bombăneli #3

am săpat vreo trei secunde după conceptul în limba română, pentru că-mi veneau în minte tot soiul de discuții despre millennials și despre acel “entitlement” specific lor*. dar avem o expresie mai bună, de-a noastră: când crezi și te comporți de parcă ți se cuvine ție totul sau ceva anume, de parcă-ți datorează ție toată lumea câte ceva**; când te apuci și îl iei la întrebări pe ăla ce a făcut un bine societății de ce nu a făcut (încă) ceva și pentru ce te interesează, vorba vine, pe tine; când primești ceva gratuit (da, inclusiv conținut de orice fel, pe care-l consumi pentru a-ți umple timpul liber) și începi să arunci cu venin că nu-i întocmai cum te-ai fi așteptat tu să primești, că nu îndeplinește standardele tale prețioase, că ar fi trebuit să mai primești încă ceva, ceva mai mult, mai altfel; când te-apuci să iei la rost metodologia unora de-s voluntari și își dedică timpul lor liber (și uneori și banii) pentru ca tu, ăla care nu faci nimic, să te bucuri de niște rezultate în comunitate; când consumi munca unora de prin diverse proiecte, gratis, zilnic, și ai tupeul să soliciți tot felul, de parcă tu le-ai plăti salariile la final de lună; când ai impresia că deși n-ai plătit nimic, nu ai susținut cu nimic (nici măcar c-o vorbă bună), ai dreptul să ceri mai mult. 

și na, dreptul să ceri îl ai, așa cum pot și eu bombăni liber. dar ești o scârbă. 

*a se nota că nu-i vorba de generații aici, căci sentimentul ăsta de cuvenire apare la orice vârstă.

**nimeni nu-ți datorează ție nimic în viața asta (decât dacă aia-i înțelegerea), termină cu prostiile. pune mâna și fă.

bombănelile sunt momentele mele de saturație. a se trata ca atare, cu un zâmbet la colțul buzelor. nu mă identific cu ele, în general, la aceeași intensitate la care, poate, le scriu. scrisul dizolvă și diluează. 🙂

bombăneli #2

Poate că recomand persoanelor sensibile care, așa ca mine, sunt un soi de bureți emoționali, să nu citească. Nimic de pierdut. Nu sunt neapărat mândră de mine și intenția nu mi-e să transmit mai departe starea asta, cât să-mi dau delirul și să trec mai departe. Cam ăsta-i blogul azi. 

Cred că am reușit să mă intoxic sufletește. Totul a început de ieri, când, ca activitate specifică jobului, m-am văzut nevoită să trec prin câteva zeci de comentarii pe tema coronavirusului. Cu siguranță e un efect cumulativ. Toate discuțiile, infinitele dezbateri, interminabilele apariții în newsfeed-ul meu din ultimele săptămâni, m-au cam epuizat. Nu am putea noi toți să urmărim cuminți noutățile venite din surse oficiale și să mai terminăm naibii cu istericalele și paranoia? 

Nu vă mai suport. Aproape c-am grăit-o ieri. Eram singură acasă și era liniște. Ceea ce înseamnă că ajung în pragul nebuniei din cauza prostiei fără cap și coadă a unora care-și dau delirul pe Facebook și nu-i verifică nimeni. Ăia de publică și fac bani la greu din știri false de ce nu primesc amenzi? Sunt zeci și zeci de astfel de site-uri în România. Și nu, nu e suficient să ne mobilizăm o gașcă de oameni și să le dăm stegulețe portocalii virtuale. Să primească amenzi de să nu mai miște nimic în mediul de afaceri toată viața lor. Jurnaliștii sunt trași la răspundere dacă nu-și aleg cuvintele cu grijă, imediat se sesizează tot românul. Dar toate aberațiile posibile și imposibile circulă într-o veselie în ultimele zile fără nici o treabă. Avem acces la informație și habar n-avem cum s-o filtrăm. Mâncăm pită și hârtie igienică de parcă ar fi unul și același aliment. 

Cum e posibil ca prostia să ne depășească frica viscerală de boală și de moarte? Te duci să-ți faci provizii (ca disperatul, da?) de la supermarket – că vrei să stai în casă că ți-e frică să nu mori, DAR te apuci să te înghesui, să te împingi în ceilalți, să te atingi practic de toți din jurul tău și de toate produsele din magazinul ăla. Dacă porți bucuria cu tine, ai împrăștiat-o eficient. Dacă nu o purtai, ai făcut tot posibilul s-o iei. Dar e ok, acum te poți atrofia în casă liniștit, ai luat ultima făină. Stau și mă întreb, totuși, cum au reușit genele astea să se transmită de-a lungul atâtor generații? 

Ieri am fost de-a dreptul tristă și dezamăgită de oameni, în general. De câtă urâțenie și răutate adunăm în suflete și apoi le aruncăm unii înspre ceilalți în cele mai critice momente. De câtă lipsă de empatie dăm dovadă. De cum abia așteptăm să aruncăm cu răutăți în ceilalți, chiar și în cei vulnerabili. Nu știu, de ce nu taci din gură & scroll-down? Nu-i nimeni curios de părerea ta. Nu știu cine și cum ne-a indus senzația că străinii din Social Media și în general, că oamenii (chiar și ăia apropiați nouă) ar avea vreun fel de nevoie intrinsecă sau și-ar dori cu ardoare să ne afle opiniile. Ce iluzie de maimuță socială. 

Sâmbătă nu eram așa agitată, cred că am transmis unele idei într-un mod mai optim pentru asimilare și înțelegere. Atunci am publicat pe rețelele de socializare – pentru că da, când ești într-o rețea activă de socializare online, contează ce le oferi oamenilor care, că vor, că nu vor, îți vor vedea aberațiile. Las mai jos, să închei într-o notă mai pozitivă. 

P.S. A nu se lua în serios tot ce zic. Nu cred și nu mă identific cu bombăneala asta – adică nu la intensitatea de-aici. Dar îmi trec prin cap toate gândurile și starea asta de saturație. Iar punerea lor în negru pe alb le dizolvă. Și mă simt mai bine. 

[14 martie]

Întâmplarea face că am ajuns pe la Urgențe ieri și am avut timp (vreo 5 ore) să observ pacienții & personalul medical într-o perioadă critică, pe acest fundal ușor paranoic.

N-am o părere bună despre sistemul medical. Și despre sistem zic, nu despre oamenii din el – să facem diferența. Medicii, asistentele, infirmierele și brancardierii sunt probabil cei mai expuși nu doar la virus, ci la boli în general. În contextul actual, cred că avem de învățat una-alta de la oamenii ăștia. Da, să fim precauți și preventivi. Să respectăm recomandările privind igiena & co. Dar să nu uităm că un om bolnav este, în continuare, om. Să nu ne comportăm ca hienele. Să nu cultivăm neîncrederea și paranoia între noi.

Cred că și ei sunt speriați și au familii acasă. Însă cât am stat pe-acolo, într-o stare de semi-amorțeală, nu am putut să nu mă gândesc la cum adesea uităm că noi, oamenii, murim. Că boala și moartea fac parte din viață. Poate de aceea îi admir azi pe Oamenii din sistemul medical, pe cei câțiva pe care i-am observat ieri, cel puțin. Se confruntă zilnic cu posibilitatea reală de a se îmbolnăvi, dar rămân umani. Și-i al naibii de greu. Uite ce răi am devenit noi toți prin Social Media.

Zilele trecute eram pe bus și nah, am înghițit cumva aiurea. M-am înecat și am… tușit – de câteva ori. Au curs și câteva lacrimi. M-am simțit sfârtecată de privirile celor câțiva oameni din jur. Cum să zic, nici o privire îngrijorată onest. Nu-i plăcut. Și atunci… stăm acasă de frică pentru propria persoană, nu din ceva sentiment nobil sau din altruism. De-asta avem atâția inconștienți care (tot din frică) s-au întors în țară. Stăm în casă după ce am dat năvală prin supermarket și prin farmacii – nouă să ne fie bine. Că Netflix & chill o vreme. Ce contează că mulți dintre noi probabil suntem deja purtători și am împrăștiat bucuria tocmai prin supermarket & co. Nu mai fiți răuți și ipocriți 🙂 Să încercăm să fim atenți, să nu îi lingem pe față pe necunoscuți, să ne distanțăm social. Dar să nu uităm că distanțarea socială se referă la spațiul fizic, nu la distanțare psiho-emoțională, nu la pierderea omeniei. Atât.

bombăneli #1

Mi-e rău fizic. Greață. Iar stomacul meu e destul de nesimțit de felul lui. Însă acum mi-e greață de lume, de oameni, de societatea asta absurdă, bolnavă și toxică pe care ne-am construit-o și în care ne-am resemnat să trăim. Că trăim într-o țară în care apucăturile misogine și abuzurile asupra femeilor (fie ele verbale sau fizice) sunt o normalitate, nu-i vreo surpriză. Nu-i pentru femeile de-aici cel puțin. Nu-i nici pentru fete și copile de 15 ani, căci învățăm de la vârste foarte fragede că trebuie să avem grijă. Iar dacă nu avem grijă, e vina noastră, desigur. Că agresiunile sexuale nu sunt luate în serios nici măcar de către autorități și de către ăia care ar trebui să ne protejeze, din nou, nu-i vreo mirare. Trebuie să se ajungă la crime și la astfel de cazuri odioase pentru ca societatea, în ansamblul ei, să reacționeze. Asta-i cu adevărat trist.

Voi mai #rezistați? Că mie chiar mi-e rău și simt că nu mai am nervi, energie și forță să mă lupt cu genul ăsta de mentalitate colectivă. Și să fie clar: societatea asta e a noastră, a tuturor. Suntem toți vinovați sub o formă sau alta.

Pentru ăia câțiva scârboși pe care nu i-am raportat la poliție când trebuia, căci am avut noroc de-un tată, o mamă și un unchi care m-au învățat să ripostez dacă nu mă simt în siguranță, iar pentru mine a fost totul ok în cele din urmă. Pentru toți needucații pe care nu i-am educat eu la momentul potrivit, pe motiv că mi-a fost rușine de rușinea lor, pe motiv că nu-mi doream să fiu văzută (iar) ca isterică și exagerată, că doar „nu te-a violat, numai a pus un pic mâna pe tine”. Pentru toate situațiile trecute cu vederea și jena de-a alerta autoritățile, de a-i familiariza și pe polițiști cu genul ăsta de probleme (adică: să priceapă că DA, cam ar fi o problemă că te lovește sau că s-ar putea să te violeze cineva!), pentru toate nopțile în care am auzit plânsete și urlete prin vecini și n-am făcut nimic. Pentru astea mă simt vinovată de-o vreme încoace. Mi-e silă că am contribuit la genul ăsta de societate – prin pasivitate, resemnare și toleranță vizavi de comportamente deviante.

Și sper din suflet să nu mai aud nimic de nici un referendum. După ani de zile în care s-au făcut toate eforturile politice pentru a ușura existența infractorilor, după valul de eliberări ale unor specimene de soiul jegului din Caracal, după toate măsurile de slăbire a justiției, vor acum să mă întrebe dacă aș prefera totuși pedepse mai mari pentru cazurile de viol, răpiri, pedofilie & co? Are you fucking kidding me?!?!

Greață.