeau, într-o oarecare măsură, concurenții de la Supraviețuitorul să-și potolească foamea doar ronțăind zi de zi niște cocos. Urmăresc emisiunea, inițial, pentru Robert. Curioasă pe unde-l poartă viața pe omul ăsta de care mă leagă vreo două zile pe drumuri de munte, prin soare, ploaie și vânt, pe la cetăți uitate de lume, întâlnind oameni scoși parcă din povești și împrietenindu-ne cu toți câinii ce ne ies în cale. Niște zile în care mi-am reevaluat viața și prioritățile, așa, mergând la pas alături de Iulia, Alexandrina și Robert. Oameni pe care nu-i uit, deși drumurile o iau care-încotro, căci vor fi mereu asociați cu acel punct de cotitură-n viață.

Așa ajungi să te uiți la tot felul de emisiuni. Apoi te uiți pentru că-i fascinant să vezi cum reacționează oamenii în situații mai mult sau mai puțin extreme. Te uiți să vezi ce face foamea din om. Și ți-s dragi oamenii, în ciuda cinismului ce-ți dă târcoale. Dacă-i accepți pentru ce sunt, oameni adică, ți-s dragi.

O vreme, mai stă cocosul în frigider, până-mi adun curaj să iau coaja la despicat. Iarna m-a cucerit cu fulgi albi de cocos, de omăt. Fulgi ce se aștern pufoși pe ochelari, într-o seară de ianuarie.

Zâmbesc și cad în fund. Îmi adun forțele și energia, nu știu de unde, mă împing în mâini și hop-sus! Alunec vreo câțiva metri cu placa, aud un vâjâit de schiuri din spate, mă dezechilibrez, cad în fund. Mă ridic, alunec, îmi țopăie sufletul fericit, cad. Mă ridic din nou, cad. Tot așa. De-acum prind viteză și cad doar de vreo două ori până ajung jos, la baza pârtiei. Ce bucurie! Urcușul e, însă, greoi, vreau să renunț. Nu este telescaun, deci la pas, în sus, pe pârtie. Simt că placa îmi rupe brațul, că nu mai am energie, că îmi tremură tot corpul. Ajung sus, privesc în jos și… mai vreau.

Cad din nou, îmi tremură picioarele, mă ridic. Alunec iar… Câteva secunde de euforie pură. De fericire. Apoi cad din nou, în genunchi de data aceasta. Mă împing prea tare în mâini și cad pe spate, în fund. Și râd așa de una-singură, de mine, de situație. Mă observă cineva, urcă și el cu placa sub braț, zâmbește înțelegător. Așa-i prima dată (și a doua, în mod sigur). Privesc iar spre cer, îmi cad fulgii de cocos în ochi. Mă ridic și plutesc o vreme. Cad iar. Sau nu știu, mă arunc pe jos pentru a evita ciocniri sau căzături urâte.

Mi-am salvat fundul de vânătăi și durere, în ciuda avertizărilor lui Tarfin. Sau poate tocmai de-aia! 😛 Mi-am sacrificat mâinile și brațele în schimb, căci ele au amortizat toate căzăturile. Pentru prima dată am febră musculară la pernițele din palmă, la mușchii degetelor, la întâlnirea antebrațului cu brațul. Nu îmi pot lua eșarfa din cuier. Nu îmi pot ridica brațele. Abia îmi țin cana de cafea. Și fiecare durere mă face să zâmbesc, căci retrăiesc pentru o clipă senzația de zbor și lipsa de griji.

Iarna m-a cucerit cu fulgi de cocos, fulgi de nea și-un vis alb ce-alunecă printre copaci. Azi e primăvară și regret că am căzut de prea puține ori. Când nu mai sunt în stare să cad, pot să mă târăsc. Acum știu că pot 🙂

16179603_10211932206200772_6925242106510235655_o

 

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

Terapie cu viață

Standard
Terapie cu viață

Mi-s înghețate degetele de la picioare, într-atât că parcă m-aș fi îmbătat cu promoroacă. Mi-e trează mintea însă. Iar sufletul s-a topit cu totul. După 10 minute, mi-e clar că pentru o viață mai bună, ai nevoie de terapie cu viață.

Zărești cerbul carpatin, impresionantă creatură. E ceva regal în aspectul lui, însă de cum te vede, cerșește mâncare. Îi dai să ronțăie și-i zâmbești. În spatele tău, țopăie iepurașii prin zăpadă. Și o pisică stă leneșă cu ei. N-aș fi crezut că îmi pot fi atât de simpatici. Se întâmplă ceva magic și ți se satisface ceva nevoie foarte primitivă și instinctuală când hrănești alte vietăți, că-s oameni, copii, animale sau plante. Începi să-ți înțelegi părinții care și acum te-ar întreba zilnic dacă ai mâncat. Iepurașii sunt niște nesătui. Își iau rapid hrana din palmă și țopăie câțiva pași mai încolo. Atât de fascinată de creaturicile astea inedite, încât aproape nu observ pisica, care-i și ea un puf simpatic în zăpadă ce vrea afecțiune și atenție.

terapie-cu-viata-7

Un căprior stă cu iepurași într-un țarc, parcă ar fi Bambi… Păuni și alte păsări colorate… Ajungem la ponei, și ei vor mâncare și atenție.

terapie-cu-viata-1terapie-cu-viata-5

Mai jos, zebu. Înaintăm pe alei și ajungem la pisica sălbatică. Wow…

terapie-cu-viata-4

Hrănim și căprițe, măgăruși și… două lame – care, bineînțeles, ca un client nerăbdător să-și primească mâncarea, scuipă către ospătar cu obrăznicie – de data asta, la propriu 😀

terapie-cu-viata-6

Mai sus, pe alee, struțul (emu) și caii. Cât sunt de pufoși și ei! Ce se întâmplă iarna la Moara de Vânt, de-s atâtea pufoșenii ce-ți încălzesc sufletul?

Mi-e drag porcușorul. Cu excepția pisicii (nu cea sălbatică, hihi), pare a fi singurul care își dorește doar și doar afecțiune, nu mâncare.

terapie-cu-viata-3

Pornim spre oraș. Ne oprim la marginea pădurii, unii se dau cu sania (pe fund), alții se împrăștie de râs 🙂

Ne oprim la magazin de bricolaj să căutăm o plantă pentru Oana, de casă nouă, pământ pentru sâmburii de lămâie și ghiveci. Ieșim de acolo cu trei plante, nu una, cu mult pământ în brațe, semințe de plantat și zâmbete largi.

Seara, terapia pentru viață e tot cu viață. Oameni, acum. Fiecare cu zâmbetele și gândurile lui, cu idei de reamenajare a casei, lanțuri în tavan și râsete. Dar și cu Zumba și Pumpki ascunzându-se de Kali 🙂

Și cu vocea asta:

foto: Tarfin Æé & Gabi Roșca

Castelul din Carpați, într-un colț de suflet [Adventureee, tot ziua 4]

Standard

De la Tunelul Dragostei, porneam spre o cetate misterioasă: Cetatea Colț. Nu știam mare lucru despre ea, poate pentru că turismul e cum e la noi în curte. Cetatea avea totuși să devină unul dintre acele locuri care îmi provoacă sentimente mixte când vine vorba de turism.

M-a fascinat întru totul…

coltz-castelul-din-carpati

…începând cu traseul prin pădure, apoi cărarea abruptă și îngustă, de părăsești vechiul drum destinat căruțelor, trăsurilor sau călăreților ce se apropiau de cetate…

coltz-2

Mi s-a strâns un pic inima zărind, odată ieșiți din pădure, doar turnul donjon. Mi-era teamă că, după cum indica și un panou rătăcit prin zonă, cam aia era tot ce aveam să vedem.

coltz-8

Am făcut însă acei câțiva pași extra, pe-un colț de stâncă. Aici, ți se taie puțin răsuflarea.

coltz-4

coltz-3

Ceață deasă peste pădurile din jur. Vreme mohorâtă, dar clară. Și ce priveliște…

Deci ce-i cu Cetatea Colț și de ce am sentimente mixte asociate cu locul? E cetatea ce se presupune că ar fi fost sursa de inspirație pentru Castelul din Carpați, de Jules Verne. E cetatea pe care aproape că nu am vizitat-o pe motiv că nu găseam punctul de plecare, de la șosea, înspre… Vârful Colțului. Atât de bine e dezvoltat turismul. În schimb, poți găsi rapid și ușor Mănăstirea Colț. Nu mă plâng, a fost prima dată când am „cotrobăit” așa cu disperare prin casa cuiva (mda, căutam o baie…). Totuși, drumul spre cetate l-am observat mai greu, și nu am fost singurii care făceam dus-întors cu mașina pe șoseaua respectivă, cu ochii înspre înălțimi, poate-poate zărim cetatea.

În cele din urmă, am zărit panoul. Panou destul de sec și inexpresiv, cu o fotografie ce nu promitea prea multe. Aproape că am dat glas gândului… „dă-i pace, hai să mergem mai departe.”. Cât de bine-mi pare că nici unul dintre noi nu a spus cu voce tare ce gândea. Ne-am fi răpit una dintre cele mai faine experiențe transilvănene. Vezi mereu prin filme sau documentare cum e prezentată Transilvania. Un loc misterios, puțin înfricoșător și întunecat, dar plin de farmec. Evident, nu-i chiar ca în filme, nu mereu, nu peste tot.

Dar azi, mergând prin pădure, explorând apoi cetatea ce pare să-l fi inspirat pe Jules Verne să-și numească astfel romanul și cuprins fiind de ceața asta deasă… Da! Te simți ca într-un castel, prin Carpați, prin Transilvania. Acea Transilvanie! 

coltz-5

Și oricât de ciudă mi-ar fi că locul nu e îngrijit și valorificat cum s-ar cuveni, totuși… mă bucur. Așa, exact ca un copil egoist ce vrea să își ascundă jucăriile, să fie doar ale lui. Mă bucur că nu știe chiar toată lumea de cetatea asta, că drumul poate fi greoi dacă nu-i uscat pământul, că turistul nu prea poate să ajungă la cetate decât dacă e dispus să depună un pic de efort. Mă bucur că nu sunt indicatoare, panouri atractive sau interactive care, măcar datorită fotografiilor, să te facă să-ți dorești să urci spre cetate.

Mă bucur că, uneori, nu-și găsesc turiștii calea prin pădurile astea. Cetatea Colț e sălbatică. Ar trebui să fie îngrijită, dar să rămână sălbatică. Dacă îi iei liniștea, pustiul ce-ți dă fiori, priveliștea neobturată de prezența altora, ar rămâne doar niște ziduri vechi. Iar ziduri avem peste tot…

coltz-7

Ironia e că amintindu-mi de experiențele astea, le spun și altora despre cetate (evident). M-am simțit atât de bine pe-acolo, încât nu pot să o las și eu uitării. Sper să nu dispară cu totul în istorie, la fel cum sper să nu devină, totuși, un obiectiv turistic în adevăratul sens al cuvântului…

coltz-6

De-aici, am făcut drum întors spre Râu de Mori, am trecut pe lângă Ostrov…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-2

… și ne-am îndreptat spre Petroșani și Defileul Jiului. Înainte, încă o oprire la Cheile Crivadiei (să urcați la turn dacă ajungeți pe-acolo):

img_4271

crivadiaaa

Va urma:
Ziua 5, prin peșteri


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

Nu mai mănânc carne.

Standard
Nu mai mănânc carne.

De vreo lună, cam așa. Cumva, era inevitabilă decizia asta, mai devreme sau mai târziu. Chiar în urmă cu un an citeam Beyond lies the wub și mă amuzam la ideea că dacă suntem ceea ce mâncăm, suntem toți niște porci. Numa’ zic 😛

Lăsând înțepăturile ghidușe la o parte, știu că majoritatea oamenilor se gândesc că e greu să renunți la carne. Greu din punct de vedere fizic, adică. Și din punct de vedere al poftelor și al nevoii de proteine. Probabil că multora de-asta le e greu. Eu nu simt lipsa cărnii, cam deloc, ceea ce mă face să mă întreb de ce nu am făcut pasul ăsta mai devreme. Mi se pare infinit mai greu să mă descurc cu avalanșa de reacții dezaprobatoare venite din partea oamenilor, în general. Cu faptul că trebuie să repeți și confirmi de câteva ori că nah, chiar nu vrei carne, deci chiar nu 🙂 Și da, a fost greu de sărbători să o refuz până și pe mama, care mă privea dezamăgită că nici măcar de Crăciun nu fac o excepție. S-a adaptat totuși rapid și mă răsfață acum cu tot felul de salate inedite.

Nu mai mănânc carne pentru că mi se întâmpla adesea să mă întreb ce nume i-aș fi dat creaturii din farfuria mea. Era o chestie involuntară, nu mi-am auto-impus eu idei de conduită morală în interacțiunea cu alte animale. Pur și simplu. Cred că mi se trage de la ceva traume din copilărie. Hihi 😛

Și tot analizând eu super și hipermarketurile urbane, am ajuns la concluzia că trăiesc într-un secol și într-o societate care îmi permite să mănânc selectiv. La modul că am alternative. Poți să fii mofturos, se dau toți peste cap să-ți vândă ceva. A, vrei să mănânci praf de cărămidă? Avem soluția pentru tine: încearcă noua variantă cu gust de măceșe! 😀 :))

La fel, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi decide unde e limita lui personală. Dacă îți place carnea și n-ai idei de-astea dubioase prin cap în timp ce-o mănânci, poftă bună. Unii nu mai mănâncă deloc-deloc produse provenite de la animale, deci nici ouă, nici lapte, nici patiserii sau chestii despre care habar n-aveam că ar conține untură de porc, care-i peste tot, apropo! Eu nu am renunțat la ele, dar pur și simplu nu mai vreau carne în farfurie (nu, nici pește, căci din câte mi se pare mie e tot carne, nu înțeleg confuzia). Acolo e limita mea.

În rest, îmi place laptele și n-aș renunța la produsele lactate. În lumea idilică în care am copilărit eu, totul era mult mai echilibrat. Bunicii mei muncesc și acum de dimineața până seara, iar una dintre muncile serioase e să hrănești și îngrijești animalele. Vrei carne, ouă și lapte? Muncești pentru ele și îți îngrijești la modul real sursa de hrană.

Devenind între timp creatură urbană, am început să mă întreb tot felul de lucruri legate de motivele pentru care consum totuși carnea din comerț, în condițiile în care o întreagă lume civilizată închide ochii și se face că nu știe sau chiar nu vrea să știe în ce mod grotesc ne ajunge bucățica aia de carne în congelator.

Să mănânc un alt animal… de fapt, ca să fiu și mai clară, să mănânc cadavrul unui alt animal nu prea mai e o opțiune ok pentru mine. Nu în condițiile în care am sute de alternative și nu în condițiile în care chiar îmi permit să mănânc altceva. Am cam rămas fără scuze pentru propriile alegeri alimentare în acest sens, de-aici și decizia bruscă de luna trecută. Nu pot să mă consider o ființă inteligentă și să mănânc alte ființe care, deși nu-s la fel de inteligente ca mine, au și ele trăiri emoționale și suferă.

Limita mea e un prim pas pe care-l simt natural de făcut. Natural pentru mine. Fiecare își stabilește singur limitele și obiceiurile alimentare. Aș vrea să am motivația necesară pentru a nu mai consuma nici un produs care conține urme de untură de porc (lipieeee…), de exemplu. Sau poate mi-ar trebui răbdare infinită pentru a citi etichetele de pe toate produsele + lecturi suplimentare din marele ghid al cunoașterii contemporane: google. Nu voi face asta, dar carne nu mai vreau.

Partea bună e că îmi reacționează corpul ok la schimbare. Carnea îmi lenevea tot organismul, de multe ori mă simțeam cumva intoxicată. Îmi simt corpul mai ușor acum, mai fresh (și nici măcar nu m-am obișnuit încă să mănânc multe fructe & legume), mă simt mai „curată”. Mi-e greu să explic. Parcă nu mai car atâtea toxine în mine.

Dar mai ales, am terminat cu procesele de conștiință în timpul meselor :))
Poate nici nu ar fi fost o chestie atât de wow dacă nu mi-ar fi transmis ceilalți că ar fi. Nu știu de ce oamenii devin defensivi și ofensivi când spui că nu vrei carne. Chiar mi-ar plăcea ca fiecare dintre noi să își traseze liniștit propriile limite și libertăți. Tot ce cred eu despre consumul de carne mă privește pe mine, iar dacă fac greșeala să reflect propriile-mi idei și concluzii asupra celor din jurul meu, e problema mea, nu a lor. Cumva, aș vrea uneori să fie reciprocă înțelegerea asta. Să înțelegi că dacă ție ți se pare normal și natural să consumi sau nu anumite alimente, nu înseamnă că și cel de lângă tine ar trebui să aibă aceleași idei despre alimentație. Să ne zicem poftă bună unul celuilalt și cam atât.

Oricum, e un proces interesant. M-am simțit în ultima lună de parcă aș fi dezbătut idei religioase, nu opțiuni alimentare. Și ca să închei cu un fel de haha: oricum cred că divinul e peste tot, deci o fi și carnea un fel de zeu 😛

Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Standard
Tunelul Dragostei [Adventureee, ziua 4]

Înainte de-a retrăi noaptea de la Oțelu Roșu, explicativ, cauza prezenței noastre acolo era Tunelul Dragostei.

Aveam să-l parcurgem de dimineață și speram să fie soare, lumină, frumos. Nu a fost soare. Dar a fost o aventură, asta-i cert! 🙂

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-3

Dacă aș face un top al nopților dubioase din viața mea, noaptea de la Oțelu Roșu și-ar ocupa furtunoasă un loc sigur. Era deja întuneric pe când instalam corturile și ne îndreptam înspre mica pădurice să adunăm lemne pentru foc. O vreme, ne-am cocoțat pe colina de lângă locul de campare și ne-am pierdut cu privirile în cer. În depărtări, se vedeau furtuni. Fulgerele luminau lumea. Și era liniște. Începeam să bănuim că una dintre furtuni era cea pe care o lăsasem în urmă, la Costești. Le-am numărat. În depărtări, amenințau vreo 4 furtuni, în 4 direcții diferite.

Ne apropiam de pădurice, urmărind lumina frontalelor și a fulgerelor. Un lătrat, încă unul. Un strigăt de om, părea să-și cheme câinele sau să strige la niște eventuale animale (oi, vaci?). La întoarcere, în apropiere de corturi, lătra un câine (sau mai mulți?). Nu suna prietenos și eu, una, nu-l vedeam. Din nou strigăte de om. De mai aproape, de data aceasta. Începeam să am o senzație de disconfort și nesiguranță – și nu câinele era cauza. Din întuneric, veneau niște oameni, urlând la noi. Nu înțelegeam o iotă. Ne întrebau ceva. Cine suntem, poate (?), ce facem acolo (?). Erau agitați, cu o atitudine agresivă. Tarfin și Cipri au zis de câteva ori că… turiști, corturi, vrem să vedem Tunelul Dragostei de dimineață… S-au liniștit în cele din urmă. Erau ciobani, ne-au văzut luminile de la frontale și s-au speriat. Aparent au fost atacați recent, li s-au furat animalele și alte probleme. Ce izbită de-o lume bizară m-am simțit. Mi-era greu să îi înțeleg ce spun, nu vorbeau foarte clar. Mi-era milă de ei, cred. Uite-mă pe-aici, în vizită, într-o lume ce nu-mi aparținea, ce funcționa după alte priorități. Venisem în căutare de mici comori. Oamenii ăștia erau în căutare de siguranță fizică. Au devenit foarte prietenoși, în modul lor gălăgios de-a fi. Ne-au arătat „filmulețe amuzante cu femei proaste de pe internet”, erau dezamăgiți. S-au oferit să ne ajute să facem focul, să ne mai aducă lemne. Ne-au spus că-i mare lucru că nu ne-au rupt în bucăți câinii, că de obicei atacă, sunt înrăiți. Că sigur suntem oameni buni, câinii simt. Ne-am simțit și noi bine auzind asta și, doamne, ce bine-mi pare că sunt așa simțitori câinii și nu atacă dacă ești om bun. Au plecat în cele din urmă. Urmau să treacă cu turma de animale pe lângă corturile noastre la primele ore ale dimineții.

Ne-am așezat în jurul focului, activitate ce-mi devenea tot mai dragă! E atât de liniștitor să privești jocul flăcărilor. Nu știu unde-mi dispar toate gândurile în momentele alea. Rătăcind cu privirea în flăcări, începi să înțelegi de ce furând focul de la zei, omul a devenit mai conștient de sine, mai introspectiv, mai inteligent. Cerul e tot mai des luminat de fulgere. Prinși de toată povestea cu ciobanii, nu am realizat ce se întâmplă deasupra noastră, în ceruri. Patru furtuni de toată frumusețea își dădeau întâlnire la Tunelul Dragostei. Și ce întâlnire a mai fost. Ne-am ascuns rapid în corturi, se anunța a fi prima probă serioasă a lor: rezistă ori ba pe furtună – pe furtuni? Cortul nostru e roșu. Aveam ochii închiși. A fulgerat și ni s-a făcut roșu în fața ochilor închiși! 😀 Trebuie să treci prin cel puțin patru furtuni simultane pentru a putea afirma sigur de tine că îți place ploaia (și prin Electric Castle). Mie îmi place!

Zâmbesc tâmp realizând că scriu iar despre altceva. Pentru că nu-i despre un obiectiv turistic. E despre experiențe ce îți rămân pe veci în suflet și-n cap, te fac să te simți viu.

Pentru mine, Tunelul Dragostei nu înseamnă lumină diafană printre frunze, soare și plimbări romantice pe vechea cale ferată. Tunelul Dragostei e noapte, cu fulgere ce te orbesc, câini ce nu te rup în bucăți dacă te simt că ai suflet bun, oameni speriați, agresivi și prietenoși, rătăciri în jocul flăcărilor. Tunelul Dragostei înseamnă să fii martor la întâlnirea a patru furtuni fix deasupra capului tău, să închizi ochii, să asculți cum se dezlănțuie o lume aproape arhaică. Să vezi cu ochii închiși cum totul devine roșu aprins. 

Iar dimineața, când toate s-au liniștit, să pornești la plimbare pe calea ferată. Prin Tunelul Dragostei. Care e o iluzie, una frumoasă. Întocmai ca dragostea, de multe ori. Vei privi în față, în spate. Vei alege direcția: acolo pare să fie tunelul. Ajungi acolo și ți se pare că, de fapt, e mai în față, să mai mergi o vreme. Tunelul Dragostei nu-i niciodată acolo unde ești tu, te cheamă insistent să îți continui drumul. E mai în față, dacă mai mergi încă 50 de metri, acolo e. Și tot așa. O iluzie…

tunelul-dragostei-si-castelul-din-carpati-1

Va urma:
Castelul din Carpați


Ziua 1: Castelul Corvinilor și Cetatea Aiudului (Cluj – Aiud – Alba-Iulia – Sântimbru – Orăștie – Hunedoara – Călan – Ocolișu Mic – Costești – campare aici).
Ziua 2: Trei cetăți într-o zi. Trei oameni pe drum (Costești -corturi -> Cetatea dacică Cetățuia Costești -> Cetatea dacică Costești-Blidaru -> Sarmizegetusa Regia -> înapoi la corturi).
Ziua 3:  Dinozauri, zimbri și-o biserică ciudată (Costești – Rezervația de Zimbri (Hațeg) – Geoparcul Dinozaurilor – Biserica din Densuș – Căsuța Vulcanilor Sarmizegetusa Ulpia Traiana – campare la Oțelu Roșu).
Ziua 4: Tunelul Dragostei și Castelul din Carpați (Oțelu Roșu – Tunelul Dragostei – Sarmizegetusa Ulpia Traiana – Clopotiva – Ostrov – Râu de Mori – Suseni – Cetatea Colț – Râu de Mori – Sântămăria Orlea – Cheile și Turnul Crivadiei – Petroșani – Parcul Național Defileul Jiului – cazare la motel).
Ziua 8Măgura în hamac și prin baloane de săpun;
Ziua 9Liliacul măgurean și trei scântei.

M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

Standard
M-am cățărat pe stânci, prin chei | Mari realizări în 2016

„Tot în sus”, zice Gabi și pare că se amuză de anxietățile noastre și genunchii tremurați. E cel mai scurt și eficient instructaj de învingere a fricii. Ce trebuie să fac, cum, când, unde? Tot în sus. Uneori răspunsurile pe care le cauți sunt simple, oricât ai vrea tu să le despici în patru mii de bucăți.

N-aș zice că mi-a fost frică. Îmi doream tare mult să mă cocoț pe-o stâncă, îmi doream asta de ani de zile! Eram chiar entuziasmată. Însă îmi tremurau picioarele, așteptându-mi rândul, cu hamul pus deja și papucii încălțați. Așteptarea a fost mai palpitantă decât așteptarea zborului cu parapanta, deși am avut și atunci emoții înainte de a ne ridica înspre cer.

Poate pentru că, pe lângă regula clară cum că tot în sus, mai trebuie să știi și că te bazezi în urcuș pe picioarele tale. Nu te legeni în mâini ca Tarzan, ci urci pe stâncă folosindu-te de picioare. Și cum să te bazezi pe ele când îți tremură vizibil și nici n-ai făcut primul pas? 🙂

catarat

Dacă aș putea, aș da din experiența cățăratului pe stânci fiecărei persoane care n-a mai simțit de ceva timp că trăiește cu adevărat. E adrenalină, da. Dar e mai ales satisfacția că ți-ai depășit frica aceea atât de instinctivă, de fiziologică, vocea care îți urla în cap să stai cuminte în banca ta și te trăgea insistent înapoi. Satisfacția că ai făcut acel prim pas. Picioarele se opresc apoi din tremurat. Dacă e ceva ce mă tot învață propriul corp, e faptul că oamenii se pot adapta incredibil de repede la tot felul de situații dificile. Odată ce ai făcut primul pas, creierul se resemnează instant și zice ok, deci chiar facem asta. Iar picioarele te ascultă, te susțin, te urcă tot mai sus, și mai sus.

Și cumva, cred că e valabil pentru orice ai face în viață. Dar pentru acele lucruri pe care le chiar faci, în urma unei decizii conștiente și voluntare. Dacă ai luat decizia, doar treci la acțiune, fă primul pas și continuă să mergi. Nu mai sta la taclale cu frici instinctive, cu vocea neîncrederii și nesiguranței din capul tău. E și asta o lecție de învățat într-o viață de om: să chiar treci la acțiune. De multe ori, ne blocăm în pregătiri, analize și sinteze, comparații și cântărit de argumente pro și contra. Până într-acolo încât nu mai facem, de fapt, nimic. Ni se întâmplă chestii în viață, dar nu facem noi să se întâmple.

Îți dă atât de multă putere interioară un astfel de moment, în care tu iei o decizie și treci la acțiune. Îmi place adrenalina, da. Pentru că mă ancorează 100% în clipă. Acele câteva minute în care m-am cățărat pe stânci au fost trăite 100%. Sunt acolo, trăiesc la timpul prezent. În acele câteva clipe, viața-i atât de clară. Atât de… multă! Dar e mai mult decât adrenalină. E satisfacția că ți-ai lărgit paleta experiențelor fizice, psihice, emoționale, împotriva obstacolelor interioare.

Da, deși mă entuziasma ideea, mi-au tremurat picioarele ca naiba (+ palpitații, transpirații și toată gama de trăiri anxioase). Am depășit momentul și am urcat. Acolo sus, pentru câteva secunde, înainte de a coborî, acolo e fericire. E liniște interioară, e claritate, e împlinire.

Cred că voiam să împart cu alții bucuria acelui moment, adrenalina, entuziasmul. Văd prea mulți oameni în jurul meu care nu se pot bucura de viață, nu știu cum să o facă, se simt blocați și neîmpliniți. Eu îmi iau fericiri din astfel de experiențe și altele aparent nesemnificative, însă nu e vorba de cățărat în sine. La fel cum nu-i vorba de a face origami (cu două mâini stângi) sau puzzle-uri de mii de piese, nu-i vorba nici de a-ți pune patinele și a-ți da drumul pe gheață, nici de a sta o jumătate de oră cu un copil mic în brațe răsfoind o carte cu povești.

E vorba de a decide ce vrei să faci și a lua inițiativa. Să faci să se întâmple, în loc să ți se întâmple. Oricât de nesemnificativ, în aparență, ar fi acel lucru, sau dimpotrivă, oricât de dificil de îndeplinit ar părea.

cățărat pe stânci

 

Am melci, nu-s de mâncat | Mari realizări în 2016

Standard

Am melci 🙂 Iar pentru a clarifica rapid: nu, nu sunt de mâncat. Sunt animale de companie și reprezintă una dintre marile mele realizări în 2016.

Am melci

Sună pretențios și sunt puțin amuzată de mărturisirea de față, însă creaturicile astea lente, ce-și alunecă intențiile prin viață, chiar înseamnă mult pentru mine.

Povestea e simplă și începe într-o grădină cu pământ sănătos, buruieni până peste cap și melci din belșug. Tocmai plantasem niște copaci (va fi o mare realizare a anului 2017, în funcție de cum trece iarna peste ei) și nu știu, stăteam. Cred că îmi așteptam rândul la săpat locul pentru un cireș. Era imposibil să nu-i vezi. Oriunde întorceai privirile vedeai melci. Mai mari, mai mici. Mi-a atras atenția un melc mic, apoi încă unul, i-am așezat pe amândoi pe banca pe care stăteam și eu.

Stând acolo, am început să-i chiar urmăresc. Și acum, ca și atunci, rămân fascinată de efectul calmant pe care îl are asupra mea activitatea asta. Dacă te oprești din agitația interioară și exterioară și îi chiar privești, începi să simți lumea în ritmul lor… Și e liniște în lumea melcilor. Nu am reușit să îmi fac o rutină din a medita, dar cred că acestea sunt momentele pure de meditație pentru mine. Privind melcii și… atât.

La început, au fost doar doi, apoi patru, apoi șapte. Acum hibernează și doar vreo 4 dintre ei mai mișună activi prin terariu, sper să îi văd și pe ceilalți la primăvară (s-au ascuns în pământ). Îi am din aprilie, deci avem o relație de lungă durată 🙂

Melcii mei sunt ca niște plante. Trebuie udați zilnic, pământul să fie mereu umed. Mai trebuie și hrăniți, dar le dau cam ce mănânc și eu, deci nu e mare filozofie (mere, ciuperci, salată, banane, roșii, morcovi, etc). Pe cât de fragili mi se par, pe atât de bine adaptați. Mereu mă întrebam unde dispar melcii și de unde apar ei brusc așa după ploaie? Aparent, pe timpul iernii se ascund în pământ sau urcă pe vreun trunchi de copac, își creează o crustă solidă la intrarea în cochilie și dorm liniștiți. La fel se întâmplă și pe vreme secetoasă. Și uite-așa pot trăi câțiva ani buni. Dacă nu cumva sunt călcați de vreun întârziat în drum spre serviciu 🙂

Îmi sunt dragi pentru că te pot învăța o lecție frumoasă. A învățat-o inclusiv mama, care a fost nevoită să mi-i îngrijească vreo 2 săptămâni cât am plecat în lume, și pe care o oripila ideea inițial. În momentul în care începi să interacționezi sincer și direct cu o altă ființă, abia atunci, începi să o percepi cu adevărat ca pe o ființă vie și nu ca pe ceva „chestie” față de care ai tot felul de prejudecăți sau de care ți-e teamă / scârbă etc.

Îmi dau seama foarte bine că majoritatea oamenilor sunt dezgustați de ideea unui melc pe post de animal de companie. Știu și că sunt ciudată și… nah, asta e. Dezgustul față de o altă ființă își are rădăcini, cred, și într-o lipsă de înțelegere a acesteia, la modul real.

Creaturicile mele interacționează – ele între ele, apoi cu tine, cu lumea. Sunt curioase, își întind ochișorii să vadă ce-i cu degetul ăla uman apărut la orizont, îți ronțăie din palmă – la propriu, căci au vreo 14.000 de dinți (din seria „Știai că?” 😀 ), le place să le faci duș în chiuvetă, iar dacă e liniște deplină, îi poți auzi cum ronțăie din legume / fructe 🙂

Motivul pentru care nu am un câine e faptul că sunt prea haotică. Mi-e teamă că nu sunt suficient de responsabilă, că stilul meu de viață nu e tocmai stabil, că nu ajung zilnic pe-acasă, nu pentru suficient de mult timp. Viața unei alte ființe e o responsabilitate imensă, așa mi se pare.

Melcii sunt micuți și liniștiți. Mă calmează și îmi amintesc zilnic că ar fi cazul să încetinesc, să îmi domolesc ritmul. E o responsabilitate mică, dar e. Și e satisfăcător să ajung acasă, să mă așez lângă ei, să-i ud, să-i aștept să iasă încet din cochilie, să le urmăresc traseele și mișcările lente și armonioase 🙂

 

Dezamăgiri și inerții decembriste

Standard

Încă nu m-a părăsit starea de dezamăgire post-alegeri. Nu-mi amintesc să fi scris nici măcar o dată pe teme politice în ultimii 7 ani, deci e clar că sunt chiar dezamăgită. Nu de rezultate, deși mă fac și alea să respir greu. Sunt dezamăgită de voi toți ăia care nu ați mers la vot. De voi ăia tineri, cu vârste între 18 și, să zicem, 40 de ani, care nu v-ați sinchisit să vă exercitați un drept. Era al vostru, indiferent ce-ar fi însemnat el, trandafiri roșii sau altceva. Sunt dezamăgită de voi ăia care vă băgați picioarele în el vot, că oricum nu schimbă nimic. Evident că nu schimbă nimic, din moment ce, în fapt, voi ăștia pasivi sunteți majoritari. Sunt dezamăgită că ați luat decizia să nu votați, deci să-i lăsați pe alții să vă decidă viitorul. E călduț și confortabil să decidă mămica pentru voi, nu? Nici nu știu dacă tristețea-i mai mare decât dezamăgirea. Pentru că-i trist să avem tineri cărora le lipsește dorința de a-și lua soarta în propriile mâini. Vă lipsește puterea de a lua decizii asumate, oricare ar fi ele. E foarte trist. Așa moare o societate, care oricum abia începea să respire, să trăiască. Sunt dezamăgită de toți restul care n-au avut timp, le-a fost lene, au uitat, au făcut curățenia de primăvară, au dormit în papuci toată ziua. Sau nici măcar n-au știu că. Să nu vă mai aud că vă plângeți în următorii 4 ani de societatea în care trăim. N-ați fost în stare sau nu ați vrut să puneți osul la treabă nici măcar 30 de minute.

În cele din urmă, sunt dezamăgită de mine. Chiar discutam cu Tarfin duminică… În mica noastră lume virtuală, pe rețelele de socializare online, dar și în micul nostru univers format din cunoștințe și prieteni, trăim ca într-o bulă minunată. Cumva, aveam impresia că uite, mentalitățile încep să se schimbe, uite, tinerii sunt implicați și încep să își dezvolte spiritul civic, uite, oamenii încep să își dorească o societate sănătoasă și funcțională, nu una în care dăm mită, șpagă și ne furăm unii altora căciula. Eram cumva dezamăgită de toți tinerii ăia care au fost pe la proteste, dar n-au mers la vot. De toți care abordează pe Facebook tot felul de subiecte sociale sau își dau check-in și pun hashtag pe la diverse campanii și strângeri de semnături, etc. De fapt, cred că majoritatea ălora chiar au mers la vot și cred că mentalitățile pe care le-am observat eu chiar începeau să se schimbe. Însă tindem să ne înconjurăm de oameni care ne plac, de oameni în care ne regăsim cumva sau pe care îi admirăm. Poate 70% dintre postările care îmi apar în newsfeed pe Facebook sunt chestii ok, dar asta pentru ca am știut să îmi filtrez bine rețeaua asta și informațiile și persoanele care să îmi apară în newsfeed. Mi-am făcut propria bulă de oameni frumoși, oameni vii care mișcă, oameni care trăiesc și care au inițiativă, oameni care își asumă deciziile pe care le iau. Din păcate, realitatea generală / majoritară e alta.

Și sunt dezamăgită de mine că am ajuns în situația de a fi dezamăgită.

15380632_1336888409677913_7809035576861400081_n

Ilustrație: Elemér Könczey

Câte cărăm degeaba cu noi

Standard
Câte cărăm degeaba cu noi

Dacă nu stai în chirie și nu te muți din când în când, poate-i mai greu să realizezi câte rahaturi cari după tine prin viață. Obiecte peste obiecte. După vasta experiență acumulată în ultimul an în domeniul aruncatului fără milă de lucruri, sunt convinsă că oamenii se lasă efectiv sufocați de obiecte și de responsabilitatea asumată în ceea ce le privește.

E a treia sau a patra oară în ultimele 10 luni când fac ordine prin casă și renunț la obiecte (haine, cărți, bibelouri, bijuterii, veselă, cutii de papuci, aparatură, cabluri, pantofi, din nou haine, un mare ETC). E a treia oară și ÎNCĂ mai găsesc. Incredibil. Am din nou două plase mari de obiecte care așteaptă să își găsească un alt stăpân.

Nu pot explica suficient de bine cât de eliberată mă simt.

De toate hainele alea încărcate de amintiri și emoții. De toate hainele care nu îmi vin și nu mi se potrivesc, deși îmi plac. De toate hainele pe care nu le port, pentru care mi-am zis că poate mai slăbesc puțin (să fim serioși, ce motivație de 2 lei mai e și asta? în ce lume paralelă voi slăbi eu vreodată pentru o haină??). Eliberată de toate hainele primite de la cineva, păstrate din respect sau din cauza unor atașări emoționale care îmi sabotează starea de bine. De toate hainele care-s acolo în dulap doar pentru că-s acolo și rămân acolo din inerție. De toate hainele fabricate de renumita firmă „Poate le voi purta într-o zi”.

Eliberată de toate cărțile pe care le-am citit și nu mi-au plăcut sau chiar m-au enervat. De toate cărțile primite cadou, fără nici o legătură cu interesele sau preferințele mele. De toate cărțile care nici nu știu cum au ajuns la mine în bibliotecă, pe care nu le-am citit și nici nu intenționez să le citesc vreodată. De toate cărțile pe care „le voi citi într-o zi”, dar de care știu bine că, de fapt, nu mă voi atinge.

Eliberată de toate bibelourile și obiectele decorative primite cadou de la oameni dragi sau care mi-au fost cândva dragi. Le mulțumesc din suflet, cândva obiectele astea m-au făcut fericită. Acum e momentul să aducă zâmbete unei alte persoane. Și e ok, asta era intenția unui cadou, nu? Să îmi provoace bucurie. Iar bucuria mea azi constă în a oferi obiectele acestea unei persoane care să se bucure sincer de ele.

Eliberată de toate farfuriile, paharele, furculițele, cuțitele, oalele, tigăile, castroanele, bolurile, tăvile, tigăile, cănile... CRRHRHRHR … care depășesc cu mult prea mult numărul de persoane efective din casa asta. Iar eu sunt o persoană. UNA.

Eliberată de toate aparatele inutile a căror funcționalitate și utilitate stă sub semnul întrebării. Ceasuri fără baterii (aha, le tot schimb de vreo 5 ani, uite-atât de important e ceasul ăla pentru mine), căști care nu mai funcționează, lanterne cu beculeț albastru care abia luminează la juma’ de metru, bucăți din ceva aparate (??), baterii, cabluri a căror funcție nu o pot stabili cu exactitate, încă ceva bucăți din ceva. Eliberată de toate nimicurile tehnologice.

Eliberată de toate produsele de igienă, îngrijire și make-up care nu mă încântă și le tot amân folosirea. N-am nevoie de n-șpe mii de feluri din fiecare chestie. Oricum folosesc doar produsul care îmi place, restul stau de decor.

Unde încap atâtea obiecte în viețile noastre, serios?

Nevoia asta de a strânge, de a aduna în jurul nostru obiecte… În loc să ne înconjurăm cu oameni și să ne bucurăm de simplitatea vieții. Am învățat, GREU, că obiectele au fix valoarea pe care le-o oferim noi. Atât.

La fel ca și în relațiile cu oamenii, e ok să le eliberezi, pentru a te elibera. Nimic nu-i etern. Odată ce accepți că așa cum rolul unui om în viața ta s-a încheiat și asta e ok, poți să accepți și că rolul și funcția unui obiect s-a încheiat. Și e ok. Dă-l mai departe, trimite-l în lume. Lasă pe altcineva să zâmbească și să se bucure de el, dacă tu nu te mai bucuri sau nici măcar nu te-ai bucurat vreodată.

Cărăm după noi nu doar obiectele, ci și valoarea pe care le-o dăm. Ne sufocăm spațiul exterior și interior cărând după noi toate lucrurile astea. Viața-i mult mai dinamică și atât de frumoasă când îți faci loc, la propriu și la figurat, pentru a primi noi experiențe!

Eu chiar țin la amintiri, mi-am numit blogul Mnemosyne, de altfel. Dar amintirile nu mă definesc ca persoană. Iar amintirile, contrar la ce simți tu, nu zac în obiectul ăla ascuns într-un colț de dulap de care-ți amintești o dată pe an, poate. Zac în tine. Tu alegi unde îți așezi amintirile și cum îți scrii și rescrii istoria personală.

Toate obiectele de care m-am eliberat în ultimele luni au fost cândva importante pentru mine. Foarte importante. Cu prima tentativă de a mă scăpa de ele, mi s-a rupt sufletul.

Dar pur și simplu acum nu mai sunt importante, le-am înlocuit cu altele care-mi sunt dragi mie – acum, Iuliei de azi. Și e ok.

La fel cum e ok să (te) eliberezi și (de) oameni, atunci când e momentul. Doar fă-o. Fără resentimente și păreri de rău, fără jigniri sau reîntoarceri inutile. Uneori, viața-i mai simplă decât credem noi că e.

Pus deoparte pentru „la pensie” :)

Standard
Pus deoparte pentru „la pensie” :)

Aș vrea să fac o mie de chestii într-o zi, să explorez sute de locuri într-o săptămână. Să mă hrănesc din realitatea asta, să învăț și să mă mir de ea. Dar abia reușesc să scriu un amărât de articol pentru un proiect extra-job și să port o discuție la o bere cu niște lume.

Stau cărți pe raftul de citit, în așteptare. Instrumente de sculptură și tehnici noi de testat. Cartea și creioanele de colorat. Ukulele, pe care am cântat doar melc, melc, codobelc. Un caiet mecanic ce își așteaptă articolele. Muzică ce așteaptă să fie ascultată. Și câte și mai câteee…

Uite-așa mă frustrez uneori. Mă simt chiar vinovată față de propriu-mi creieraș, că nu-l hrănesc cum se cuvine cu toate lucrurile astea frumoase pe care-aș vrea să le fac. Încerc să mă educ. Să învăț că e ok să le fac pe rând, când am timp – dar fără a uita de ele.

Da, nu-i o idee așa de rea să-ți mai lași ceva și pentru când ajungi la pensie. O să fac puzzle-uri atunci poate. Poate o să învăț să cânt la pian. Poate o să ascult muzica în ordine cronologică. Poate voi lua lecții de desen. Asta dacă nu mă roade frustrarea și nerăbdarea până atunci 🙂

Nu știu cum trăiesc unii fără nici o pasiune, nici un interes, nici o curiozitate. Poate nu-s la fel de frustrați, dar cred că sunt plictisiți.

Între timp, încerc să mă decid ce-i de pus deoparte pentru la pensie.