Să mergeeem: spre Vf. Pietrosul Rodnei & Lacul Iezer | Ziua 5

Vf. Pietrosu Rodnei

Mi-am verificat cizmele de pe balcon. Prăfuite și crăpate de soare, aproape că-și cereau porția de potop. Până la urmă, Electric Castle nu a făcut decât să-mi educe toleranța la frustrare; iar dacă la un festival de muzică aceasta nu e o calitate absolut necesară, mi-a prins bine în vârf de munte.

Pietrosul Rodnei și-a lăsat o puternică impresie asupra mea. Discutam recent cu un om de-al munților despre cât de inutil-subiective sunt remarcile de tipul „cei mai frumoși munți din țară!”. Fiecare întâlnire cu muntele este o experiență unică și, probabil, irepetabilă. Nu avem criterii pentru „frumos”. A plouat cu gheață, a fulgerat în jurul adăpostului din vârf, la doi metri de noi, mi s-a făcut pielea de găină de la frig, a turnat cu găleata preț de 4-5 ore, timp în care am făcut traseul de întoarcere pe un drum inundat, cu apă ce-mi trecea de nivelul bocancilor, mi-erau picioarele răni și fiecare pas era o mare durere. A fost extraordinar de greu, extraordinar de frumos! N-aș zice despre Pietrosul Rodnei că e unul dintre cele mai frumoase vârfuri montane din țară, așadar. Aș zice însă că l-am trăit intens și mi-a rămas în suflet și-n minte…

Vf. Pietrosu Rodnei
Recomand genul ăsta de pelerină. Cu elastic la încheietură. Nu intră apa & ține de cald 🙂

I. Camping Pietrosul-Rodnei

Înainte de-a ne aventura spre vârf, am căutat și ne-am găsit, destul de rapid, un spațiu de camping. Nu știu cât de mult se caută momentan la noi în țară, însă parcă tot mai multe pensiuni și-au dezvoltat și această variantă de cazare: căsuțe sau spațiu pentru corturi și rulote. Dacă aveți în plan o urcare spre Vf. Pietrosul Rodnei, cu pornire din Borșa, probabil cea mai bună variantă e chiar „Camping Pietrosul-Rodnei”. Ne-am întins cortul în curte, ne-am îmbăiat și relaxat, pregătiți ca a doua zi să urcăm spre vârf.

Info utile: Str. Gârlei, nr. 36/C, Borșa | Număr de telefon: 0747 106 106 | Prețuri: căsuță – 2 adulți – 80 lei/noapte & cort – 2 adulți – 50 lei/noapte (deci ieși la 25 lei/pers.)

Vf. Pietrosu Rodnei

II. Traseu Borșa – Lacul Iezer & Vf. Pietrosul Rodnei (2.303m)

Se anunțau furtuni nu doar în aplicațiile din telefon, ci și privind cerul. Am decis că probabil va ploua, am ridicat din umeri, ne-am zis că mergem cât putem și ne-am pornit. Nu chiar la prima oră a dimineții, însă, ci pe la 10:30. Am pornit la pas din camping, însă drumul e practicabil cu mașina până mai sus de mănăstire – e asfaltat frumos adică și ne-ar fi „salvat” poate niște timp (cam 45 min). Însă cum, de obicei, am nevoie de vreo jumătate de oră de efort susținut până mi se adaptează corpul și îmi trec durerile de cap, cam pe când am intrat în rezervație, am putut să mă bucur de liniște, de priveliști, de munte… 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Chiar la intrarea în rezervație, pe un teren privat, niște mistreți 🙂

Traseul este ușor din punct de vedere tehnic; până la Lacul Iezer faci practic o plimbare lungă și frumoasă pe un drum de munte. Dificultatea stă în diferența de nivel și durată. Sunt câteva ore de mers până la lac – poate vreo trei ore, la pas lejer, cu opriri pentru fotografii și pălăvrăgeli. Însă nu mai rețin exact. De la lac până pe vârf, încă vreo oră, probabil. Cu atenție la pași (pentru vipere) și opriri tot mai dese pentru admirat peisajul, am ajuns fericiți și entuziasmați la lac. Trebuie să analizez la un moment dat și euforia mersului pe munte, căci e mai mult decât o preferință și trăire personală.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

O scurtă bombăneală: Cum e posibil ca după câteva ore de parcurs la pas traseul ăsta minunat, să ajungi la Iezer, să-ți consumi chipsurile și conserva de ton și să înghesui ambalajele și pungile rămase între crăpăturile formațiunilor de stâncă din jurul lacului? Adică, probabil că ești mai evoluat? Că nu arunci pe jos, oriunde. Ci îți lași gunoiul bine pitit între bolovani. Felicitări?

Da, m-am așezat acolo pe bolovan fericită. M-am ridicat nervoasă, bombănind degeaba.

Norii continuau să se adune dincolo de creastă, am deliberat rapid ce-i de făcut și ne-am zis că reușim să urcăm înainte să înceapă ploaia. Zona e incredibil de frumoasă, așa de-ți taie respirația. Ne-am îndreptat în pas grăbit spre vârf, așadar. Iar pe când am ajuns la micul adăpost, s-a dezlănțuit furtuna: cu fulgere la doi pași de noi (la propriu), cu ceață, iar apoi gheață. Am așteptat cuminți o vreme, însă știam ce promit norii: o ploaie s-o ținem minte 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

III. Și ne-a plouat…

Pe când coboram spre lac, a început să plouă torențial. Așa cu poftă. Să toarne. După 10 minute, la fiecare pas sărea apa din bocanci. Pelerinele și-au făcut însă treaba surprinzător de bine. În partea superioară a corpului eram uscați, nu intra strop de apă, atât timp cât ne țineam bine gluga pe cap. La picioare, altă poveste. Am stat vreo jumătate de oră lângă cabana meteo, dar cum nu părea că resursele norilor s-ar fi epuizat și, stând pe loc, ne prindea frigul, am pornit mai departe.

Și ne-a plouat torențial câteva ore neîntrerupt. Drumul de munte părea acum a fi albia un râu furios ce-și ducea poveștile la vale, spre Borșa. Curgea apa de pe munte, spre civilizație. Și noi cu ea. A fost greu și teribil de frumos. Pietrosul Rodnei mi-a testat toleranța la frustrare (și durere). Părea o ploaie infinită, un junghi în picioare la fiecare pas, nesiguranța de-a nu vedea unde calci, acceptarea faptului că nu, natura și vremea nu-i după cum ar prefera suflețelul tău, că suntem și noi aici, creaturi curioase, în voia unor forțe dincolo de puterea noastră de control. Și că nu putem decât să ne adaptăm și să le luăm ca atare. Să le vedem frumusețea, să le conștientizăm și respectăm forța.

Speri mereu la „vreme bună” când mergi pe munte. Dar adevărul este că provocările sunt cele care îți rămân în suflet și te călesc.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Reclame

Să mergeeem: cu Mocănița pe Valea Vaserului | Ziua 4

Lăsam în urmă Cimitirul Vesel și porneam spre Valea Vaserului, loc ce răsună-n ritmul Mocăniței, al apelor ce curg nestingherite și, de-o vreme, al glasurilor de turiști ce se înghesuie cu mic cu mare în vechiul tren. Până să ajungem pe mocăniță, însă, căutăm la fața locului vreun loc de campare.

I. Pisicul din cort. Pe malul Vișeului, la capătul unui drum sfărâmicios, izolată de toate-cele, se află curtea Pensiunii Agnes. Între doi pomi, înainte de-a ne instala cortul, întindem un hamac. La volum redus, pe fundal, se aud glasuri de pe terasa pensiunii. Atmosferă de vacanță. Se aud gâze și pași de pisic mic și jucăuș. De fapt, sunt mai mulți pisici, iar unuia îi place să se cațere prin copaci, să inspecteze totul de la înălțime.

Grozavă invenție camping-urile sau pensiunile care pot primi și corturi în spațiul lor. Dacă ai noroc de vecini de cort cu bun-simț, iar locul o permite, te poți relaxa aproape ca la marginea pădurii – dar cu toate facilitățile pentru igienă (toalete, dușuri). E un compromis, uneori extrem de binevenit, mai ales când ești pe drumuri cu săptămânile. Acum, vecinii noștri de cort sunt doi israelieni. Călătoresc la întâmplare prin România. El are rădăcini prin zonă, e într-un soi de căutare. Să meargă la Mănăstirea Bârsana de Sf. Marie? Nici nu știi ce să le recomanzi. Din punct de vedere turistic și cultural, ar fi cu siguranță o experiență autentic românească. Altfel, din punctul tău de vedere, al omului sătul de cutume cărora nu le mai înțelegi rostul, dar și al omului sufocat de înghesuială, mai bine ar urca pe-un vârf de munte. Tu într-acolo mergi, către un vârf de munte. Dar întâi Mocănița 🙂

Seara, puiul de pisic, unul dintre cei câțiva, mi se pitește în brațe și prin suflet; cum să nu-l iau cu mine în cort, la somn?
> N-am dormit. Micuț cum era, mi-era teamă să nu mă întorc brusc și să-l strivesc. Apoi, dacă îmi mutam brațul, creaturica mișuna prin cort, escalada umanii, până era iar luată în brațe și cuibărită. Dimineața, s-a trezit cu poftă de joacă 🙂

foto dreapta: lăbuțe de pisic pe cort (zona intermediară)

II. Cu Mocănița pe Valea Vaserului. Înainte de-a reflecta la frumusețea izbitoare a locurilor, la pitorescul plimbării cu vechea locomotivă cu abur sau la savuroasa hărmălaie a turiștilor de ocazie, câteva sfaturi:
» de rezervat musai-musai bilete în avans (și de plătit, dacă se poate);
» de făcut prezența la fața locului cu minim o jumătate de oră mai devreme, exact cum te sfătuiește și site-ului mocăniței; există tendința de a nu lua în serios astfel de sfaturi, dar în acest caz s-ar putea să fii tu ăla care pierde trenul;
» de ochit ghișeul special pentru cei care sunt prieteni cu tehnologia și au rezervări / plată făcută online;
» de urcat și de așezat cât mai repede pe scaune. Oricum, buluceala este greu de evitat.

Valea Vaserului este minunată. Peisajele pe care traseul cu Mocănița ți le dezvăluie sunt ca o scurtă ocheadă înspre ce frumuseți are de oferit Maramureșul. Cadența trenurilor, zgomot ritmic asociat dorului de ducă, îmi dă mereu o stare de liniște. Poate de-asta pot locui lângă calea ferată fără nici o problemă. Mersul lent al Mocăniței aproape îmi induce o stare de somnolență și de visare.

Mocănița, Valea Vaserului

Pe de altă parte, mi-e greu să contrabalansez aspectele astea cu agitația și starea de înghesuială și sufocare pe care mi-o dau grupurile de oameni, uneori. Toată povestea durează cam 5-6 ore (dus-întors, cu pauză de masă). Mă refer la genul ăla de români (îmi cer scuze, da-i destul de specific și tipic), cu toată șatra de familie după ei, care acaparează nu doar spațiul care le revine, ci și împrejurimile imediate (le acaparează fizic-spațial și auditiv), care nu se simt sănătoși dacă nu verbalizează non-stop orice le trece prin cap, cu noimă sau fără noimă. Nu-i vina lor în totalitate, mulți sunt de treabă, unii sunt simpatici. Doar că noțiunea mea de relaxare și infuzie de frumos poartă alte sensuri; am nevoie de liniște pentru a asimila întru totul unele experiențe, cu precădere cele care implică natura. Nu neapărat să tacă, dar să fie mai liniștiți, mai senini, mai atenți la ce-i în jurul lor. Nu știu 🙂 Cei pentru care relaxarea implică și socializare și oameni nu vor resimți frustrările astea pe Mocăniță, probabil. Altfel, experiența e deosebită și măcar o dată-n viață: de încercat.

Util: site oficial Mocănița »www.cffviseu.com (e mereu actualizat, recomand!) | Preț întreg: 59 lei / adult (mai scump de sărbători diverse) | Plecările se fac de obicei la ora 09:00 dimineața, dar pot varia în funcție de perioadă (deci de frunzărit site-ul).

_ _ _

De-aici, ne îndreptăm spre Borșa. Ochim pe Google Maps un camping numa’ bun, facem rapid o rezervare și aplaudăm cu bucurie: mâine vom fi pe Pietrosul Rodnei!

p.s. Din serie, restul zilelor » Să mergeeem.

Să mergeeem: Memorialul din Sighet, Cimitirul Vesel și Casa Meșterului | Ziua 3

În anumite locuri vrei să revii, deși știi că-ți fac rău. În Sighetu Marmației ajungeam prima dată prin 2014, pe vremea când organizam excursii pentru publicul larg, în cadrul unui proiect drag mie ce își propunea valorificarea patrimoniului cultural, turistic și natural al zonelor faine din regiune. Atunci, ca și acum, mă întrebam dacă o fi potrivit să oprim la Memorial. Oamenii își doresc să se simtă bine în timpul lor liber, iar atunci, la prima vizită, aveam un grup de vreo 50 de persoane (voioase)… Am inclus Memorialul din Sighet în traseu. În suflet mi-a rămas întipărită singurătatea locului, în ciuda grupului mare de oameni, în ciuda aglomerației. Am decis să-l revăd.

După încă o seară petrecută-n Breb, la vânat de Perseide, ne adâncim și mai mult în Maramureș. Spre nord, așadar. Pentru mine, este o zi a revederilor, fără a-mi lipsi însă curiozitatea. Mereu mă întreb dacă același loc îmi va produce aceeași impresie, iar dacă nu, ce fel de gânduri noi îmi vor răsări prin cap. Apoi, locurile sunt altfel în funcție de oamenii care-ți sunt alături… 🙂

I. Sighetu Marmației. Despre orășel nu știu foarte multe. L-am surprins într-o zi cu multe grade în termometru. Aer înăbușitor. Înainte de-a merge spre muzeu, căutăm un restaurant, ajungem la Flamingo (pensiune), ocupăm un loc pe terasă; iar acum privind în urmă » mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci de-acolo. E drăguț când chiar simți gustul ciupercilor. Altfel, îmi pare bine de câțiva stropi de ploaie, poate se mai detensionează atmosfera. Ajungem la Memorial și, nu știu, nu durează mult până să mă simt iar copleșită de singurătatea locului, de înstrăinarea dintre oameni, de apăsarea sufletească a conștientizării răului pe care suntem capabili să ni-l facem unii altora, din naivitate, din nepăsare, din inconștiență, din rea-voință, din prea mult zel, frustrare și încruntare, din cauza valorilor (politice, morale, sociale) pe care le prețuim mai mult, uneori, decât pe celălalt. E crunt. E și cald, da. Însă acum simt că mă sufoc și la fiecare nouă încăpere prin vechea închisoare comunistă, mă plesnește un nou val de rău. Mi-e rău, așa, visceral. Închisoarea transformată-n muzeu nu este impresionantă la prima vedere. Și-a păstrat simplitatea și goliciunea. Te lovesc detaliile, dacă stai să le asimilezi. Și o faci, fără să vrei. Am văzut asta pe fețele tuturor. O frază aici, un document dincolo, un motiv aberant de tortură expus pe peretele din stânga (și… câte pretexte și motive oficiale absolut aberante sunt expuse aici!), o fotografie la ieșire din cameră. Apoi, lanțurile din Neagra. Obiecte personale. Scrisori către cei dragi, care au rămas acasă. ABSURDITATEA și lipsa de sens. Nu pot, nu pot să pricep de ce-ar fi nevoie de atâta suferință. Și cum, știind prin ce-au trecut unii oameni, ai mai putea vreodată să fii nostalgic după astfel de vremuri?!

Util: www.memorialsighet.ro | Program de vizitare » AICI | Preț: 10 lei / adult


Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

II. Cimitirul Vesel din Săpânța. Într-o notă mai veselă și mai plină de viață, ne îndreptăm spre Cimitirul Vesel. Câteva repere: povestea începe prin 1935, cimitirul fiind creația meșterului Stan Ioan Pătraș (sculptor, pictor și poet), care a decis să cioplească epitafuri pe crucile de mormânt ale săpânțenilor. De ce e locul atât de special? Versurile, stilul ușor satiric, simplitatea cu care e privită viața și moartea, culorile vii ale crucilor și senzația că vizitezi un muzeu în aer liber, nu un cimitir, sunt doar câteva motive posibile și probabile. Nu ne-am împrăștiat de râs și nici n-am țopăit de veselie pe-aici. N-aș recomanda nici vizitarea Cimitirului Vesel în scopul vânătorii de bancuri bune cu maramureșeni. Umorul e cât se poate de fin. Pe alocuri, Cimitirul Vesel e trist. Crucile din lemn de stejar, încrustate cu vreo câteva cuvinte care rezumă simplu viața celui decedat, sculptate în basorelief și pictate în culori vii, îți fură privirile cu siguranță. E înviorătoare ușurința cu care pare să fie acceptată moartea. Altfel, viețile țăranilor nu erau nici ușoare, nici doldora de oportunități. Zâmbind la versurile pline de duh, mai zâmbești și amar. Cu siguranță, te gândești la cum ți s-ar rezuma ție viața, dac-ar fi să nu mai fi 🙂

Util: Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 10 lei / persoană (cred că era și taxa foto inclusă)

III. Casa Meșterului. În pas alergător pe străzile Săpânței, căutăm Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, în speranța că nu se închide poarta înainte de-a mai afla și noi una-alta. Casa în care s-a născut și a trăit creatorul crucilor din Cimitirul Vesel se află cam la 200-300 metri distanță de cimitir, pe strada care-i poartă numele, la nr. 380. Adevărul este că-mi place să descopăr locuri noi. Iar oamenii care le dau culoare și le mențin în viață sunt cu atât mai speciali. Pe lângă faptul că da, am pășit în casa meșterului Pătraș, de fapt m-a bucurat întâlnirea cu meșterul Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ioan Pătraș și cel care de mai bine de 40 de ani (!!!) duce mai departe acest meșteșug unic. Dânsul ne arată și atelierul în care crucile și alte sculpturi speciale capătă formă și culoare. A fost o întâlnire neașteptată, însă, vizitând Casa Meșterului Pătraș, te afli practic și-n curtea actualului meșter: Dumitru Pop Tincu. Proptită în fața atelierului, ascultându-l pe sculptor, îmi dau seama că zâmbesc larg. Mi-a trecut, se pare, senzația de sufocare și alte suferințe. Noi, oamenii, suntem capabili și de-atâta frumos, de creație, de demnitate în fața morții, indiferent cât de lipsită de sens pare-a fi viața uneori.

Util: Str. Ion Stan Pătraș, nr. 380 | Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 4 lei / persoană

Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier

De-aici, spre Valea Vaserului…

Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip