Locul meu…

Mai citesc și bloguri, tot pe furiș, tot câte unul, mai rar – sunt singurele mele escapade literare în această perioadă. În ultimele minute am ascultat Heaven’s Gate, o melodie recomandată de Răzvan, săptămâna trecută. Iar apoi So long my friend, o recomandare de prin comentarii, la același articol. Sunt extraordinar de relaxante…
Eu… le am și eu pe ale mele, melodii sau voci sau povești care mă transpun altundeva, care mă ajută să evadez în locul meu… Și asta era întrebarea lui Răzvan: cum arată locul meu de relaxare? Și am zâmbit imediat, căci îl știu…

Locul meu de relaxare e un parc din apropiere, o băncuță de pe care poți privi răsăritul de soare și lumina caldă a primelor raze, alături de un prieten. Locul meu de relaxare e un drum de țară lung de 7km, într-o noapte caldă de vară, cu cer senin și stele multe, alături de oameni dragi. E o apă mare, valuri sărate care mă poartă de colo colo, și cel mai drag zâmbet alături.

Robin and the Backstabbers

Iau o mică pauză de la învățat (azi mi-am bătut propriul record și am stat 11 ore la bibliotecă), și vă întreb dacă în colțul vostru de țară și de lume ați auzit muzica băieților ăstora. Aici… nu știu dacă în Cluj, dar în mediul în care mă învârt eu, lumea îi ascultă, îi apreciază și merge la concertele lor. Sper ca măcar pe următorul să nu îl ratez, căci Robin și ai lui Backstabbers m-au făcut să mai arunc un ochi (o ureche) înspre muzica românească actuală.
Au în general niște versuri aparte, iar mie îmi place nu neapărat vocea solistului, cât (mi-e greu să explic) expresivitatea care se simte din calmul și aparenta neutralitate a vocii. Primul cântec al lor pe care l-am auzit a fost ,,Soare cu dinți”, care e și mai vechi, din câte am înțeles, apoi au urmat ,,SPNZRTR”, cu versuri tot câte-un simbol și un instrumental antrenant și ,,Sat după sat” – care, din ceva motiv dubios, e și preferata mea, poate pentru că mă relaxează și îmi induce o oarecare senzație de transă auditivă. Iar recent, recent de tot au lansat și ,,Marele zgomot”… care te face să te întrebi ce o fi aia OM ? 🙂 Mi-s dragi cântecele astea.

…deci să fugim care încotro

Rizzle Kicks… stereo typical

Eu ascult cam toate soiurile de muzică. Atât timp cât îmi place melodia în sine, nu mă interesează ce gen este sau cine o cântă. Mai demult, ascultam rock (de la hard, la punk) în principal, însă în ultimii ani am prins gustul experimentelor muzicale și mi-e tare bine. Acum ascult ce îmi place, ce se pliază pe gândurile mele dintr-un anume moment, sau pe trăirile interioare. Mi-am dat seama că unele melodii le pot asculta (chiar tolera) doar în anumite momente, că le pot detesta uneori, iar alteori adora. Și e ok – muzica ar trebui să te facă să simți, să miște ceva în interiorul tău.
În ultimele luni, l-am epuizat pe Everlast, i-am luat la rând toată muzica, mi-am ales acele câteva piese care sunt bune pentru depresii și le-am pus pe repeat. Dar despre el, altă dată.
Mi-am mai revenit și am trecut la alte muzici.
Ooook. Azi, Rizzle Kicks.
Harley și Jordan sunt doi tipi din UK care mi-au devenit, treptat și sigur, tare simpatici. De obicei, nu prea agreez videoclipurile muzicale, prefer să ascult muzica și atât, căci imaginea are darul fie de a te influența fie pozitiv, fie negativ. Cu alte cuvinte, e posibil ca o melodie să îți placă mai mult sau mai puțin și datorită impactului pe care videoclipul îl are asupra ta.
Cu toate acestea, în cazul lor am făcut o excepție din simplul motiv că mă binedispun de fiecare dată când îi văd 😀 Stereo Typical e numele albumului (s-ar putea că e primul lor album) și ascultându-l, am găsit niște melodii simpatice, fresh, originale. Jordan acoperă partea de rap tare bine (nu că m-aș pricepe, dar l-am văzut și live și am rămas foarte plăcut surprinsă + aduce puțin a old-school rap sau cum i-o zice și sună tare bine), iar Harley are o voce foarte caldă – mai ales live, mai ales în ritmuri mai lente. Păcat totuși că nu se simte tonalitatea asta a vocii mereu și în piesele înregistrate. E firesc, de altfel, au o muzică destul de alertă 🙂 A, și îmi place că se sincronizează bine unul cu celălalt cu ușurință.
Cum ziceam, îmi plac video-urile lor!! Au un stil natural de a se filma, și deși nu sunt ei niște mari frumuseți, sunt pur și simplu ,,nice to watch” și mi se pare că se simt chiar bine făcând ceea ce fac, în cel mai natural mod posibil.

Prima melodie a lor pe care am auzit-o a fost ,,Down with the trumpets”, e și cea mai cunoscută, cred. Totuși cea care e pe repeat în ultimele 2 zile e ,,The Traveller’s Chant”, varianta acustică. Și varianta originală e ok, dar m-am bucurat să îi aud live și e liniștitoare așa.

Apoi, ,,Stop with the chatter” – pentru videoclip!! Nu știu, poate sunt doar foarte subiectivă, dar chiar mi se par amuzanți și îmi transmit energia și starea aia a lor. Plus sunt câteva secvențe la care am chiar râs bine când le-am văzut prima dată. (de ex, când bate Jordan ca un apucat la tobe, sau când se joacă Harley cu sprâncenele)

Pe lângă cele două, mai ascult într-o veselie Dreamers, Mama do the hump, Miss Cigarette (chit că nu fumez) și When I was a youngster (asta a fost cam a doua melodie a lor care mi-a plăcut). Și cam atât cu ei, pe ziua de azi. Mi-ar plăcea să mai filmeze variante live/acustice ale pieselor.




Everlast – Friend

There’s a sickness in my soul
And I don’t know but I been told it’s incurable
There’s a darkness in my heart, slowly tearin’ me apart
It’s unbearable
Drop of blood, a lake of tears
And baby after all these years you’re still beautiful
And I’ve been loved and I’ve been used
Cut wide open, scarred and bruised
I’m unbreakable.

Flesh it heals I know
Hearts they never mend
Lovers come and go, girl right now I need a Friend.

Walk for miles, talk for days
And I keep trying to change my ways
It’s so difficult
You kick and scream
You curse and yell
Tell me I should go to hell
It’s so typical
Touch my heart, feel my pain
Let me know i’m not insane
You’re so merciful

Break your heart
I cheat, I lie
And honestly I don’t know why i’m so pitiful.

Flesh it heals I know
Hearts they never mend
Lovers come and go, girl right now I need a friend…yeah

There’s a sickness in my soul
And I don’t know but I been told it’s incurable
There’s darkness in my heart, that’s slowly tearin’ me apart
It’s unbearable…yeah.

Flesh it heals I know
Hearts they never mend
Lovers come and go girl right now I need a friend..yeah

Right now I need a friend

There’s a sickness in my soul
And I don’t know but I been told it’s incurable .
There’s a sickness in my soul
I don’t know but I’ve been told
It’s uncurable.

Noapte de sâmbătă

Noaptea de sâmbătă a fost una plină de oportunităţi la Cluj. Festivalul Luminii, Noaptea Muzeelor şi încă ceva festival muzical la Sala Sporturilor. Am aflat cam târziu de ele şi, în ciuda faptului că, de obicei, când ies de la servici nu prea mai sunt în stare să mă plimb aiurea, şi, mai ales în ciuda faptului că a fost o zi stupid de încărcată (nu înţeleg de unde atâţia clienţi), după ce am mâncat o bunăciune de mâncare (da, din mall, da, un fel de fast-food), parcă mi-a revenit pofta de viaţă.

L-am luat pe N., aşa necăjiţi cum eram amândoi, şi ne-am pornit înspre Festivalul Luminii. Am străbătut aleea Detunata, puţin dezamăgită de numărul mare de maşini care se înghesuiau pe o străduţă îngustă pentru a ajunge într-un… parc. Maşinile parcă nu-şi aveau locul în acea atmosferă. Ne-am întâlnit cu Anca şi C. şi curând am uitat de maşini şi aglomeraţie, deşi înghesuială era. Dar parcă era o aglomeraţie liniştită.

Întuneric, paşi domoli urmează gulguţele, vedem o mulţime de oameni, ne apropiem. În centru, doi băieţi cântă la chitară. Nu auzim nimic, oamenii vorbesc… şi vorbesc… şi vorbesc. Încep să mă agit, mă scot din sărite astfel de lucruri stupide. Adică, dacă te-ai plantat într-un spaţiu în care cineva cântă, TACI şi ascultă. Dacă nu vrei să asculţi, parcul e mare, mergi mai departe şi fă loc celor interesaţi.
Cam pe când îmi pierdeam speranţa şi deveneam tot mai dezamăgită de nesimţirea omenească, băieţii au început să cânte ,,Mad world”, poate nu întâmplător. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile oamenilor, însă au tăcut toţi brusc. Se auzeau doar două chitări şi două voci, acompaniate curând şi de public. Pentru câteva secunde, a fost o atmosferă magică. Cântecul s-a terminat, oamenii au început din nou să vorbească, noi am decis să plecăm înspre altă zonă a parcului luminat frumos.
(,,Mad world”, cover – superb cântec, frumoasă variantă)


Ne-am plimbat prin ,,labirint”, am admirat desenele copiilor expuse şi luminate în parc şiiiiiiiii, orientându-ne după aplauze şi voci, am reuşit să vedem şi jongleriile cu foc. Din nou, pentru cateva clipe, atmosfera a fost magică… scânteile s-au făcut vinovate.




(Primele trei fotografii – de aici: M&D Foto )

Deşi nu mai speram să ajung şi la Noaptea Muzeelor, m-am trezit plimbată şi până la Bastionul Croitorilor. Bucuroasă – căci e prima dată când văd şi interiorul clădirii. Am descoperit o expoziţie de fotografii, printre care am găsit câteva chiar foarte reuşite. N. are un ochi format pentru aşa ceva şi mi-a făcut plăcere să studiem fotografiile împreună. La etajul următor ne-am întâlnit cu un Cavaler. Bine proptit, cu armură grea, alură serioasă. Şi burtos. Ne-am amuzat nevoie mare :)) Nu, nu era un om îmbrăcat în cavaler, era o armură din evul mediu, ca la carte. Ne-a lovit contrastul dintre ceea ce vedem în filme şi cum stăteau de fapt lucrurile. În filme, toţi bravii cavaleri au armuri ce urmează formele unor posibili muşchi – pectorali, pătrăţele abdominale, bicepşi, tricepşi ş.a. Cavalerul nostru era burtos. Poate de-aici s-a păstrat şi sintagma ,,tricou cu burtă”.

La alte muzee nu am mai ajuns, voi merge într-o zi cu soare.

Day 21: A song from your childhood

Incursiune în sertarul muzical al copilǎriei. 😀
Omit trupele româneşti în vogǎ atunci (îmi plǎcea Genius parcǎ), şi mǎ concentrez pe unele melodii care au şi o oarecare semnificaţie pentru mine.

1. Fur elise sau cutiuţa muzicalǎ. E poate cea mai familiarǎ melodie din muzica clasicǎ, pur şi simplu adoram modul armonios în care se îmbinau sunetele. Iar micuţa balerinǎ nu dǎdea greş niciodatǎ. Mama încǎ pǎstreazǎ cutiuţa…


2. Gheorghe Gheorghiu – Aveai doar 16 ani. A fost prima mea casetǎ cu muzicǎ, nu ştiu de ce tocmai acest interpret, cert este cǎ îmi plǎceau multe cântece ale lui (e albumul cu Unde dragoste nu e, nimic nu e…). Dintre toate, îmi plǎcea acest cântec însǎ. Poate vocile de copii, de la final, m-au cucerit.

3. Peter Andre – mysterious girl. Nu ştiam eu prea multe, dar ştiam cǎ individu’ aratǎ bine, dupǎ unele standarde :)) Melodia o ascult şi acum, cu plǎcere. E una dintre acele cântece eterne ale verii.

4. Cam în aceeaşi perioadǎ, Aqua – Barbie girl. Mǎ prosteam singurǎ, prin casǎ, pe melodia asta. Ţopǎiam şi imitam vreo pǎpuşǎ Barbie imaginarǎ.

5. Din seria ,,Suzana, mi-ai furat banana”, în inocenţa noastrǎ de copii, şi Vank fǎceau referire tot la ceva prǎjiturǎ cu jeleu, gǎtitǎ frumos în bucǎtǎrie.

6. I’ll be missing you. Urmǎream fascinatǎ videoclipul piesei, pe vremea când canalele tv de muzicǎ îşi luau în serios titulatura şi chiar difuzau muzicǎ.

7. Cred cǎ eram niţel mai mǎrişoarǎ când ascultam El Negro – Mi-e dor de tine. Nu îmi amintesc exact. Imi place şi acum 😀

8. Si ultimele, dar în nici un caz cele din urmǎ……. 😀

Day 20: A song that no one would expect you to love

Inainte de a porni playlist-ul ,,ruşinos”, fǎrǎ vreo legǎturǎ, am o rugǎminte: cei care ştiţi titluri ale pieselor semnate Michael Jackson sǎ mi le transmiteţi şi mie, cǎci sunt habarnistǎ, dar îmi trebuie pentru mâine…

Bun. Nu ,,iubesc” urmǎtoarele melodii, chiar nu. Le-am gǎsit însǎ, cândva, acceptabile, şi pentru majoritatea celor care au aflat cǎ îmi plac, a fost o surprizǎ. Am încercat sǎ nu fiu influenţatǎ de prejudecǎţi (nici) când vine vorba de muzicǎ. Nu mai ascult ,,genuri” de muzicǎ, ascult doar muzica. Nu mǎ intereseazǎ ce e, cine o cântǎ şi de ce. Am citit ceva pe un blog, azi, şi, sincer, asta m-a impulsionat sǎ pun pe tavǎ melodiile. Cu siguranţǎ, ar fi mai multe.
E vorba de acceptare. Sǎ acceptǎm ce suntem, ce ne place la un moment dat şi sǎ trecem peste ,,ce se aşteaptǎ alţii de la mine’’ sau chiar ,,ce aşteptǎri am eu de la mine’’…



Si ultimaaa…
Nicolae Guta & Brazilianu – Cand visul
http://embed.trilulilu.ro/audio/FanTaSy/b482fcb15a1215.swf  

Day 18: A song that you listen to when you’re angry

Probabil e clar deja faptul cǎ muzica poate sǎ îmi influenţeze starea de spirit, motiv pentru care în anumite momente, când mǎ încearcǎ diverse emoţii şi stǎri interioare, aleg sǎ ascult anumite melodii. Uneori, nu sunt cele mai bune alegeri.
La nervi, furie şi alte sentimente negativo-agresive, am observat cǎ de-a lungul timpului, am ascultat adesea… :



Iar pentru calmare…

Day 17: A song that is a guilty pleasure

Mâine am ultimul examen din actuala sesiune, tocmai am terminat de redactat proiectul. Evident, mai am de învǎţat niţel, dar sunt tare bine-dispusǎ, din ceva motive dubioase! Aşadar, îmi permit sǎ mǎ plimb pe internet.
Azi, mici plǎceri vinovate :))

Rammstein ascultam prin generalǎ, sunt mândra posesoare a trei albume originale – a se înţelege cǎ îmi plǎcea trupa în mod special. Incredibil, hahah!! :)) Intre timp, au devenit o micǎ plǎcere ,,vinovatǎ”. Am şi eu viciile mele.
E chiar sadica melodia asta :))


Hamsterii nu îmi plac, ţin sǎ menţionez. E stupidǎ tare melodia. Dar îmi place

Şi ultimaaaa…. Antipaticul ǎsta:

Day 15: A song that makes you feel guilty

Am sǎrit peste o zi, însǎ o voi recupera.

Da, uneori muzica ne provoacǎ şi sentimente de vinovǎţie. Probabil ne aminteşte de ceva sau de cineva… Poate avem regrete, poate am greşit sau poate pur şi simplu ne pare rǎu cǎ nu am putut fi mai mult…
Aş fi ales alte melodii, care îmi stârnesc cu adevǎrat acest sentiment, uneori,… dar ele nu sunt publice, nu sunt cunoscute şi poate nu vor fi niciodatǎ. Poate vor rǎmâne mereu doar cd-urile mele, lǎsate undeva lângǎ chitarǎ.

Existǎ totuşi cel puţin douǎ cântece cunoscute pe care le asociez mai mereu acestui sentiment…


Day 14: A song that you can play on an instrument

Eram în clasele mici, primare, când am început sǎ fiu interesatǎ de chitarǎ. Ascultam fascinatǎ fiecare acord, fiecare sunet pe care instrumentul mare şi fascinant din braţele lui Marius îl scotea. Chitara acompania atât de plǎcut vocile noastre de copii, pǎrea totul atât de uşor. Marius ne dǎdea tonul şi, odatǎ cu noi, cânta el şi chitara. Magic.

Abia în urmǎ cu cinci ani am reuşit sǎ ţin o chitarǎ în braţe. Eram, la început, vreo douǎzeci de învǎţǎcei. Doar trei-patru chitǎri. Stǎteam în fiecare joi, dupǎ ore, şi ne aşteptam rândul la chitarǎ, pentru a învǎţa câteva acorduri. Profa, Krisz, era grozavǎ! Câtǎ rǎbdare într-o femeie atât de energicǎ! Eram totuşi douǎzeci.

Dupǎ câteva luni, mai eram doar trei-patru. Am primit o chitarǎ în dar de ziua mea, în acel an. A fost o surprizǎ pe cinste.
Eu nu am talent muzical, sǎ fie clar. Am avut doar dorinţa de a învǎţa, dorinţa de a mǎ apropia de chitarǎ. Pentru a face performanţǎ, chiar şi muzicalǎ, e nevoie de exerciţiu… Una dintre problemele întâmpinate a fost durerea. Aveam buricele degetelor veşnic învineţite, cu urme lǎsate de corzi, dupǎ un timp pielea se întǎrea, la stres îmi dǎdeam scoarţa respectivǎ jos. Profa ne-a zis cǎ vreo şase straturi de piele trebuie sǎ dǎm jos :)) Au fost mai multe.
Am învǎţat bazele. Luam chitara în braţe de fiecare datǎ când mǎ simţeam la extreme. E calmant sǎ te joci cu sunetele. Am învǎţat multe cântecele folk, de munte, de mare, clasice, pentru copii, pentru adulţi :)) Cântam la şcoalǎ, în pauze, cu unele colege. Am dus chitara în Moeciu, în vârf de munte, iarna, la minus multe grade. Am stat în zǎpadǎ şi am cântat. Chitara mea s-a plimbat printre cireşi şi le-a cântat. Tot ea a suportat nisipul din Costineşti şi gǎlǎgia din centrul Clujului.
Acum nu o mai deranjez… Dar mi-e dragǎ. Aş fi ales alte cântece ştiute, mult mai dragi şi mai aproape de sufletul meu, dar nu le gǎsesc pe internet. Sunt mai anonime. Dintre cele cunoscute, le ştiam cânta la chitarǎ: