Arhive pe categorii: Psycho

Suflet sau n-am suflu

Standard

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

Anunțuri

Premiu în așteptare pentru „de mâine dorm mai mult”

Standard

Ora 01:00. 01:30; 01:20; 03:29… Ora 04:20! Ora 02:10, 01:17; aproximativ 01:00, aprox. miezul nopții. Ora 01:10, 01:30, etc.

În august, am dormit mai mult. Cu vreo trei excepții, am închis ochii înainte de ora 02:00 noaptea, un real succes ce mă apropie de câștigarea nesuferitului de premiu pentru îndeplinirea misiunii la care m-am înhămat acum vreo 5 ani. De mâine dorm mai mult.

Am stabilit deja că 4-5 ore de somn zilnic nu-mi sunt suficiente pentru funcționarea optimă și fericită la adevăratul meu potențial. Mi-ar trebui vreo 7-8, bănuiesc. De când am scăpat de insomnia aia adevărată, aia când mi-era creierul pe turbo rotații nonstop și dormeam 3-4 ore / zi, tot visez la o rutină de om sănătos și odihnit. Oare cum ar fi dacă aș dormi, așa cum aud că fac unii, câte 7 ore noaptea? Desigur, în weekend, dorm și câte 10 ore, ca orice om disperat și rupt de oboseală care își duce organismul la extreme.

Cam 5 ani au trecut de când îmi scria în frunte și-n cearcăne insomnie. Nu-i nimic cool și glorios în treaba asta, le-aș striga-o tuturor ălora care-și „îmbrățișează” incapacitatea de a-și odihni mintea. Nu-i cool, e distructiv, ineficient și limitativ.

Unii chiar nu au nevoie de mai mult de 5 ore de somn (cât îi invidiez!), de exemplu, în sensul că funcționează foarte bine așa și se simt cu adevărat odihniți. Alții, așa ca mine, pot funcționa decent cu alea 5 ore de somn, în timpul săptămânii de lucru, dar se simt veșnic obosiți, rupți, târâți prin zi. După 5 ani, abia am reușit să-mi normalizez astea minim 5 ore de somn. Așa că premiul mai are de așteptat, desigur.

Dar merit o vorbă bună și o mică laudă pentru încăpățânarea și perseverența cu care mă decid zi de zi că de mâine dorm mai mult 🙂 Actuala strategie e să-mi notez într-un carnețel-calendar ora la care mă pun la somn. Văzând orele alea târzii și făcând o scădere simplă din ora matinală la care-mi sună alarma, creierul începe să-mi fie prieten și să-mi dea o mână de ajutor în formarea unor obiceiuri mai sănătoase. Mă trimite mai repede la culcare.

Așa că, în îndelungatul proces de înmânare a premiului, mulțumiri creierului și micilor tendințe de perfecționism care mă determină să fac liste și listuțe pentru orice chestie din viața mea scăpată de sub control în mod nejustificat.

Ora 01:42 🙂

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Standard

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Everestul, morții și stelele

Standard
Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org

Viața ca un burete

Standard
Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

În a mea cameră 101…

Standard

Camera mea 101* nu-i la înălțime, nici plină de șerpi sau șobolani, păianjeni sau apă. E destul de statică și nu se învârtește la viteze copleșitor de amețitoare. Poate acum nu i-aș zice „cel mai îngrozitor lucru din lume”, dar cândva era cea mai mare frică a mea. În a mea cameră 101 se înghesuie toate zâmbetele false din lume, toate momentele de ruptură și lipsă de conexiune reală, toate prezențele absente și conversațiile goale și forțate de împrejurări, de bunul simț și decență.

În a mea cameră 101 lipsește autenticitatea. Ăsta-i cel mai groaznic coșmar al meu: că o persoană mi-ar oferi timp, cuvinte și zâmbete doar din politețe, ar fi prezentă doar fizic, dar absentă, mi-ar spune vorbe care nu înseamnă nimic pentru ea, nimic pentru mine, mi-ar crea momente și experiențe pe care nu le-ar chiar trăi.

13103354_10209392688194409_5569141828723184600_n

Singurătatea aceasta în care ne izolăm, în care ne ascundem unii de alții, o găsesc terifiantă. Faptul că purtăm conversații lipsite de sens, fără a fi cu adevărat acolo, prezenți în clipă, mă sperie. Ne furăm unii altora timp și viață. Și da, prin colțuri de cameră, e plin de falsitate. Roluri, măști, rău sau bine intenționate, nu contează, e relativ oricum. Mă sperie incapacitatea noastră de a ne privi în ochi și a fi… nu noi înșine, căci ce-o mai fi însemnând și asta?!, dar a fi autentici în ceea ce spunem, facem, gândim atunci, în acea clipă. Nu sinceri, nu-i neapărat non stop ceva dezirabil și adorabil, dar aliniați cu ceea ce suntem, ce simțim, ce gândim în acel moment. Nu atât de alienați… 

Așa-i camera mea 101. Într-o vreme, mă copleșise, devenise cât o lume întreagă și mă sufoca. Îmi vedeam fricile peste tot, nu vizitam camera, ci rătăceam prin ea. Toți o avem undeva prin gânduri, pe la ceva etaj cu emoții și trăiri traumatizante de care ne-am agățat și nu mai știm cum să scăpăm. N-am sfaturi pentru voi, de rătăciți prea mult printre frici. Dar știu sigur că sunt și alții pe-acolo, prin camera asta.

*Room 101 – camera apare în romanul 1984, George Orwell. Pentru mai multe detalii, citiți cartea.

Din adâncuri

Standard

Unele intamplari si interactiuni cu alti oameni prind radacini in fiinta ta. Poate pentru ca ies din tipar sau, dimpotriva, pentru ca iti confirma un pattern, un mod al tau de reactiona la ce fac altii. Mai ales in cazul din urma, te zbati sa nu asimilezi experienta, sa nu tragi concluziile, sa nu intaresti niste scheme cognitive deja formate, sa nu generalizezi (!).

Si crezi ca ai reusit – pana intr-o dimineata, cand te trezesti cu sufletul pe dos, cu mintea smulsa dintr-un vis. Subconstientul e un fel de triunghi al bermudelor, dispar multe ganduri, emotii si idei prin el si nu stii niciodata daca, unde si cand vor fi returnate la suprafata.

Cumva toate experientele prin care treci, bune sau rele, ca-ti plac sau nu, isi pun amprenta asupra ta. Asa te invata experienta de viata (si psihologia, biologia) – ca nu scapi neatins, esti viu, nu piatra 🙂 Dar si ideea asta e tot o constructie cognitiva umana. Intr-o oarecare masura, ne invatam singuri sa fim niste afectati – de mediu, de alti oameni, de societate.

Suntem importanti si tot ce ni se intampla e important. Interactiunile cu ceilalti si intamplarile din viata ta trebuie sa conteze, caci prin extrapolare contezi si tu. Ajungi sa te identifici cu experientele prin care treci, cu modul in care te percep ceilalti si cum se raporteaza ei la tine (chiar si extremele rebele de ,,mie nu-mi pasa ce cred altii” vin, cred, tot dintr-o rabufnire la perceptia altora – deci ce cred altii conteaza, suficient cat sa genereze o reactie de tip anti-).

Poate de-asta te simti liber cand incepi sa faci lucruri care ,,nu-ti stau in fire”, cand explorezi noi teritorii sociale, psihosociale si, mai ales, psihice (si fizice :p ). Cand faci lucrurile alea pe care tu  ,,nu le-ai face niciodata” intelegi ca, de fapt, experientele tale de viata nu te definesc pe tine ca om, ca nu exista un semn de egalitate intre tine si ceea ce faci, ceea ce ti se intampla, ceea ce iti fac altii. Experientele prin care treci sunt doar un mod de a explora lumea, ales de tine sau nu. Nu spun nimic despre tine ca om, decat in masura in care tu le lasi sa spuna.

Uneori vor mai iesi la suprafata. La fel cum iti amintesti de un zambet drag, pierdut in timpuri de demult, iti mai amintesti si dureri de care nici nu stiai ca mai sunt prin tine. Sunt importante? Tu stii.

N-are rost…

Standard

…să exprim ce simt. E un fel de schemă cognitivă – în termeni psihologici. În alți termeni, e o idee fixă de-a mea, un fel de pattern în funcție de care îmi reglez comportamentele. De ce și de unde a pornit? Evident că din familie, din niște relații disfuncționale care 

Să încerc iar. ,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că și-a exprimat el și gândurile și emoțiile constant, întruna, suficient cât să simt că nu mai pot să respir. Prea multe emoții și gânduri pe masă la cină. Prea multe drame, nu-i nevoie și de ale mele.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că ea a fost întotdeauna distantă, rece. Pentru că în puținele dăți când am trecut peste distanța asta, fie m-am lovit de-un zid, fie s-a întors împotriva mea. Pentru că îi era deja suficient de greu, nu avea nevoie de încărcături emoționale suplimentare, fie pozitive, fie negative. Pentru că era deja copleșită de modul în care își exprima el emoțiile, nu era nevoie să fac și eu asta.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că de la al doilea el mă așteptam să se și schimbe ceva, dacă tot depun eforturi considerabile de a exprima ce simt. Asta nu s-a întâmplat. Iar eu învăț repede.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că, dacă e să comparăm cu problemele lui N., ce simt eu devine nesemnificativ. E puțin prin comparație. Putem mai bine să discutăm despre problemele alea ale lui.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că oamenilor nu le chiar pasă. Fiecare își are propriile gânduri și emoții de exprimat, de potolit, de îndrumat și dezvoltat. Cui naiba îi pasă (cu adevărat, dar cu adevărat!) de gândurile altuia? – gânduri care au zero legătură cu persoana ta, nu te privesc deloc, nu-ți influențează viața.

De-asta n-are rost.

Dar e mai mult de atât. Nu doar că nu are rost, dar mi-e frică. De avalanșa de emoții refulate, inexprimate și adunate de prea mult timp. Frică să nu se reverse ca după un baraj dărâmat. Frică să nu mă doboare. Abia le țin piept – la propriu. Simt zilnic că respir greu și am un nod în gât (nod din ăla în gât pe care îl ai când îți vine să plângi; îl simt mereu). Mi-e teamă că odată cu exprimarea unor emoții, voi pierde echilibrul ăsta fragil. Că voi fi copleșită.

Cam atât pe azi.

Mi-am găsit un doctor psihiatru / psihoterapeut foarte bun (e ok ca persoană + e competent în domeniu). Eu sunt tot mai bine, în principiu. Dar mai am câte un atac de panică și senzația aia constantă de sufocare și epuizare emoțională. Și de alergie la oameni. Poate iese ceva util din toate ședințele astea de terapie, dar momentan simt că scormonesc prin rahat. Și, ca tot omu’ anxios, îmi vine să evit să mă confrunt cu toate astea. E mai ușor să-mi trântesc dimineața pe față un zâmbet tâmp.

Matinale: Avortul post-natal. Ce naiba?!

Standard

Diminețile îmi sunt pline de discuții interesante – unele îmi prind rădăcini în creier. Tot felul de dileme existențiale. De exemplu, am aflat că doi filosofi au propus ca ceea ce noi numim ,,infanticid” să se transforme în așa-zisul avort post-natal. Că na, nu-i crimă. Nou-născutul e, de fapt, tot un fetus – pe care dacă îl avortezi ( sau ucizi, cum se mai spune) și dovedești că-i un act justificat, ar trebui să fie ok. Să fie considerat avort (post-natal), nu infanticid, zic ei.

,,When circumstances occur after birth such that they would have justified abortion, what we call after-birth abortion should be permissible. … We propose to call this practice ‘after-birth abortion’, rather than ‘infanticide,’ to emphasize that the moral status of the individual killed is comparable with that of a fetus … rather than to that of a child. Therefore, we claim that killing a newborn could be ethically permissible in all the circumstances where abortion would be. Such circumstances include cases where the newborn has the potential to have an (at least) acceptable life, but the well-being of the family is at risk.”

Dacă indivizii și-au propus să scandalizeze lumea, le-a ieșit. Că-ș un pic cam duși (le-aș pune și alte etichete, dar n-am de unde să știu exact ce-i în capul lor), mi-e clar. Imediat ce mă eliberez de senzația de scârbă vizavi de cinismul și stadiul de cruzime elegantă la care umanitatea ajunge, nu pot decât să le admir capacitatea de argumentare. Pentru că firul logic pe care merg ei e destul de solid. Fragmente din lucrarea lor aici, propunerea lor (articol întreg) în Journal of Medical Ethics – aici.

Avortul voit în sine înseamnă să iei viața unei ființe (nu a unei persoane, că am înțeles că asta-i marea dezbatere în domeniu – dar a unei ființe!). Că ești pro sau contra sau nehotărât, nu contează. Mi se hlizesc toți nervii când văd atâta ocol în jurul realității. A lua viața unei ființe = a ucide. Ești pro avort? Perfect, e dreptul tău. Dar asumă-ți semnificația gestului. Daaaaar nu, că hai să ne ascundem după cuvinte, hai să nu-i mai spunem infanticid, ci avort post-natal, șiiiiiii poate prin minune te ia și amnezia și uiți cu totul că ai luat o viață, fie ea și a unui embrion (sau făt / nou-născut în cazul de față) care nu are nici un drept moral la viață, conform inteligenților.

Dar să revin. Firul logic pe care merg ăștia doi e foarte bun și ridică multe semne de întrebare. De genul: dacă ucizi un copil imediat după naștere de ce-i considerat a fi crimă, pe când dacă faci asta în perioada pre-natală e ,,avort” și e legal? Aceleași motive care justifică una, ar trebui să justifice și cealaltă situație – post-natală, ținând cont că, medical vorbind, fătul și nou-născutul au aparent cam același statut (nu sunt considerate a fi persoane, ci doar potențiale persoane)

If criteria such as the costs (social, psychological, economic) for the potential parents are good enough reasons for having an abortion even when the fetus is healthy, if the moral status of the newborn is the same as that of the infant and if neither has any moral value by virtue of being a potential person, then the same reasons which justify abortion should also justify the killing of the potential person when it is at the stage of a newborn.

Câteodată mă întreb de ce nu-mi amorțește creierul de tot. Lucrurile astea te trezesc instant, sunt mai tari decât cafeaua.

Crizele existențiale și facebook-ul

Standard

Nu știu alții cum sunt, dar eu când am o criză existențială, mă răzbun pe eul meu online de pe facebook. Ce bine că las blogul în pace. În urmă cu 2 luni, am trecut printr-o schimbare majoră. În plină senzație de sufocare, lipsă de spațiu, prea multe bagaje emoționale, prea mulți oameni care trăgeau de mine într-o parte și alta, mi-am șters toate pozele de pe facebook (printre altele). Aș fi șters tot profilul, dacă nu îmi trebuia pentru job. 

Înainte de asta, în urmă cu vreun an, le-am șters din nou. Dar atunci scopul era să fac ordine. Am creat atunci albume pe ani. Am adăugat poze și de prin 2005. Câteva. Și de când eram bebe, vreo două. Era fain așa, ca idee. Totul era organizat și avea sens dpdv cronologic. Le-am șters la începutul verii, sute de poze. Era o imagine a mea pe care nu mai aveam chef să o susțin. Erau prea multe amintiri. 

Am stat (sau m-am mișcat) așa în derivă în ultimele luni. Rătăcită. Acum simt nevoia de un strop de stabilitate, cât de mic, cât de fragil. Și iar mi se manifestă emoțiile pe facebook. Am pus poze azi pe-acolo. Mult mai puține decât înainte, nici nu le mai am pe calculator multe, dar să fie acolo. Unele lucruri merită să rămână cu tine, să ți le amintești. De unele, poate chiar ai nevoie. 

Uneori, nu poți nici să ,,ștergi”, nici să readuci oameni în viața ta, când și pentru cât timp ai tu chef. Bănuiesc că rețelele astea de socializare, facebook-ul cu precădere, devin ușor un spațiu de manifestare.

Sunt convinsă că și alții dau pe-afară pe facebook. Un amic mi-a dat unfriend vreun an de zile că nu i-a convenit nu-știu-ce i-am zis, deși ne mai vedeam și mai interacționam în viața de zi cu zi. 

E interesant de studiat modul în care rețelele de socializare reflectă experiențele prin care trecem de fapt. Nu știu ce s-au gândit azi oamenii care au văzut că Iulia added 71 photos to the album Mnemonic. Ar fi trebuit să scriu în descrierea albumului că Iulia se simte derutată și are nevoie de o ancoră emoțională. Oare ceilalți prin ce trec, de fapt, când au tot felul de activități pe facebook? 

Fotograf: Mihail Onaca

Fotograf: Mihail Onaca

Despre timiditate (despre frustrările mele personale, de fapt, dar pentru că vreau să aveţi voi impresia că veţi descoperi informaţii relevante despre subiectul cu pricina, punem titlul adecvat)

Standard

Aşadar, am şi eu calculator de vreo lună, dar abia săptămână trecută am reuşit să închei cu transferul datelor de pe laptop. Pare-se, am multe cărţi, enciclopedii, cărticele şi articole, de specialitate sau beletristică (dacă bine ţin minte, am downloadat ceva pack mai demult). Şi, încercând să le aranjez eu frumos prin calculator, le-am mai deschis pe unele dintre ele – mai ales pe cele „de specialitate” cu titluri dubioase sau prea normale (prea normale, pentru a chiar fi, haha), pentru a vedea ce-i de capul lor – am multe din domeniul psihologiei şi, evident, există o grămadă de cărţi… inutile, să le zicem. Mai exact, care nu sunt de specialitate, doar vor să pară şi creează confuzii. Şi în ultimii ani, „domeniul psihologiei” (ghilimele pentru că nu, astfel de cărţi chiar nu fac parte din domeniul psihologiei), abundă de tot felul de scrieri menite să facă lumină în creierele noastre.

Deci am şters vreo 200 de cărţi, aşa, în vreo 10 minute. Deja îmi dau seama care aberează aiureli, doar citind o pagină pe diagonală. Poate sunt excesiv de critică şi judec prea repede… mmm… Poate sunt. Dar rămân aşa de data asta.

Mi se pare trist că le observ aşa rapid, mă gândeam că dacă tot scrii o carte, ai nişte abilităţi extraordinare în a induce oamenii în eroare şi a-i face să creadă că tu eşti ceva guru-expert, la modul real, când vine vorba de subiectul abordat. Eu am luat note excelente la olimpiade naţionale, aberând câte 10-15 pagini pe marginea unui subiect a cărui cerinţă nici n-am înţeles-o prea bine (pentru că limba română e grea – şi tind să cred că nu pentru mine). Şi aveam vreo 16-17 ani. Hai că puteţi şi voi. Ideea e să dai impresia că ştii despre ce vorbeşti. Să nu laşi frustrările, lacunele, incertitudinile să se vadă printre rânduri. Să îţi exprimi părerile subiective (şi frustrările) în mod profesionist, în aşa fel încât să pară fondate şi cu argumente solide la bază. Chiar dacă nu ai de gând să prezinţi sau să menţionezi măcar în treacăt aceste argumente (poate pentru că nici nu există, fac doar parte din gândirea ta creativă), tu trebuie să dai impresia că le ştii, dar de expert ce eşti, nici nu te mai deranjezi să le menţionezi, adică se înţelege implicit că tu, scriitorul şi expertul, nu vorbeşti aşa-numa, din imaginaţie şi intuiţie (căci, în acest caz, ai scrie poate… nu ştiu, literatură?). Dragă scriitorule de cărţi de specialitate, trebuie să te învăţ eu cum să manipulezi informaţia şi prezentarea ei? Sunt dezamăgită.

Desigur, există şi unii care se pricep. Dar va trebui să citesc mai multe pagini pentru a-mi da seama dacă sunt aiureli sau nu – tocmai pentru că se pricep, hehe. Probabil voi mai şterge şi alte cărţi pe viitor.

A, despre timiditate. Da, păi, am citit ce scria un nene despre cei care aleg să fie timizi – sunt nişte persoane de-a dreptul malefice, care se axează pe latura lor intrinsecă şi care duc conversaţii lungi şi inutile cu ei înşişi, care nu vor să reacţioneze la timpul prezent, dar acasăăăă, în intimitatea lor, văleleu, ce discuţii aprinse au cu dvs, cu restul oamenilor onorabili care reacţionează pe moment. Şi voi nici nu ştiţi!!!! Nici nu ştiţi ce ar fi vrut poate timidul ăla nenorocit să zică atunci când aţi făcut glumiţa aia deocheată!!! Să vă feriţi, să aveţi grijă, timizii sunt nişte persoane perfide, care vă desconsideră şi se cred superiori vouă. De-asta sunt ei, de fapt, timizi, nu (şi) din alte motive (pe care nu le vom expune aici, nici măcar ca fapt divers, căci, ca orice text de specialitate serios, vom desconsidera aspectele care nu se pliază pe frustrările noastre personale).

Sper că te-am lămurit, dragă cititorule neiniţiat, amator, naiv şi inocent, care încă nu ştii să selectezi informaţia aşa cum i-ar prinde bine creieraşului tău 🙂

Vacanță

Standard

Schimbare de planuri și priorități. Îmi dau licența la iarnă. Plec curând în Roma (în iulie). Îmi mai iau un job atipic part-time (e în curs de, pe când mă întorc…) 🙂

Nu știu dacă mai am chef să reiau în scris tot procesul decizional. Am încheiat cu bine sesiunea (neașteptat de bine, dacă țin cont de context și condiții), note bune sau foarte bune. Lucrarea de licență e cam gata, dar nefinisată (nu am scris/conturat concluziile, limitele, anexele, rezumatul – da, toate chestiile alea care nu îmi plac mie). Nu o voi susține acum pentru că nu mai pot (așa, psihic și fizic) și nu mai am chef (așa, motivațional). Nu mai pot și nu mai am chef din diverse motive, lucruri care au contribuit armonios la a-mi dezvolta mie o stare de saturație în legătură cu multe aspecte din viața mea.

Prioritate mi-a devenit sănătatea. Poate era cazul după atâta timp. Și alte câteva proiecte de suflet pe care le-am lăsat mereu pe locul 2, 3, 4… din lipsă de timp, cică.

Momentan încerc să conștientizez odată că sunt în vacanță. Ceea ce e destul de greu, trebuie să recunosc :))

Asta-i pentru Papillon (n-avem ce face, nu întotdeauna primim chiar ce ne dorim 😛 )

6

rânduri din sesiune

Standard

Comparativ cu anii trecuți, în acest an am avut mai mult de un curs care nu mi-a plăcut/interesat mai deloc. Cu toate acestea, am avut și cursuri frumoase. Aș zice că momentan învăț, dar de fapt doar citesc. Vreau să îmi notez unele chestii de prin cărți/prezentări – fie pentru că îmi amintesc de vreun profesor drag, fie pentru că sunt discutabile, fie pentru că înseamnă ceva concret pentru mine.

„Absența datelor sau insuficiența lor, transformă sedințele de terapie în ședințe de ego masaj pentru terapeut. Ca să-și apere eul, psihoterapeutul tipic al secolului XX selecta acele aspecte din simptomatologia pacientului care consonau cu opiniile sale despre eficacitatea terapiei. Dacă nici aceste aspecte nu erau suficient de relevante, se spunea că “psihoterapia necesită o perioadă mai îndelungată” sau că pacientul e rezistent la terapie. Nu intervenția e proastă, pacientul e rezistent! Pe de altă parte, pacientul însusi e tentat să susțină că unele ameliorări au apărut, chiar dacă acestea, în fapt, nu există, pentru a-si justifica într-un fel decizia sa de a urma o psihoterapie, timpul si banii pierduți.”

„Partea din trecutul nostru care ne influențează prezentul este parte din prezent!”

„Un lucru e clar: conștienți sau nu, prin modul în care manipulăm întăririle, modificăm comportamentul celuilalt.”

„Utilizarea eficace a întăririlor înseamnă aplicarea lor imediată în faza de învățare a unui comportament și aplicarea lor decalată, amânată, în faza de consolidare a comportamentului.”

„Orice performanță de vârf presupune un antrenament îndelungat și asiduu, pe care nu-l putem face dacă așteptăm întăriri continue, prompte. Viața seamănă adesea cu un meci jucat în deplasare: cu cât ești mai bun, cu atât ești huiduit mai mult. Abia spre sfârșit, publicul îți recunoaște valoarea și te aplaudă; laudele vin târziu, când poate ai ieșit deja de pe teren…”

„Dacă un comportament este asociat aleatoriu când cu o întărire pozitivă, când cu o pedeapsă – ca în experimentele de learned helplessness – organismul învață că este neajutorat, că nu există nici o relație funcțională între ceea ce face și ceea ce i se întâmplă. Efectul este apatia, depresia, apariția de tulburări psihosomatice etc.”

„Inițiativele noastre de schimbare se izbesc de indiferența sau criticile celor din jur, o informație adevărată este mai puțin apreciată decât una senzațională, adesea reușita școlară nu are în spate munca performantă și onestitatea, și exemplele ar putea continua. Problema care apare aș putea să o formulez în felul următor: cum să ne menținem comportamentele pozitive, valoroase, când ele sunt atât de frecvent supuse extincției? Cum să continui să faci binele când ți se răspunde cu indiferență sau cu răul? […] Cineva poate continua să facă binele – în condițiile unui mediu social punitiv, extinctiv sau indiferent – pentru că își pune comportamentul sub controlul unor factori transcendenți, nesituaționali. Întăririle nu mai vin din exterior, ci din satisfacția conformării cu anumite valori fundamentale, care chiar dacă nu sunt eterne, sunt mai puțin trecătoare decât lumea în care trăim la un moment dat.”

„Există o dependență certă a memoriei de contextul fizic: cu cât congruența dintre mediul fizic al învățării și cel al reactualizării este mai mare, cu atât mai bună e performanța de reamintire.”

„Multe gânduri și reacții depresive se asociază cu un anumit mediu sau context spațio-temporal. Prezența persoanei în acel mediu e suficientă ca să-i activeze depresia. De aceea uneori simpla schimbare a mediului (o călătorie, vizitarea unor locuri pitorești) ne face să „mai uităm de necazuri”, să ne ameliorăm starea. Nomazii nu au depresii; mereu alte lucruri și oameni pun stăpânire pe sufletul lor.”

„E ușor să nu păcătuiești, când te-ai retras în pustiu; e mult mai greu când ești star de cinema și trăiești în mijlocul tentațiilor. Diferența nu e de fibră morală ci de aranjare a contingențelor!”

„Cu dezvoltarea personală e ca și cu săritura la înălțime. Dacă ridicăm ștacheta numai până unde suntem siguri că putem sări, vom sări, dar niciodată nu vom învăța să sărim mai sus. Dimpotrivă, dacă ștacheta e puțin mai sus decât efectiv sărim, uneori vom reuși, alteori nu, dar așa învățăm să ne perfecționăm, să sărim mai sus.”

„Ce înseamnă însă „să fiu mai echilibrat emoțional”? înseamnă oare să am o reacție emoțională redusă atât la evenimentele pozitive cât și la evenimentele negative (cum ne învață Eminescu, în Glosă), sau să reacționez mai redus doar la evenimentele negative? Dacă mă entuziasmez repede și nerealist sunt sau nu echilibrat? Dar dacă uneori mă cuprinde o tristețe adâncă, însă favorabilă creației, reflecției sau înălțării morale? Dificil de răspuns.”

Mircea Miclea

„Pedepsele nu-i învaţă pe oameni ce să facă. Îi face creativi în a-şi găsi modalităţi de a scăpa de pedeapsă. A face lucrul dorit e doar o opţiune pentru a nu fi pedepsit – de aceea oamenii caută alternative pentru a nu fi pedepsiţi: mint, evită etc. În consecinţă pedeapsa creşte variabilitatea comportamentului (suntem foarte creativi la asta) şi scade predictibilitatea lui.”

*John Gottman şi colab (1979, 1994): creşterea numărului de comportamente pozitive nu va afecta relaţia, în aceeaşi măsură în care o va afecta scăderea comportamentelor negative
*Sfat pentru o relaţie de succes: interacţiunile pozitive să depăşească pe cele negative – cel puţin 5:1!
*Skowronski, Betz, Tompson şi Shannan (1991): comportamentele negative proprii sunt mai puţin amintite în comparaţie cu comportamentele negative ale altei persoane, în schimb nu există diferenţe în ce priveşte comportamentele pozitive
*The psychiatrist S. Alan Savitz has expressed the medical model distrust of relationship and other nonspecific factors: ‘Before the advent of antibiotics, doctors could do very little to actually heal people. They just sat by patients’ beds, holding their hand and trying to make them feel a little better. Now, they can really do something for people, patients don’t just feel better because of the human touch, they are better’’

Asta (și altele) citeam azi-noapte, spre dimineață. Examenul a fost tare simpatic 🙂

Shame attack

Standard

Ultimul seminar, vineri, ora 8 dimineața. Încheiem trei ani de facultate cu o ultimă încercare de a ne depăși limitele, complexele, rușinea, fixurile. Azi, în jur de ora 7:30, pe străzile orașului, studenți îmbrăcați atipic încercau să facă față privirilor curioase, amuzate sau dezaprobatoare ale celorlalți oameni. Alții s-au lovit uimiți de indiferență, căci ceea ce îi făcea pe ei să resimtă rușine, pe alții îi lăsa indiferenți. Ne-am îmbrăcat în cocalari și pițipoance, în rockeri sau hipioți,  în haine colorate, rupte, indecente, preaaa decente, în pijamale, colanți sau rochii provocatoare, în cămăși asortate cu trening sau în haine normale, dar care, din diferite motive, ne fac să ne simțim inconfortabil.

În ciuda aparențelor, nu a fost un carnaval. A fost un moment de dezvăluire…, un moment în care, pe scenă, în fața colegilor, am lăsat să iasă la iveală o mică parte din noi – acea pe care o evităm. Dincolo de emoția de a vorbi în fața unui public, emoțiile au venit din starea de disconfort, de jenă pe care am adus-o cu noi. Azi, am fost atipici, ne-am arătat unii altora niște vulnerabilități, am ieșit din zona noastră de confort și am pus pe noi hainele sau masca de care fugim, de obicei.

Și am văzut că putem să facem față unor astfel de sentimente. Că, de cele mai multe ori, motivele de stânjeneală sunt doar în mintea noastră. Și că, în rest, lăsăm ca expectanțele altora să ne limiteze modalitățile de exprimare. Am înțeles cum fiecare dintre noi are frici și temeri, cum într-un moment de sinceritate ni le putem atenua, putem să ne amuzăm de ele, putem să ni le vindecăm. Îți dai seama în astfel de momente că nimeni nu e perfect, mai ales, că nimeni nu se simte perfect. Dar că în imperfecțiunea noastră, ne-am putea înțelege atât de bine unii pe alții, dacă am fi mai sinceri, mai des.

Azi, am fost și eu atipică. A fost neplăcut să simt pe stradă toate privirile îndreptate spre mine, să simt dezaprobarea unora, să le ghicesc gândurile altora. Sau poate aceleași priviri mă urmăresc și în alte zile, doar că nu le dau atenție? Azi, ajunsă în sala de curs, alături de toți ceilalți colegi – care au trecut prin aceleași senzații ca mine,… nu m-am mai simțit singură.

Licență

Standard

În ultimele două zile m-am mutat la o colegă, ne-am consiliat reciproc și am scris de zor la licențe. Am băut multă cola și cafea, nu știu dacă a fost o idee prea bună, ținând cont de faptul că mi-a scăzut tensiunea la un moment dat și am avut un atac de panică ieri, așa, din senin :))
încă lucrez la partea teoretică, pe care am de gând să o termin până mâine. Încă nu știu ce titlu va avea licența asta, dar să vă spun ce vreau să studiez: relația dintre strategiile de coping pentru care optează copiii și strategiile de coping la care apelează părinții pentru a-i ajuta pe copii, în situații generatoare de stări anxioase (scenarii cu stimuli din spectrul real vs imaginar). Mă mai interesează și niște diferențe de gen pe-acolo și să controlez ceva variabilă de care nu s-a prea ținut cont în studiile precedente (alea pe care le-am citit eu… și am citit muuuulte).

Licența mea e gata, de fapt! Mai trebuie scrisă doar :))

Am mai făcut un proiect de cercetare simpatic, care a presupus niște interacțiuni cu elevi de clasa a noua, săptămâna ce tocmai a trecut. Chiar mi-a plăcut, sunt simpatici și adolescenții. Trebuie să analizăm datele obținute, să facem transcripturi pentru ceea ce am filmat. Postere, flyere, ppt pentru prezentarea de miercuri.
Na, sper să am timp de toate. Din ceva motiv dubios, încă nu mă agit. Deși pentru joi mai am de făcut o prezentare, tot proiect de cercetare, dar pe autism, despre geniile muzicale care au autism de fapt. Am aflat niște lucruri interesante și despre subiectul acesta 😀 Le voi împărtăși mai târziu, când se mai liniștesc apele, acum revin la strategiile mele de coping!