„Eu nu am spirit competitiv”

spirit competitiv

M-am tot gândit în ultima vreme la treaba asta, la cum exacerbăm sau ne dezicem de spiritul nostru competitiv. Dorința de a câștiga, de a fi mai bun (decât alții) e firească. În timp ce unii se jenează de ea, alții și-o neagă (doar că dă pe-afară și sunt incomode momentele respective) sau și-o manifestă într-o extremă agresivă, nepotrivită situației noastre actuale de maimuțe sociale. Cred că nu prea reușim să ne înțelegem propriile porniri competitive. Eu sigur nu mi le-am înțeles de-a lungul anilor. 

Am trăit o bună parte din viață cu ideea asta în cap, cum că „eu nu am spirit competitiv”

O posibilă explicație ar fi faptul că ideea de competiție e adesea asociată cu un „celălalt”. Și adevărul e că nu prea m-a interesat în mod activ să fiu mai bună decât alții în funcție de diverse criterii stabilite de niște alții de care iar nu mă interesa prea tare. Privind în urmă, îmi dau seama că – evident – spiritul competitiv l-am avut dintotdeauna și, în funcție de subiectul de interes, mi-era chiar bine dezvoltat. Doar că cele mai relevante competiții au fost cu mine însămi. Iar asta nu prea se încadra în conceptul de spirit competitiv așa cum era el înțeles în sensul clasic. 

Când ești în competiție tu cu tine, cu propriile tale slăbiciuni și strategii, nu ideea de a-i depăși pe ceilalți te fac să zbârnâi, ci ideea de a-ți depăși propriile limite. Și zbârnâi intens și cu patos, doar că e o competiție aparent tăcută, neștiută, nevăzută. Chestia asta combinată cu faptul că oricum mi se pare că oamenii nu știu să piardă, iar eu sunt un burete emoțional și mă simt prost, până la suferință, pentru pierderea lor și apoi pentru incapacitatea lor de a gestiona absența câștigului, m-au făcut să-mi pun singură frână în situații competiționale. Să nu dau tot ce pot.

Dintr-un soi de jenă? 

Jenă că poate chiar aș fi mai bună decât unii și apoi m-aș simți prost pentru că oricum mie nu-mi chiar pasă, în timp ce poate pentru unii e chiar importantă competiția respectivă în sine? Și apoi cine știe cum reacționează și suferă? etc. Nu știu. Poate. 

Din lene? 

Oh, da. Am fost mereu de părere că trebuie să-ți păstrezi energia pentru lucrurile care contează cu adevărat…

Problema este că în timp, neștiindu-ți limitele reale, auto-frânarea (indiferent care-o fi motivul pentru care o faci) se transformă în nesiguranță. În timp, de la atâta abținere de la a da tot ce poți, nu mai știi ce și cât poți. Așa că te simți nesigur. Și riști să rămâi la infinit în bucla asta. Nu e vorba că n-ai spirit competitiv, ci că nu ți l-ai exersat. Nesiguranța se manifestă la unii în forme pasiv-agresive (oamenii ăia cărora le pasă, în mod vizibil, de „cine câștigă”, dar încearcă să-și înăbușe tendințele și devin ciudoși, frustrați și tensionați), iar la alții prin evitare. 

Nu m-a ajutat nici faptul că am un soi de anxietate generalizată. Competițiile, în mod special, îmi generează o anxietate cu privire la reacțiile oamenilor. Am evitat cât de mult am putut activități ce implicau board games, de exemplu, tocmai pentru că mă incomodează incapacitatea oamenilor de a se bucura de competiție într-un mod sănătos, de a o vedea ca pe o provocare personală, dar în context social, cu potențial distractiv. Mereu sunt vreo câțiva tensionați, nervoși, nemulțumiți, agitați. E multă dramă în orice soi de competiție, indiferent cât de mică și aparent nesemnificativă ar fi. Sunt puțini oameni care își asumă 100% propriul spirit competitiv și o fac într-o manieră sănătoasă, una care să îi angreneze și pe restul în competiție, dar care să nu genereze conflict sau atitudini pasiv-agresive, ci dimpotrivă. Foarte puțini. Mi-a luat multă vreme să îmi dau seama că nu competițiile în sine le evitam (sub convingerea că eu nu am spirit competitiv și că lasă, că sunt destui care să se zbată), ci incapacitatea oamenilor de a le gestiona și tot disconfortul emoțional asociat. 

Mi-am (re)descoperit spiritul competitiv tocmai prin jocuri – laser tag, paintball, board games, prin jocuri de evadare sau parcuri de aventură etc. Am fost uimită când am conștientizat că, de fapt, îmi place să concurez (și) cu ceilalți, nu doar cu mine și cu propriile-mi limite. Oricum toți concurăm cu ceilalți, că ne dăm seama sau nu; e firesc și normal. Am descoperit, de fapt, plăcerea în sine de a fi într-o competiție fățișă cu alții, într-o manieră constructivă. Când dai tot ce poți, indiferent cât de stupidă e miza și chiar indiferent de cine va sta pe podium. Când competiția vă forțează pe toți cei implicați să vă depășiți propriile limite individuale, în timp ce încercați să-i depășiți pe ceilalți. Poate că a fost nevoie de contextul potrivit și de oamenii potriviți. De fapt, cu siguranță a fost nevoie de contextul și oamenii potriviți. 🙂 

Acum… cred că ne oprim prea devreme din joacă. Adulții ar trebui să se joace pentru a învăța să-și înțeleagă și să-și gestioneze spiritul competitiv. Care-i acolo, nu există că „nu-l ai”. Ci doar că e prost înțeles sau prost manifestat. 

Cam atât. 

Pentru mine funcționează: planuri pentru noul an

Fac liste și listuțe ca stil de viață, așa că ideea de a-mi face planuri pentru Anul Nou nu mă impresionează, în mod special. Da… așa cum ar trebui să-ți exprimi aprecierea pentru persoana dragă în fiecare zi, nu doar de Valetine’s Day bla-bla, la fel ar trebui să verifici ce-i cu tine, ce-ți dorești, în ce direcție vrei să-ți duci viața… mai des. Poate nu în fiecare zi, dar nu știu, doar o dată pe an e cam răruț. Nu? Știu că circulă glume și, în fond, dezamăgiri, pe seama neîmplinirii și, deci, a inutilității planurilor făcute la început de an.

Pentru mine, însă, funcționează. Adică îmi fac o verificare de genul ăsta și la început de an.

Nu mi-am atins niciodată pe deplin obiectivele, să fie clar 🙂 Dar, nu știu, îmi setez o direcție și ideea de a sta cu mine, din când în când, și a-mi clarifica ce anume vreau (și ce anume nu mai vreau) e un exercițiu care îmi face bine. În capul meu, obiectivele sunt foarte clare și grupate pe:

» experiențe și activități – cum ar fi să zbor din nou cu parapanta sau să particip la un atelier de modelaj în lut;
» chestii de făcut – alea plictisitoare, care-mi dau bătăi de cap și presupun de obicei deplasări pe la diverse instituții simpatice;
» activități care presupun învățare – cum ar fi să meditez, să mă cațăr pe stânci, să desenez, să cânt la chitară etc.
» obiceiuri – cum ar fi lectura, sportul, blogul și explorări prin lume – geografice sau de tipul celor de mai sus (ca experiențe noi).
» oameni – asta e o idee nouă și încă nu mi-e foarte clar ce să fac cu ea. Dar am început să prețuiesc mai mult interacțiunile dintre oameni, acele momente rare și autentice când te simți conectat la cei din jurul tău…

Sunt liste deschise de ani de zile, pe care le actualizez periodic. Iar de-a lungul anilor, am avut ocazia să observ negru-pe-alb acele lucruri care sunt cu adevărat importante pentru mine. Cele care au supraviețuit trecerii timpului. Cum ar fi nevoia de a explora și de a învăța lucruri noi; o nevoie care poate lua forme foarte diferite și care, dacă e neglijată vreo două luni la rând, să zicem, îmi dă o stare de îmbufnare și nemulțumire generală. Cum ar fi faptul că am nevoie de mișcare, munte și păduri.

Listele de mai sus rămân însă orientative. Adică au fix rol orientativ, e imposibil să intru în rutină când aș putea să fac atât de multe cu mine și cu timpul meu. Ca un reminder. E, de altfel, motivul pentru care de vreo trei ani am pe listuță » „Poi”. Nu știu dacă voi învăța vreodată. Dar m-am mai jucat ocazional și am senzația că mi-ar face bine, îmi induce o stare de flow, de focus și deconectare în același timp, o stare de care aș avea nevoie uneori. Așa că n-aș vrea să uit. Când îi vine rândul, îi vine rândul. Poate nu în 2020, poate în 2030, dar ideea rămâne cu mine.

Cu adevărat importante în toată povestea asta sunt, de fapt, obiceiurile. Sigur, voi continua cu cele care au prins rădăcini solide – cum e lectura zilnică sau activitățile de explorare de care ziceam mai sus (aici ajută că e o nevoie personală tare gălăgioasă). Provocarea e să-ți dezvolți altele noi. Și e o luptă crâncenă. Incredibil cât de multă rezistență opune maimuțica din creier. Ca un copil de trei ani care nu vrea să facă ce-i bine pentru el, ci ce are el chef în momentul respectiv. Și trebuie să-ți momești mintea, să creezi asocieri între noul obicei și altul pe care-l ai deja și care-ți aduce bucurie, să îți modifici mediul înconjurător pentru a elimina orice obstacol și posibil pretext din partea propriului tău creier pentru a nu face ceea ce știi că ar fi bine să faci. Activități care, de fapt, nu doar că îți fac bine, dar care îți fac plăcere – de îndată ce chiar începi să le faci. Cale lungă.

Una dintre greșelile pe care le facem este că subestimăm necesarul de concentrare și implicare în formarea unui obicei. Nu estimăm corect nici timpul necesar – nu doar pentru realizarea și formarea obiceiului, cât pentru a ni-l apropia într-atât încât să devină cu adevărat parte din noi, să devină o activitate naturală. Cred că poți să lucrezi activ la formarea unuia sau a maxim două obiceiuri simultan.

Asta mi-aș dori pentru următoarele luni. Să nu mă mai împrăștiu în zece direcții și să îmi concentrez atenția pe cele două obiceiuri de care știu că am nevoie pentru a mă simți mai bine.

p.s. Când încep să scriu așa, la liber, uneori mă aberez 🙂 Poate important de reținut ar fi diferența între a-ți propune foarte vag să slăbești, a-ți propune mai specific să ajungi la un anumit număr de kilograme sau, de fapt, a-ți clădi obiceiul de a-ți mișca zilnic fundul și de a-ți găti (în loc să-ți iei „mâncare” în ambalaj).

p.p.s Funcționează. Doar că, da, „cu o floare nu se face primăvară”. O dată pe an nu-i suficient. Avem nevoie de mai multe Revelioane 🙂

Jungla dintre cei patru pereți

jungla plante in garsoniera

La începutul anului 2019, mi-am propus, printre unele și altele, să scap de lucruri și să fac loc pentru natură… acasă. Mi-am dorit mai multă viață între betoane. Așa că am renunțat la obiecte și am început să cresc plante în garsonieră. Un fel de compromis pentru bunăstarea mea emoțională, căci nu pot evada zilnic din jungla urbană. Iar evadarea nu-i mereu o soluție. Uneori, ai putea să faci să-ți fie bine acolo unde ești.

Când trebuie să încapi în 28 de metri pătrați, după multe mutări, ajungi să apreciezi altfel spațiul și libertatea de mișcare. Și să te raportezi diferit la incredibil de multele lucruri pe care le cărăm toți după noi prin viață. Sigur, nu pot vorbi în numele tuturor celor care locuiesc în spații mici. Unii nu par a fi deranjați de obiecte. Alții trăiesc sufocați de ele. Căci da, spațiul e mic și (crezi că) ai nevoie de tot felul – haine și unelte, mobilă în care să pui toate chestiile, mâncare și spații de depozitare pentru ea, o tonă de creme și produse pentru igiena personală etc. De vreo câțiva ani deja, însă, am redus drastic cantitatea de lucruri de-acasă. Am aflat între timp că-i spune minimalism și e un adevărat curent și stil de viață prin alte țări. Pentru mine, a fost (și încă e) un proces lung și continuu.

Probabil reușita de care sunt cu adevărat mândră ar fi faptul că mi-am schimbat setul de atitudini vizavi de ce anume și cât consum. Nu mai am atât de multe lucruri prin casă, la ora actuală, și datorită faptului că nu mai aduc în casă inutilități. Nu am nevoie de 5 produse diferite de curățenie. Nici de 5 creme diferite pentru față. Nici de 30 de bluze diferite care să zacă prin dulap nepurtate.

A durat o vreme, așadar: o dată – până am scos din casă o grămadă de lucruri, iar apoi – până mi-am format obiceiul de-a nu mai aduce în casă lucruri.

Privind în urmă, realizez că nu mi-a plăcut niciodată să îmi petrec timpul acasă. Între patru pereți. Poate sunt nițel claustrofobă. Poate nițel „sălbatică”. Am copilărit, în cea mai mare parte a timpului, în aer liber, pe dealuri, pe-afară, apoi pe la munte. Și acolo sunt cu adevărat fericită. Mi-a fost greu să iubesc orașul, deși în ultimii ani am învățat să apreciez mai mult conexiunile cu alți oameni și toate lucrurile faine pe care o comunitate le poate face atunci când focusul e unde trebuie. Așa că nici nu mai simt atât de frecvent nevoia să fug de oraș și de oameni.

Iar de vreun an încoace, zâmbesc realmente când ajung acasă. Deschid ușa și mă întâmpină un perete viu. Vreo 40 (le-am numărat recent) de plante care își văd de viață în liniște, cresc într-un ritm știut doar de ele. Mă deconectez de la tot soiul de griji pe care le-am luat, poate, cu mine acasă. Și arunc câte-o privire la viața lor: ce-au mai făcut azi, care-s fericite, care ar avea nevoie de o mică atenție.

Totul a pornit în urmă cu vreo câțiva ani, când aveam doi cactuși (aveau același nume: Marcel). Cactuși care au reușit să moară la mine. De-acolo vin și eu, de la: „La mine mor cactușii, nu pot să am grijă de plante”. Am primit un bonsai de la Tarfin, care a supraviețuit… o vreme. Nu știu, cred că poți învăța orice, iar uneori înveți fără să depui vreun efort special pentru asta. N-am idee cum m-am trezit anul trecut cu aproape 30 de plante. Le-am primit, le-am luat de pe la mătuși și prieteni, le-am salvat de prin supermarket-uri. Mă gândeam că n-or s-o ducă mai rău la mine, măcar încerc. Iar multe dintre ele s-au făcut mari. Și tot cresc.

Așa că la începutul anului 2019, mi-am zis că aș putea să țin în casă doar lucrurile care mă fac pe bune să zâmbesc. Plante și cărți. Mi-am propus așadar să fac mai mult loc pentru plante. Am reușit chiar să scot două bucăți de mobilă din garsonieră (am redus obiectele, am eliberat rafturi, sertare & co). Și le-am făcut loc. În tot acest proces, mi-am făcut și mie loc 🙂

jungla plante in garsoniera

Nu m-am putut motiva să fac o retrospectivă reală a anului, dar asta e una dintre reușitele care mi-au schimbat ritmul și, oarecum, chiar stilul de viață și felul de-a fi.

Informativ:
» Am învățat că cel mai adesea ucizi viața când n-o lași să-și urmeze cursul. Când îți faci prea multe griji, te panichezi și încerci să intervii.
» Plantele sunt reziliente. Am „omorât” plante pentru că le-am udat când nu aveau nevoie, însă probabil că niciodată pentru că nu le-am udat (și să fie clar: uit de multe ori să fac asta sau pic de oboseală și amân cu zilele).
» Pe ceas, îmi ia cam o oră să mă ocup de toate ca la carte. Nu o fac însă suficient de des – dar cu toate astea, o duc bine toate. În schimb, le verific din priviri zilnic. În câte-o zi, vreo plantă mai sensibilă și micuță e mai „necăjită” și are nevoie de atenție – o curăț, îi dau apă dacă e nevoie. Atât.
» Mica mea junglă dintre cei patru pereți nu satisfac nevoia de-a fi în mijlocul Naturii. Dar simt că e un mediu mai apropiat de firesc. Mă simt mai bine acasă. Nu doar mental, ci și fizic: nu îmi mai curge sânge din nas peste noapte sau dimineața, nu mă mai trezesc iarna cu dureri de cap.

Pentru 2020? Să am mai multă grijă de sănătatea mea.

An Nou cu ce vă doriți! 🙂

Monolog în doi

Aud involuntar monologuri – pe stradă, în autobuz, în diverse contexte sociale. Monologuri în doi. Când un om îi relatează vreunui prieten sau coleg, cu lux de amănunte – adesea irelevante, vreo întâmplare, vreo problemă. Când scopul nu e conversația, nu comunicarea, ci să-ți verși tu năduful. Când interacționezi fără a te conecta cu adevărat la celălalt. Căci dacă te-ai conecta pentru o secundă la el, ai vedea că nu-l interesează neapărat ce-ai zis tu și ce-a zis cea mai bună prietenă a ta, apoi care a fost replica ta și care a fost reacția ei. Ai vedea că îl interesează, poate, ce gândești și cum te simți, în mare. Că poate și-ar dori o conversație reală, nu să asiste pasiv și neputincios la expunerea unei piese de teatru. Poate de-asta îmi surâd noile tendințe în teatrul contemporan și/sau independent. Alea în care publicul nu stă ca un cartof, ci e implicat.

Poate ar trebui să-ți reamintești că deși ești personajul principal în propria-ți viață, nu ești personajul principal în general. Și că viața n-ar trebui expusă ca un monolog vărsat în creierul și-n sufletul unei alte persoane.

Suntem nemiloși unii cu alții. Ne folosim de resursele psihice și emoționale ale celor apropiați nouă ca niște veritabili paraziți, când ar trebui să le prețuim și să investim cu atenție în ele. Mi-e ciudă pe mine când mă trezesc vorbind. Când te trezești dintr-o dată și-ți dai seama că vorbești de-o vreme aiurea. Mi-e ciudă când mă surprind monologând tocmai pentru că am fost multă vreme creierul și sufletul în care și-au vărsat mulți năduful. Iar dacă la finalul monologului, unul dintre cei doi răsuflă ușurat, celălalt e împovărat de informații, emoții și cuvinte. Multe cuvinte.

Un fel de [ciornă]

[niște gânduri scrise cândva, pe care am renunțat să le public, dar de care mă simt azi suficient de detașată pentru a le elibera din teancul de ciorne]

Nu știu. E un fel de presiune sub stern și o încordare a gâtului. O tensiune nervoasă, ca firicele mici încărcate electric, prin tot corpul. Apare din senin, uneori. Alteori, e alimentată de priza de gânduri, frânturi de gânduri ce nu-și găsesc astâmpărul, ce dau năvală și-mi ocupă spațiul mental, mă activează, mă seacă, mă determină, mă. Mă. Mă copleșesc. E un fel de nod în gât, de parcă m-ar invada potop de lacrimi. Ele, lacrimile, nu-și fac însă apariția, n-au motiv pentru a se dezlănțui. E doar un fel de senzație, nu e pe bune. Un fel de panică existențială, haos, avalanșă de idei și emoții concentrate într-o secundă. Și apoi încă o secundă… și încă una. Un fel de intensitate a trăirii ce-atinge praguri dureroase. E un fel de agitație incontrolabilă. Însă știu că e controlabilă, experiența își spune cuvântul, trec de pragul ăla insuportabil și apoi intensitatea scade. Odată cu ea, scade și agitația asta dureroasă. Răbdare, nu-i nici o grabă. Secundă după secundă.

E un fel de atac de panică domol, dacă așa ceva există. Unul bătrân, obosit, plictisit, apatic.

Spațiul personal virtual

Mi-e dezactivată prezența pe chat, în social media, în cam 95% din timp (paranteză: m-am activat acum, nah). În principiu, din motive de job, apoi din lene și apoi că am o nerăbdare anxioasă în discuțiile astea online. Mi-e tot mai greu să mă conectez așa pe căi nepalpabile și virtuale, îmi zic eu; dar are Facebook grijă de mine.

frustrare #1

Adică eu aleg să nu fiu vizibilă pe chat, că să zicem, doar să zicem, sunt anti-socială, anxioasă, n-am dormit toată noaptea, n-am chef de oameni, n-am răbdare cu ei azi, am și eu gărgăunii mei pe creier. Ce-i drept, nu-mi apare bulina verde în dreptul numelui, în schimb dacă am îndrăznit să mă folosesc de Facebook acum un minut, se dă sfară-n țară. Și mă cam folosesc de Facebook toată ziua – pentru că job. Și apoi mă folosesc și în timpul liber, de curiozitate și pentru tot soiul de informații, fără a simți neapărat nevoia să-mi verific mesajele și să fac conversații. Doar că îți lasă cineva un mesaj și tu nu răspunzi și devii nesimțit și insensibil. Desigur că e valabil și invers: mă îmbufnez ca un copil ignorat după ce s-a dat în spectacol dacă nu mi se răspunde la un mesaj, deși persoana în cauză a fost activă cu 1 minut în urmă. Uite-așa devenim absurzi și băgăcioși. Nu mai zic nimic de apocalipticul „Seen”. Deci: mi se oferă opțiunea să nu fiu vizibilă pe messenger, când de fapt, mi-e vizibilă oricum prezența, doar de dragul de a mi se induce iluzia că am o opțiune?

frustrare #2

Devenim absurzi și băgăcioși, mereu unii în viețile altora, la un seen distanță. Devenim anxioși și nu mai știm să interacționăm direct sau, dacă nu ne asumăm urgența și nevoia interacțiunii directe, nu ne mai asumăm nici așteptarea, decalajul, lipsa sincronului. Cu mari probleme de așteptare și hater activ al stărilor de incertitudine, am fost nevoită să-mi educ răbdarea și respectul pentru timpul și incertitudinile celorlalți. Și-i greu, dar e necesar. În același timp, n-am reușit să mă vindec de iritarea și sufocarea psihică pe care mi le provoacă așteptările altora. Nu așteptările nespuse și intrinseci, e treaba fiecăruia dintre noi ce idei avem despre cum ar trebui să fie alții sau lumea în general, ci alea vizibile, verbalizate și voit impuse. Așteptările alea care au pretenția de a fi mai importante decât timpul sau prioritățile mele. Așteptările care n-au răbdare s-aștepte.

De fapt, problema mea azi e cu așteptările astea care n-au nici o treabă cu realitatea și cu celălalt, dar de care tot insistăm să ne agățăm și să-i judecăm pe alții prin prisma lor. Facebook doar reușește cu brio să încurajeze interacțiunile, fără a mai ține cont de vreun spațiu personal, fie el și virtual, iar noi habar n-avem să utilizăm tehnologiile astea minunate într-un mod productiv, eficient și plăcut pentru toată lumea 🙂 Cam atât.

 

focus

m-am trezit azi cu poftă de lectură, mai am vreo 6 ediții necitite din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice Anticipația și mi-am zis că le dau gata. Terminasem ediția #17 și, în timp ce răsfoiam primele pagini din #24, mi-a fugit atenția înspre setul de creioane de pe frigider (așa se întâmplă când răsfoiești cărți în timp ce te gândești ce-ai putea să mănânci). Cumva, mi-e pierit cheful de stat în pat sub păturică și plimbat cu mintea-n lumi eventuale și (im)probabile, mi-am amintit că îmi plăcea să desenez și să mâzgălesc și că de îndată ce termin cu leneveala, mă pun să reiau lecțiile alea online de desen (știam eu un site… 😛 ). De creioane și alte instrumente de scris și colorat nu mai duc lipsă, Tarfin și colegii de redacție m-au „înarmat” bine 🙂

Iau setul de creioane de pe frigider, uite și suportul mămăruțean de lentile (!), le așez pe pat, dau fuga înapoi la bucătărie să închid ușa frigiderului. O deschid iar, parcă trebuia să mănânc ceva. Încropesc ceva ronțăială, dau sonorul încet la televizor și îmi iau abonamentele de pe youtube la rând, să văd una-alta, până mă hrănesc. Dintr-una într-alta îmi vin tot felul de idei. N-am chef să fac retrospective personale ale anului 2017, analize sau verificări ale marilor realizări din acest an, observ că blogul mi-e lăsat oricum în paragină iar, oare să-mi adun pe-o listă cărțile citite anul ăsta și să recomand câteva dintre ele? Am obiceiul de-a uita ce-am citit chiar și săptămâna trecută și niciodată nu am la îndemână măcar un titlu-două de recomandat altora.

Îmi adaug pe listă chitara, ar fi frumos să ajung măcar la nivelul la care eram prin liceu și să învăț câteva melodii, cândva mă pun și pe colorat, aș vrea să-mi îmbunătățesc engleza vorbită, la cea scrisă am „muncit” activ (traduceri & co), dar accentul rusesc nu-i justificat în contextul în care nu știu rusă (ar fi fain să învăț și rusa, de altfel, sau vreo altă limbă străină dubioasă), trec pe listă și poiul, e o metodă de relaxare excelentă – și de meditație, de altfel, dar meditația e trecută separat pe listă + yoga, la care am tot zis că merg și n-am ajuns (de vreo 2 ani). De reluat geocaching, călărie și taekwando. Nu știu câți ani voi trăi, dar n-am cum să mă plictisesc.

Și uite-așa îmi amintesc de creioanele lăsate pe pat. Voiam să le testez, să mă joc de-a desenul, să fircălesc puțin. Dar să nu uit: să-mi notez în carnețel cele de mai sus. Șiiiii… pe lângă chitară, ukulele și o vagă poftă de clape, mi-e dor să ascult muzică. Să chiar ascult. În urmă cu vreo câțiva ani, nu mai știu câți, dar aș putea verifica pe blog, îmi mai cășunase ideea asta prin cap, de-a asculta cât mai multă muzică în ordine cronologică, începând cu cele mai vechi fragmente de melodii sau compoziții muzicale (există câteva și din î.e.n, care au fost descoperite și interpretate conform notației muzicale de atunci) și ajungând în perioada contemporană. Îmi găsesc resursele informative necesare (istoria muzicii, liste de compozitori din perioada medievală și așa mai departe…) și dau la maxim cel mai vechi cântec din lume care s-a păstrat până acum. E din 1400 î.e.n.

Ce voiam să zic e că mă frustrează modul în care-mi funcționează creierașul uneori. Când nu se poate concentra pe-o idee anume, pe-o singură chestie. De-asta mi-e greu să scriu și aici despre vreun subiect, să-mi aleg o temă și să o întorc pe-o parte și pe alta și apoi să-i dau un titlu care să reflecte ce-am scris măcar în proporție de 60%. Sigur, sunt perfect capabilă să fac asta. Profesional, o fac mai mereu. Însă în ce mă privește personal, mi-e greu, e o luptă. Și apoi mai am viziunea asta despre viață că nu ar trebui să fac chestii din obligație sau pentru că „trebuie”, viziune care mă încurcă uneori, recunosc. Așa că mă frustrează lipsa asta de concentrare a atenției, de focus pe-o singură chestie. Însă privind la toate experiențele frumoase și inedite pe care le-am tot avut și intenționez să le am, la toate proiectele astea în așteptare și toate lucrurile-n viață de care sunt curioasă, de toate în aceeași măsură, da, și uneori simultan, mă gândesc că este, totuși, ok… 🙂

Suflet sau n-am suflu

O întreagă istorie a umanității, de conflicte și războaie, de evoluție sau stagnare spirituală, de dezvoltare tehnologică și medicală, se învârte în jurul sufletului. Suflet, psihic, conștiință. Indiferent. Ne stabilim limitele cruzimii în funcție de bifarea în grila de evaluare a criteriului sufletesc. Orice act de cruzime pleacă (și) de la premisa că celălalt n-are suflet, că e ceva mai prejos de o persoană. Cruzimea față de membrii celuilalt trib / popor („barbari”), demonizarea inamicilor teritoriali, atitudinea față de sclavi sau față de femei de-a lungul istoriei, cruzimea față de animale, limitele legale în care se poate face avort (are sau n-are psihic, e sau nu persoană?), atitudinea pe care deja ne-o creionăm vizavi de clone și inteligențe artificiale – ne preocupă dacă vor avea conștiință, dacă le vom putea considera persoane, etc. Avem un întreg set de comportamente derivate din stabilirea de comun acord a existenței sau lipsei sufletului într-o terță entitate.

Dar nu ar trebui să conteze, cu adevărat, nu? Nu ar trebui să conteze dacă ceva are sau nu are suflet. Dacă avem încă nevoie de coordonata asta pentru a ne stabili permisiuni și limite în acte de cruzime sau de natură morală, e trist. Mă rog, nu-i trist, doar e cum e. Pe mine mă întristează.

[în curs de citire: „Never let me go” – Kazuo Ishiguro]

Premiu în așteptare pentru „de mâine dorm mai mult”

Ora 01:00. 01:30; 01:20; 03:29… Ora 04:20! Ora 02:10, 01:17; aproximativ 01:00, aprox. miezul nopții. Ora 01:10, 01:30, etc.

În august, am dormit mai mult. Cu vreo trei excepții, am închis ochii înainte de ora 02:00 noaptea, un real succes ce mă apropie de câștigarea nesuferitului de premiu pentru îndeplinirea misiunii la care m-am înhămat acum vreo 5 ani. De mâine dorm mai mult.

Am stabilit deja că 4-5 ore de somn zilnic nu-mi sunt suficiente pentru funcționarea optimă și fericită la adevăratul meu potențial. Mi-ar trebui vreo 7-8, bănuiesc. De când am scăpat de insomnia aia adevărată, aia când mi-era creierul pe turbo rotații nonstop și dormeam 3-4 ore / zi, tot visez la o rutină de om sănătos și odihnit. Oare cum ar fi dacă aș dormi, așa cum aud că fac unii, câte 7 ore noaptea? Desigur, în weekend, dorm și câte 10 ore, ca orice om disperat și rupt de oboseală care își duce organismul la extreme.

Cam 5 ani au trecut de când îmi scria în frunte și-n cearcăne insomnie. Nu-i nimic cool și glorios în treaba asta, le-aș striga-o tuturor ălora care-și „îmbrățișează” incapacitatea de a-și odihni mintea. Nu-i cool, e distructiv, ineficient și limitativ.

Unii chiar nu au nevoie de mai mult de 5 ore de somn (cât îi invidiez!), de exemplu, în sensul că funcționează foarte bine așa și se simt cu adevărat odihniți. Alții, așa ca mine, pot funcționa decent cu alea 5 ore de somn, în timpul săptămânii de lucru, dar se simt veșnic obosiți, rupți, târâți prin zi. După 5 ani, abia am reușit să-mi normalizez astea minim 5 ore de somn. Așa că premiul mai are de așteptat, desigur.

Dar merit o vorbă bună și o mică laudă pentru încăpățânarea și perseverența cu care mă decid zi de zi că de mâine dorm mai mult 🙂 Actuala strategie e să-mi notez într-un carnețel-calendar ora la care mă pun la somn. Văzând orele alea târzii și făcând o scădere simplă din ora matinală la care-mi sună alarma, creierul începe să-mi fie prieten și să-mi dea o mână de ajutor în formarea unor obiceiuri mai sănătoase. Mă trimite mai repede la culcare.

Așa că, în îndelungatul proces de înmânare a premiului, mulțumiri creierului și micilor tendințe de perfecționism care mă determină să fac liste și listuțe pentru orice chestie din viața mea scăpată de sub control în mod nejustificat.

Ora 01:42 🙂

N-am nimic cu homosexualii, DAR

Mediul online are darul de-a scoate tot ce-i mai frumos din noi – cu cele mai reușite fotografii, cele mai fericite momente din viețile noastre, cele mai interesante lucruri pe care putem și ne dorim să le împărtășim cu ceilalți.

La fel cum are darul de-a scoate ce-i mai urât din noi. Și-atunci îmi vine să-mi dau Log out , să nu mai citesc din greșeală atâta ură.

Cred că am văzut clișeul ăsta de frază de sute de ori în ultima vreme. N-am nimic cu homosexualii, DAR [introdu aici frici, ură, complexe, nesiguranță, lipsă de toleranță, băgarea nasului unde nu-ți fierbe oala, lipsă de înțelegere față de semenii tăi, lipsă de empatie, ipocrizie, incapacitate de a dialoga, ignoranță etc].

Ne e atât de greu să-l acceptăm pe cel de lângă noi. Atât, să-l acceptăm. Nu trebuie să adoptăm stilul de viață, părerile, orientarea sexuală sau religia. Ci doar să-l acceptăm ca o persoană diferită de noi, pe care poate nu o înțelegem pe deplin, cu al cărei comportament nu suntem de acord, dar care e totuși o ființă, o persoană cu care am putea schimba trei vorbe și o glumă la o bere, cu care am putea avea conversații foarte interesante (tocmai pentru că e altfel din anumite puncte de vedere), o persoană care, însă, la fel ca noi, trece prin viață și prin chestii, suferă, se bucură, râde, are prieteni și familie.

Și simt că dacă mai aud că „nu-i normal” o să-mi pierd răbdările. Ne construim propriile convingeri și bariere de normalitate și oricine îndrăznește să le încalce e pus la zid și lovit cu injurii (pietrele moderne).

Nu țin neapărat să văd doi tipi cum se sărută pe stradă, la fel cum nu țin neapărat să văd copii cu dizabilități fizice și mentale pe stradă. E inconfortabil. Și mi-e ciudă că simt disconfortul ăsta – căci sunt la fel de condiționată social ca toți restul. Suntem protejați de deviația de la normă, să nu cumva să intrăm în contact cu ei, cu devianții de la norma socială / fizică / psihică, că se ia ca râia… În cazuri de boală, uneori se ia. Uneori e justificat să avem grijă de noi, ăștia normali. Însă e o diferență atât de mare între a te proteja tu pe tine de ceea ce consideri o amenințare și a ataca, verbal sau fizic, un alt om care nu îți face rău intenționat – decât prin existența lui care intră în contradicție cu niște normalități stabilite social.

Și ca notă de final: din sutele de păreri citite în ultimele zile, în rândul tuturor celor care apără normalitatea și valorile morale ale sexului (ironia), nu am văzut nici măcar unul, deci nici măcar unul!,  scandalizat și oripilat la gândul că două tipe s-ar săruta sau ar face sex. Dublu standard sau iar e nevoie de niște feministe să atragă atenția că femeile sunt ignorate în toată povestea asta și că ar trebui să fie și ele înjurate și trimise în iad sau în vest pentru că au îndrăznit să fie diferite? 🙂

Altă notă de final: și eu devin răutăcioasă cu apărătorii normalității și-i judec pentru că judecă. Știu. Dar mai știu și că de fapt problema e la mine, că nu mă obligă nimeni să-mi bag nasul în dilemele existențiale ale altora, că fiecare e liber să-i judece cât vrea pe alții – atât timp cât nu le limitează lor libertatea la propriu.

Cred că mă doare și mă dezamăgește să văd atât de multă ură din partea oamenilor, îndreptată înspre alți oameni. Ăsta mi-e oful, de fapt.
Așa că e un exercițiu și pentru mine să-i înțeleg și să-i accept pe toți cunoscuții pe care i-am surprins acum împroșcând cu vorbe nu tocmai frumoase înspre alți oameni care, până la urmă, nu le-au făcut niciun rău.

N-am nimic cu ei, DAR… dar sunt dezamăgită. Îmi trece.

 

Everestul, morții și stelele

Mor oameni pe Everest, nu-i vreo surpriză. Rămân însă cadavrele acolo, întru eternitate, parcă. Moartea devine reper de orientare, cadavrele – puncte topografice¹ pentru alții ce se încumetă a urca muntele.

Grotesc, când moartea ți-e străină și n-ai habar de ea, decât din greșeală, căci te-a împins politicos-forțat vreo mătușă binevoitoare în camera unde era „mortul”² și oricât de repede ți-ai trântit privirile-n podea, ai văzut.

Grotesc, deci, gândul că pe Everest au rămas peste 200 de cadavre ale șerpașilor și alpiniștilor care au cutezat să-l urce. Au murit și au rămas acolo, devenind puncte de reper în ascensiunea altora. Ca primă reacție de om civilizat și normal, te scârbești. Cum să treci peste cadavre, la propriu, din dorința de-a ajunge în vârf? Ce fel de resorturi interioare îi mână pe oamenii ăștia?

Niște resorturi care pot muta munții din loc. Ei sunt oamenii care ne-au dus un pas mai departe în evoluția noastră ca specie. Sunt cei care își înving fricile și iau monstrul la trântă, cei care privesc mereu spre următorul pisc mai înalt și care simt că trebuie să o facă. De ce trebuie să o facă nu știu nici ei, deși toți au ceva ce-i duce într-acolo. Să-și dovedească lor ceva, că pot. Că își pot testa și depăși limitele, că în ciuda pericolului și a confruntării constante cu moartea, pot ieși învingători. Nu neapărat și în viață, dar învingători în lupta cu propria lor persoană, poate.

Nu știu, vorbesc și eu. Everestul n-are nimic romantic în el. Cândva, era un simbol al depășirii limitelor umane și a nevoii de explorare și de apropiere a înălțimilor cerești. Între timp, am ajuns în spațiu, ne croim drum prin Univers, iar Everestul a fost urcat de mii de oameni, de mii de ori. La fiecare ascensiune, își primește jertfele. Dar și spațiul cosmic își va primi miile de jertfe, până îți va deveni și ție, omului de rând, mai accesibil, în timp ce te întrebi ce-i cu nebunii ăștia de explorează munți și stele.

E nevoie de oameni care vor și simt că trebuie să mute munții din loc, la propriu. Oricine a făcut vreo drumeție lungă pe munte știe că odată ce-ai început, e greu să te oprești. E atât de fizică experiența! Fiecare pas făcut îl generează pe următorul, e simplu. Nu te poți întoarce din drum.

Ca idee, drumul pe Everest totuși n-are nici un sens dacă nu faci și câteva drumuri interioare. Experiențele extreme au darul de a-ți transforma întreaga ființă, simți foarte pregnant schimbarea. Simți că ți-ai spulberat Eul și Ego-ul și poți, de-acum, să devii o altă persoană, poți chiar să fii tot tu, dar altul. Poți să ai astfel de transformări și acasă sau stând în liniște într-un hamac. Poate nu îți vor tăia respirația ca Everestul și nu-ți vor îngheța sufletul pentru o vreme, dar le poți avea. E o altfel de călătorie, un altfel de drum. Și fiecare-și alege modul de-a călători în viață. În cele din urmă, tot la moarte ajungem.

Fizic și metaforic, morții de pe Everest rămân repere pentru ceilalți.

* * *
¹Recomandare de lectură: Death in the clouds: The problem with Everest’s 200+ bodies – BBC
²Întotdeauna mi s-a părut interesant cum se raportează oamenii la persoana care a trecut în neființă. Ne e greu să-i mai spunem pe nume, poate. Devine doar „mortul”, căci spunându-i numele, parcă ai concretiza moartea și mai mult.

foto: en.wikipedia.org

Viața ca un burete

Câte-o zi în care trăiești ca-ntr-un vis. Nu de vis. Dar plutind, dus de val, pe autopilot. Când nu înțelegi de ce-i așa grav să ai o opinie, să ți-o asumi, să trântești cu ea de pereți a doua zi, dacă asta ai chef, să o iei în brațe apoi. Când știi că-i mai anost și groaznic de plictisitor să nu aibă nimeni nici o părere decât să aibă fiecare câte-o părere diferită.

O zi în care duhnește în aer platitudine și neutralitate. În care oamenii renunță la idei și opinii, doar pentru a evita… ce, până la urmă? Conflictul? Prejudecățile altora, jignirile sau discuțiile în contradictoriu?

Iar alternativa pare a fi înțeleasă ca o extremă. O agățare inutilă și totală de vreo idee, de parcă i-ar lipi cineva cu Super Glue. Sau Picătura (atenție: ăsta nu-i articol sponsorizat). Iar opinia celuilalt, diferită de a lor sau, și mai grav, inexistentă, parcă ar fi o încercare invazivă și brutală de a le rupe pielea de pe ei. (Meet me halfway era cântecul?)

Câte-o zi în care le-ai da oamenilor Jocul. Jocul de-a ideile, de-a cuvintele, de-a opiniile, de-a argumentele pro și contra. Devenim incapabili să le înțelegem celorlalți punctul de vedere sau să avem noi un punct de vedere atunci când ni se atrofiază imaginația. Când ne oprim din joc.

Câte-o zi în care te-ai contrazice în Joacă, dacă s-ar juca și alții. Te joci un pic, dar e greu să o faci singur. Nu toți văd viața ca pe-un joc și nu-i poți condamna. Te uiți la ceas, bați cu degetele-n taste și te gândești că e așa… câte o zi în care ești ca un burete emoțional.

Viața ca un burete. Cel mai îmbibat dintre pământeni. Delirul (aici nu-i nevoie de adaptare).

Și mai e câte-o zi în care îți vine să-ți fluturi brațele alandala. Să comunici mai simplu, mai direct. Când te enervezi pe tine că ești rotiță din  sistemul diplomației deșarte. În care cuvintele se irosesc de dragul menținerii statu-quo.

Atâtea sensibilități ne creăm singuri. Și apoi cădem și ne tulburăm la primul cuvânt neașteptat, nedorit. Ne ofensăm, ne intrigăm, ne supărăm.

Câte-o zi în care ajungi seara acasă și ți-e greu să-ți miști creierul. Parcă a murit. Parcă-i un copil îmbufnat ascuns sub pat. Nu-i drăguț în context, dar i-ai da, lui, creierului, vreo două palme să-și revină. După ceafă. Pe copilul din tine îl vei ademeni cu promisiunea vreunui joc.

Udă plantele, hrănește melcii, ai grijă să nu strici puzzle-ul de pe jos, ia creioanele și mâzgălește. Ele, în culorile lor arogante, sunt de vină oricum pentru rândurile astea. Era prea multă tensiune într-un vârf de albastru. S-a mai disipat acum printre rânduri.

În zilele cometei în brațe, până adormi.

coloring pages viata ca un burete game of thrones

În a mea cameră 101…

Camera mea 101* nu-i la înălțime, nici plină de șerpi sau șobolani, păianjeni sau apă. E destul de statică și nu se învârtește la viteze copleșitor de amețitoare. Poate acum nu i-aș zice „cel mai îngrozitor lucru din lume”, dar cândva era cea mai mare frică a mea. În a mea cameră 101 se înghesuie toate zâmbetele false din lume, toate momentele de ruptură și lipsă de conexiune reală, toate prezențele absente și conversațiile goale și forțate de împrejurări, de bunul simț și decență.

În a mea cameră 101 lipsește autenticitatea. Ăsta-i cel mai groaznic coșmar al meu: că o persoană mi-ar oferi timp, cuvinte și zâmbete doar din politețe, ar fi prezentă doar fizic, dar absentă, mi-ar spune vorbe care nu înseamnă nimic pentru ea, nimic pentru mine, mi-ar crea momente și experiențe pe care nu le-ar chiar trăi.

13103354_10209392688194409_5569141828723184600_n

Singurătatea aceasta în care ne izolăm, în care ne ascundem unii de alții, o găsesc terifiantă. Faptul că purtăm conversații lipsite de sens, fără a fi cu adevărat acolo, prezenți în clipă, mă sperie. Ne furăm unii altora timp și viață. Și da, prin colțuri de cameră, e plin de falsitate. Roluri, măști, rău sau bine intenționate, nu contează, e relativ oricum. Mă sperie incapacitatea noastră de a ne privi în ochi și a fi… nu noi înșine, căci ce-o mai fi însemnând și asta?!, dar a fi autentici în ceea ce spunem, facem, gândim atunci, în acea clipă. Nu sinceri, nu-i neapărat non stop ceva dezirabil și adorabil, dar aliniați cu ceea ce suntem, ce simțim, ce gândim în acel moment. Nu atât de alienați… 

Așa-i camera mea 101. Într-o vreme, mă copleșise, devenise cât o lume întreagă și mă sufoca. Îmi vedeam fricile peste tot, nu vizitam camera, ci rătăceam prin ea. Toți o avem undeva prin gânduri, pe la ceva etaj cu emoții și trăiri traumatizante de care ne-am agățat și nu mai știm cum să scăpăm. N-am sfaturi pentru voi, de rătăciți prea mult printre frici. Dar știu sigur că sunt și alții pe-acolo, prin camera asta.

*Room 101 – camera apare în romanul 1984, George Orwell. Pentru mai multe detalii, citiți cartea.

Din adâncuri

Unele intamplari si interactiuni cu alti oameni prind radacini in fiinta ta. Poate pentru ca ies din tipar sau, dimpotriva, pentru ca iti confirma un pattern, un mod al tau de reactiona la ce fac altii. Mai ales in cazul din urma, te zbati sa nu asimilezi experienta, sa nu tragi concluziile, sa nu intaresti niste scheme cognitive deja formate, sa nu generalizezi (!).

Si crezi ca ai reusit – pana intr-o dimineata, cand te trezesti cu sufletul pe dos, cu mintea smulsa dintr-un vis. Subconstientul e un fel de triunghi al bermudelor, dispar multe ganduri, emotii si idei prin el si nu stii niciodata daca, unde si cand vor fi returnate la suprafata.

Cumva toate experientele prin care treci, bune sau rele, ca-ti plac sau nu, isi pun amprenta asupra ta. Asa te invata experienta de viata (si psihologia, biologia) – ca nu scapi neatins, esti viu, nu piatra 🙂 Dar si ideea asta e tot o constructie cognitiva umana. Intr-o oarecare masura, ne invatam singuri sa fim niste afectati – de mediu, de alti oameni, de societate.

Suntem importanti si tot ce ni se intampla e important. Interactiunile cu ceilalti si intamplarile din viata ta trebuie sa conteze, caci prin extrapolare contezi si tu. Ajungi sa te identifici cu experientele prin care treci, cu modul in care te percep ceilalti si cum se raporteaza ei la tine (chiar si extremele rebele de ,,mie nu-mi pasa ce cred altii” vin, cred, tot dintr-o rabufnire la perceptia altora – deci ce cred altii conteaza, suficient cat sa genereze o reactie de tip anti-).

Poate de-asta te simti liber cand incepi sa faci lucruri care ,,nu-ti stau in fire”, cand explorezi noi teritorii sociale, psihosociale si, mai ales, psihice (si fizice :p ). Cand faci lucrurile alea pe care tu  ,,nu le-ai face niciodata” intelegi ca, de fapt, experientele tale de viata nu te definesc pe tine ca om, ca nu exista un semn de egalitate intre tine si ceea ce faci, ceea ce ti se intampla, ceea ce iti fac altii. Experientele prin care treci sunt doar un mod de a explora lumea, ales de tine sau nu. Nu spun nimic despre tine ca om, decat in masura in care tu le lasi sa spuna.

Uneori vor mai iesi la suprafata. La fel cum iti amintesti de un zambet drag, pierdut in timpuri de demult, iti mai amintesti si dureri de care nici nu stiai ca mai sunt prin tine. Sunt importante? Tu stii.

N-are rost…

…să exprim ce simt. E un fel de schemă cognitivă – în termeni psihologici. În alți termeni, e o idee fixă de-a mea, un fel de pattern în funcție de care îmi reglez comportamentele. De ce și de unde a pornit? Evident că din familie, din niște relații disfuncționale care 

Să încerc iar. ,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că și-a exprimat el și gândurile și emoțiile constant, întruna, suficient cât să simt că nu mai pot să respir. Prea multe emoții și gânduri pe masă la cină. Prea multe drame, nu-i nevoie și de ale mele.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că ea a fost întotdeauna distantă, rece. Pentru că în puținele dăți când am trecut peste distanța asta, fie m-am lovit de-un zid, fie s-a întors împotriva mea. Pentru că îi era deja suficient de greu, nu avea nevoie de încărcături emoționale suplimentare, fie pozitive, fie negative. Pentru că era deja copleșită de modul în care își exprima el emoțiile, nu era nevoie să fac și eu asta.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că de la al doilea el mă așteptam să se și schimbe ceva, dacă tot depun eforturi considerabile de a exprima ce simt. Asta nu s-a întâmplat. Iar eu învăț repede.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că, dacă e să comparăm cu problemele lui N., ce simt eu devine nesemnificativ. E puțin prin comparație. Putem mai bine să discutăm despre problemele alea ale lui.

,,N-are rost să exprim ce simt” pentru că oamenilor nu le chiar pasă. Fiecare își are propriile gânduri și emoții de exprimat, de potolit, de îndrumat și dezvoltat. Cui naiba îi pasă (cu adevărat, dar cu adevărat!) de gândurile altuia? – gânduri care au zero legătură cu persoana ta, nu te privesc deloc, nu-ți influențează viața.

De-asta n-are rost.

Dar e mai mult de atât. Nu doar că nu are rost, dar mi-e frică. De avalanșa de emoții refulate, inexprimate și adunate de prea mult timp. Frică să nu se reverse ca după un baraj dărâmat. Frică să nu mă doboare. Abia le țin piept – la propriu. Simt zilnic că respir greu și am un nod în gât (nod din ăla în gât pe care îl ai când îți vine să plângi; îl simt mereu). Mi-e teamă că odată cu exprimarea unor emoții, voi pierde echilibrul ăsta fragil. Că voi fi copleșită.

Cam atât pe azi.

Mi-am găsit un doctor psihiatru / psihoterapeut foarte bun (e ok ca persoană + e competent în domeniu). Eu sunt tot mai bine, în principiu. Dar mai am câte un atac de panică și senzația aia constantă de sufocare și epuizare emoțională. Și de alergie la oameni. Poate iese ceva util din toate ședințele astea de terapie, dar momentan simt că scormonesc prin rahat. Și, ca tot omu’ anxios, îmi vine să evit să mă confrunt cu toate astea. E mai ușor să-mi trântesc dimineața pe față un zâmbet tâmp.