Prin ploaie, prin Cheile Moara Dracului

Vă mai spun despre drumuri acum îndepărtate și despre ploaie. Căci abia acum, când încerc să pun vara aceea în scris, îmi dau seama că a fost într-adevăr un sezon ploios. De fapt, îmi amintesc că pe la televizor erau anunțate inundații și drumuri blocate prin zona Moldovei. Ca prin vis, îmi amintesc că timp de vreo (maxim) 10 minute mi-am făcut griji. Cred că am inițiat și o scurtă căutare pe Google. Nu mai știu ce am aflat, dar concluzia a fost că „mergem și vedem noi”. 

I. Ne urmărește ploaia

Mi se amestecă amintirile prin minte. Suntem într-o altă vară, pe șosea; serpentine. Nu mai știu pe unde, dar era frumos. Cipri privește în urmă, din mașină, la furtuna amenințătoare care ne urmărește deja de câteva zile. Ne suflă-n ceafă, la propriu, cum s-ar zice. Timp de-o secundă, un scurt episod nervos. Apoi, hohote de râs. Ne amintim și de Tunelul Dragostei și alea patru furtuni ce ni s-au dezlănțuit deasupra, în și pe sub corturi. Cu ploile nu era necesar, îmi plăceau deja. Dar m-am împrietenit în toate hoinărelile astea cu ideea că nu poți controla toți factorii exteriori ție. Că, de fapt, te poți bucura de orice moment, indiferent de vreme (a se înlocui „vreme” cu orice criteriu care-ți condiționează bună dispoziția sau starea iluzorie de confort). 

II. Cheile Moara Dracului

Eram prin Câmpulung Moldovenesc. Am fost primiți în vizită la Muzeul Arta Lemnului, în ciuda orei târzii. De ploaia măruntă ce începea să facă larmă ne-am ascuns apoi la Muzeul Lingurilor. Nu mai era mult din zi, însă de-aici voiam să ajungem la Cheile Moara Dracului. Nu știam ce-i cu ele, însă oricum nu știam nici  unde să dormim sau ce altceva să facem, așa că ne-am pornit într-acolo. 

Din centrul orașului până în chei sunt circa 10 kilometri. Am cotit spre Valea Caselor, un drum pietruit străjuit de pârâul cu același nume. După vreo 4 kilometri de drumușor provocator pe alocuri, fermecător pe de-a-ntregul, ploaia tropăia într-o veselie pe parbrizul mașinii. Cum bocancii ne erau încă uzi din Munții Rodnei, parcă nu ne-am fi avântat de-a dreptul în ploaie și cu încălțămintea de schimb. Să așteptăm puțin, poate se oprește… 

Cheile Moara Dracului fac parte dintr-o rezervație naturală de interes geologic și reprezintă un punct de plecare pe traseul spre Rarău. Stând așa de ploaie, nu țin minte să fi reflectat la culmile Rarăului, deși înspre el urma să ne îndreptăm a doua zi. Ne-am bucurat de ploaie, din mașină, vreo oră. Părea nesfârșită. 🙂 Așa că jos papucii și șosetele uscate. Confortul pus deoparte și încălțarea cu bocancii uzi. Pelerina pe noi și spre chei! 

Cheile sunt scurte, cu o lungime de aprox. 60 – 70 metri. Sunt însă și înguste și de-aici cred că le vine și frumusețea. Te simți ca într-un tunel de vegetație, apă și sălbăticie. 

Au făcut alții fotografii minunate în zonă, în zile însorite. Iar dacă mai trecem prin Câmpulung Moldovenesc, m-aș bucura să văd cheile și într-o zi mai puțin… tumultoasă. Noi avem doar o mică  tentativă de filmare, la care zâmbesc acum entuziasmată. Adevărul e că mi-au rămas Cheile astea prin suflet tocmai pentru că ni s-au dezvăluit așa – furtunoase, alunecoase și capricioase. 🙂

III. În parcarea Lidl 

Întorși în oraș, ne-am așezat cuminți în parcare la Lidl și ne-am început căutările. De pus cortul nu prea se punea problema. Dar nici locuri libere de cazare nu găseam niciunde. Cred că era 15 august. Cel mai probabil. Ploua cu poftă în continuare, se lăsa întunericul încet și începeam să luăm în calcul un somn în mașină. În cele din urmă, am găsit loc și pentru noi: undeva la vreo 30 de kilometri distanță de oraș, în direcția taman opusă celei în care voiam să mergem de dimineață. 

Nu era convenabil, dar ce frumos avea să fie! 🙂 

Să mergeeem în comuna-muzeu Ciocănești: ouă încondeiate, plutărit și păstrăvi

După scurta vizită la Muzeul Rădăcinilor, o casă-muzeu de care îmi amintesc și acum cu drag, urma să ajungem, deși nu știam încă, într-una dintre puținele comune-muzeu ale României. Deși, drept vorbind, multe ar avea acest potențial, însă lipsește intenția și niște acțiuni asumate din partea autorităților, iar apoi ale comunității. 

I. Unul dintre cele mai inedite sate din România

Ne-am oprit în Ciocănești pentru că, în trecere, am remarcat cum mai toate casele aveau pe pereții exteriori un fel de brâu cu motive tradiționale. Încetinind mașina pentru a le studia mai cu atenție, observăm că nici un brâu nu e întru totul identic cu cel din vecini, însă păstrează stilul geometric și culorile puternice, în contrast cu cele ale caselor. În plus, Ciocăneștii păreau a fi în sărbătoare. Așa că tragem mașina pe dreapta, în centrul localității bucovinene, unde pare-se că se află strânsă întreaga comunitate. 

Casele din Ciocănești, Suceava, Bucovina

Obiceiul caselor „încondeiate” a început prin anii 1950, când Leontina Țăran, una dintre localnicele din Ciocănești, s-a decis să-și renoveze astfel casa. Alte gospodării i-au urmat exemplul de-a lungul anilor, iar de ceva timp, se pare că obiceiul a devenit o obligație arhitecturală, impusă de către Consiliul Local tuturor celor care își renovează sau își construiesc o locuință aici. Nu știu cât de populară o fi fost această reglementare la vremea ei, cert este însă că rezultatul te face să te oprești din drum, să caști ochii, să cunoști oamenii și să descoperi și celelalte obiceiuri și tradiții care fac din Ciocănești o comoară de localitate. 

Util: Este vorba de Ciocănești, județul Suceava – Bucovina (în România mai sunt și alte localități cu aceeași denumire). Google Maps » AICI

II. Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Când am aflat că în Ciocănești există un muzeu al ouălor încondeiate, reacția imediată a fost de a asocia denumirea localității cu obiceiurile pascale. Totuși, denumirea nu are legătură, din punct de vedere istoric vorbind, cu ciocnitul ouălor de Paște 🙂 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Micul muzeu, aflat chiar acolo în centrul localității, găzduiește niște exponate mai aparte: ouă încondeiate, mari și mici, păstrate unele de zeci de ani! Modelele de pe ouă îți fură ochii. Unele îți amintesc de brâiele admirate cu doar 10 minute în urmă pe casele localnicilor. Altele, aflăm, sunt chiar transpuneri fidele ale motivelor tradiționale de pe costumele populare specifice zonei.

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Deși muzeul este unul tânăr, înființat prin 2007, odată cu primele ediții ale Festivalului Național al Ouălor Încondeiate de aici, avem ocazia să admirăm exponate vechi de peste 100 de ani. Câteva dintre ouăle încondeiate din colecția Dr. Anton Setnic au fost datate ca fiind din anul 1902. 

Ne mai bucurăm privirile și cu ouă încondeiate mari, de struț (ni se explică și tehnica încondeierii acestora), precum și cu ouăle premiate, de-a lungul anilor, la Festivalul Național al Ouălor Încondeiate. 

Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Ou de struț | Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate Ciocănești
Muzeul Ouălor Încondeiate din Ciocănești

Util: La plecare, vizitatorii muzeului pot achiziționa ouă încondeiate (sigur, nu din rândul celor vechi care fac parte din colecțiile muzeale). Program » Luni – Vineri: 09:00-16:00. 

III. Muzeul Etnografic din Ciocănești

Peste drum de Muzeul Ouălor Încondeiate, găsim Muzeul Etnografic din Ciocănești care, pe lângă obiectele și camerele vechi reconstituite, care sunt ca o fereastră înspre viața oamenilor din trecut, se remarcă prin două aspecte mai inedite: 

» motivele tradiționale pe care le-am zărit inițial pe casele localnicilor sunt reluate și aici, pe pereții muzeului, inclusiv la interior. Aspectul îmi gâdilă simțul estetic. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești
Muzeul Etnografic din Ciocănești

» cu Bistrița Aurie curgând la vale, în Ciocănești există un obicei vechi de sute de ani ce (încă) ține piept trecerii timpului: plutăritul. În muzeu, am avut ocazia să ne familiarizăm într-o oarecare măsură cu semnificația plutăritului în viețile oamenilor din zonă. Au mai rămas doar unul-doi (meșteri) plutași în Ciocănești, care încearcă să transmită mai departe arta de construi plute trainice. Ucenicii sunt puțini la număr, însă, iar meșteșugul se învață în timp…

Util: Program » Luni – Vineri: 10:00-16:00. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
Plutărit pe Bistrița Aurie – reconstituire în miniatură | Muzeul Etnografic din Ciocănești

IV. Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului 

Comunitatea din Ciocănești sărbătorea așadar. Am ajuns în ultima zi a Festivalului Național al Păstrăvului, iar furtuna se apropia în viteză de localitate. Oamenii erau încă în centrul localității, la mesele amenajate din zona cu mâncare sau printre tarabele meșterilor populari care își vindeau produsele. 

Eu nu mai știu ce am mâncat, dar Tarfin s-a bucurat de-un păstrăv cu mămăliguță și mujdei. Pe care l-a lăudat. Între timp, am studiat afișele și m-am lămurit: tocmai ce-am ratat Săptămâna Plutăritului și ne desfătam acum cu ultimele momente ale Festivalului Păstrăvului. 

Săptămâna Plutăritului și Festivalul Național al Păstrăvului înseamnă, printre concursuri gastronomice sau de pescuit, spectacole folclorice și momente artistice, și activități de confecționare a plutei cu patru și cu trei table. Informativ, o „tablă” este formată din 20-30 de bușteni. Cele două plute parcurg apoi trasee prestabilite și pot transporta între 45 și 60 de persoane în scop recreativ și turistic. O experiență pentru care, poate, mă voi întoarce cândva în Ciocănești… 🙂 

Util: În anul 2020, Săptămâna Plutăritului a fost programată pentru 9 – 15 august, iar Festivalul Național al Păstrăvului în perioada 15 – 16 august. Datele rămân valabile dacă nu intervin cumva modificări din cauza situației cauzate de faimosului virus. 

Muzeul Etnografic din Ciocănești
„Păstrăvul, porcul locului” – zise Tarfin

Să mergeeem: Muzeul Lingurilor și Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc

Poate c-o fi o ciudățenie. Însă așa cum unii savurează mirosul cărților vechi sau, din contră, al celor proaspăt ieșite de sub tipar, mie îmi place lemnul. Miresme înfrățite. De la remorcile pline cu rumeguș și bucăți de lemne din care clădeam lumi când eram copii, prin ograda bunicilor, până la sunetul tăios de lemn crăpat din repetate lovituri de secure într-o iarnă geroasă. De la mirosul de copac plouat, de copac în floare, cu scoarță vindecată, așa ca rănile omului, până la mirosul de lemn mucegăit, învăluit de mușchi, prin pădurile de conifere. 

Iubesc sunetul aproape imperceptibil al dălții ce crestează lemnul. Nu e un sunet propriu-zis. Este o senzație completă: e mișcare, formă, miros, sunet și anticipație vizuală. Îl prefer în forma lui naturală, lemnul viu. Copacul. Iar într-o perioadă mi-a fost dificil să împac cele două pasiuni. Cum să-ți placă lemnul, ca „material”, dacă tu iubești pădurea? Am înțeles că atracția față de lemn își are rădăcinile în alte timpuri, pe când nu omul nu știa de tăieri ilegale și de mafia lemnului. Pe când își prețuia resursele și fiecare bucată de lemn era transformată în artă. 

Când am gândit traseul, nu am conștientizat pe deplin ce zi bogată în arhaic ne aștepta. După Muzeul Rădăcinilor și o incursiune prin Ciocănești, am ajuns în Câmpulung Moldovenesc pe când se începea liniștea de dinaintea furtunii. 

I. Muzeul Arta Lemnului

Mi-e ciudă că nu reușesc să scriu pe-aici în timp real. Căci poate nu prea ne manifestăm aprecierea pentru oamenii care își fac treaba cu drag și care îți fac ziua mai bună. Verbalizăm, cum știm și cum putem pe moment, însă momentul trece. Am ajuns la Muzeul Arta Lemnului la ora închiderii. Cum în muzeu încă se mai plimba un grup de turiști, ni s-a îngăduit și nouă să intrăm, să admirăm măcar secția în aer liber. 

Apoi, ni s-a îngăduit să vizităm câteva săli de expoziție, iar apoi, deși trecuse de ora închiderii, nu doar că am primit permisiunea de a face un tur în pași rapizi prin tot muzeul, am primit și un tur ghidat. Astfel de oameni îți fac ziua mai bună și te apropie de instituțiile de cultură. Ni s-ar fi putut închide ușa în nas. Am fost lăsați, în schimb, să descoperim arta lemnului… 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

În cele 19 sau 20 de săli ale muzeului, am găsit lemn de brad, de molid și de foioase, sculptat și crestat pentru a înfrumuseța viețile oamenilor de odinioară. Lemn tăcut, ce de secole spune povești. Lemn ce a luat forma uneltelor și obiectelor de uz casnic, lemn ce sună cu jale, lemn în care, precum o comoară, era ținută zestrea. 

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

Un car de lemn pentru transportul vinului, vechi de 400 de ani, coșuri împletite, găleți, cupe și cofe, bote ciobănești, donițe, linguri și lopățele, instrumente muzicale (bucium, cobză, corn de vânătoare), lăzi de zestre (unele cu o vechime de două-trei secole), sănii ce ne duc cu mintea la iernile de altădată – toate te conectează cu universului țăranului de acum două-trei secole și te ajută să înțelegi un strop mai bine relația acestuia cu realitatea sa imediată. 

A, am descoperit și artă contemporană, iar piesele de șah de la intrare sunt scoase direct din basmele românești. 🙂 

Info utile: Muzeul se află în proces de restaurare (până la finalul anului 2020) | Calea Transilvaniei, nr. 10 | Facebook: Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Bucovina

Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc
Muzeul Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc

II. Muzeul Lingurilor

Începea să plouă. Să ne întoarcem la mașină sau să ne încercăm norocul la Muzeul Lingurilor? Nu știam nimic despre loc, intuiam doar că am mai putea admira câteva obiecte din lemn. Curiozitatea a învins, așa că iată-ne în fața casei de pe strada Gh. Popovici, nr. 1. Intrăm în curte, sunăm la ușă. Suntem întâmpinați de o doamnă amabilă și de o pisică vizibil obișnuită cu musafiri. 

Muzeul Lingurilor este, urma să aflăm, colecția prof. Ioan Țugui, etnolog pasionat care, de-a lungul câtorva decenii, a reușit să adune aici, în casa sa din Câmpulung Moldovenesc, cea mai mare colecție de linguri din țară. Le zărim de cum trecem pragul casei: la parter, pe scări, în camerele de la etaj, în ferestre. Stau frumos aranjate pe pereți sau agățate de tavan. Cioplite în lemn de tei, de plop sau de arin, de nuc, cireș, tisă sau paltin, lingurile își spun povestea în simboluri vechi de când lumea. Poate nicicând nu mi-a fost mai dor să pun mâna pe daltă. Iar acum, amintindu-mi de vizită, din nou…

Recomand cu drag o vizită și aici. Unele spații, clădiri sunt atât de încărcate de povești de viață, încât parcă-ți strigă din drum să vii, să le afli.

Info utile: Str. Gh. Popovici, nr. 1, Câmpulung Moldovenesc | Fiind o casă-muzeu, nu am găsit un program anume de funcționare. Noi am fost după-amiaza, poate în jur de ora 17-18:00, în timpul săptămânii.

Muzeul Lingurilor
Muzeul Lingurilor

Să mergeeem: Cascada Cailor (nah) și Muzeul Rădăcinilor | Ziua 6

Muzeul Rădăcinilor

Cascada Cailor și Muzeul Rădăcinilor

Urma să lăsăm ploile Pietrosului în urmă și să ne îndreptăm spre alte zări. Păreau mai senine. Păreau și mai anoste, dacă e să recunosc. Urma să vizităm Cascada Cailor și tot soiul de muzee cu și despre lemn. Cu o oboseală ce parcă-mi sfărâma oasele, senzația de entuziasm părea a fi mai potolită. Era acolo, dar în fundal. Dintre toate, mă rodea doar curiozitatea: cum o fi ăla un muzeu al rădăcinilor? 

I. Dar înainte de orice, ziua 6 e despre cum NU am ajuns la Cascada Cailor 🙂

Mi-am dat seama recent că am cărat cu mine, poate vreo câțiva ani, inconștient, o oarecare aversiune față de cascade. Creierul nu face întotdeauna cele mai fericite (nici măcar adaptative) asocieri din lume. Nu eram foarte impresionată de ele, de cascade, deci (sigur, între timp, s-a schimbat narațiunea). La momentul respectiv, am ajuns pe-un drum spart și neprietenos cu burta mașinii, am calculat că ar fi de mers pe jos vreo oră – două până la cascadă. Deasupra ei, niște nori întunecați își făceau numărul. Alegerea a fost dacă să mergem la cascadă și să ne murăm (din nou), renunțând la altele de pe traseul zilei, sau să ne vedem de drum. Așa că ne-am văzut de drum. Oricât de frumos a fost în ziua precedentă pe Vf. Pietrosul Rodnei, prin ploaia torențială in-fi-ni-tă 🙂 , acum era prea devreme și prea dimineață pentru încă o ploicică, fie cât de mică. Iar papucii ne erau încă prea uzi. 

p.s. Cascada am auzit, însă, că-i tare frumoasă (e și cea mai mare din România, cu o cădere de apă de 90 m). Și că merită o vizită! Se ajunge totuși ușor la ea, inclusiv cu telescaunul din stațiunea Borșa. Pe noi ne așteptau alte drumuri… 

Info utile: Plimbarea cu telescaunul se face vara între orele 09:00 – 18:00 și costă 30 lei dus-întors / persoană. Drumul se continuă și pe jos, vreo 15-30 min, traseu ușor. 

II. Muzeul Rădăcinilor 

L-am zărit pe Google Maps, la un zoom-in pe hartă, iar denumirea mi-a atras atenția. Am găsit apoi rapid și un reportaj făcut de Digi24 prin anul 2015, cu suficiente informații cât să pricepem dacă ar trebui sau nu să căutăm curtea omului. Cam așa cum am presimțit, Muzeul Rădăcinilor nu este doar / chiar un muzeu. Domnul Ștefan Grec, fost muncitor forestier, adună încă de prin anii ‘70… rădăcini (și nu numai). Cu mintea mereu curioasă, deși trecut de vârsta de 75 ani, caută și dă sensuri noi lemnului. Este nu doar un colecționar, ci și un desăvârșit artist. 

Cu vreo câteva rețineri, căci am simțit imediat că suntem la cineva acasă, pășim în curtea micului muzeu. La ferestre, prin pomi, pe garduri, zărim ineditele forme din lemn și zâmbim. Îi zâmbim și doamnei Tinuța care ne iese în întâmpinare, iar apoi artistului – care ne face bucuros turul casei-muzeu. Sunt vreo două camere ale casei + o anexă în curte » spații dedicate atât expoziției de rădăcini, cât și unor obiecte din Primul Război Mondial (grenade, căști, binoclu, măști de gaze) sau unor exponate cu specific tradițional (costume populare, obiecte casnice, fotografii vechi). 

Rădăcinile le-a găsit de-a lungul anilor prin pădurile din munții Rodnei și Maramureșului. Fără să le altereze forma inițială, le-a dat o nouă viață, inspirată din lumea satului, din folclorul românesc, din poveștile Pădurii. Așa că muzeul nu găzduiește simple rădăcini, ci îi găzduiește pe Ioan Vodă cel Cumplit și Muma Pădurii, Șarpele încolăcit, Fiara din adâncuri, Crocodilul Dracula sau Creierul Pădurii. 

Dincolo de exponatele de muzeu, care surprind prin originalitate, m-am simțit chiar onorată să-l întâlnesc pe Ștefan Grec. Sunt (tot mai) rari oamenii care își pot dedica timpul unei pasiuni atât de neobișnuite, pentru o perioadă îndelungată – cât o viață de om, până la urmă. Au trecut aproape 50 de ani de când a ridicat de la pământ prima rădăcină și a văzut mai mult decât un lemn contorsionat, de când a decis să le arate și celorlalți poveștile pe care le întrezărește în lemn. 

Muzeul Radacinilor Borsa

Vizita nu a durat mult. Poate o jumătate de oră, cu tot cu poze, căscat ochii și zâmbind încoace-ncolo. În desaga mea de explorări prin lume, Muzeul Rădăcinilor se amestecă printre locurile acelea simple și autentice, a căror existență am trăit-o, la rându-mi, plenar. Locuri în care prind, cu sufletul, rădăcini. 

E pentru toată lumea, însă? Probabil că nu. Îmi imaginez că unii oameni privesc prin curte și văd doar niște bucăți de lemn. Sau alții, după cum citisem un comentariu, sunt triști că n-au parcare amenajată. Dacă treceți pe-acolo, însă, opriți-vă să vedeți rădăcinile și să cunoașteți omul. Fără așteptări de turist în concediu. Doar cu mintea deschisă 🙂

Info utile: Muzeul Rădăcinilor se află la aprox. 20 km de Borșa, după pasul Prislop (cum mergi spre Cârlibaba). Punct de reper: localitatea Șesuri. Există un indicator, însă noi l-am ratat prima dată și ne-am întors. Parchezi mașina la drum, iar intrarea este din șosea, pe o mică uliță de pământ care duce direct în curtea familiei. Vizitarea muzeului este gratuită, dar se pot lăsa donații.

Google Maps

Să mergeeem: spre Vf. Pietrosul Rodnei & Lacul Iezer | Ziua 5

Vf. Pietrosu Rodnei

Mi-am verificat cizmele de pe balcon. Prăfuite și crăpate de soare, aproape că-și cereau porția de potop. Până la urmă, Electric Castle nu a făcut decât să-mi educe toleranța la frustrare; iar dacă la un festival de muzică aceasta nu e o calitate absolut necesară, mi-a prins bine în vârf de munte.

Pietrosul Rodnei și-a lăsat o puternică impresie asupra mea. Discutam recent cu un om de-al munților despre cât de inutil-subiective sunt remarcile de tipul „cei mai frumoși munți din țară!”. Fiecare întâlnire cu muntele este o experiență unică și, probabil, irepetabilă. Nu avem criterii pentru „frumos”. A plouat cu gheață, a fulgerat în jurul adăpostului din vârf, la doi metri de noi, mi s-a făcut pielea de găină de la frig, a turnat cu găleata preț de 4-5 ore, timp în care am făcut traseul de întoarcere pe un drum inundat, cu apă ce-mi trecea de nivelul bocancilor, mi-erau picioarele răni și fiecare pas era o mare durere. A fost extraordinar de greu, extraordinar de frumos! N-aș zice despre Pietrosul Rodnei că e unul dintre cele mai frumoase vârfuri montane din țară, așadar. Aș zice însă că l-am trăit intens și mi-a rămas în suflet și-n minte…

Vf. Pietrosu Rodnei
Recomand genul ăsta de pelerină. Cu elastic la încheietură. Nu intră apa & ține de cald 🙂

I. Camping Pietrosul-Rodnei

Înainte de-a ne aventura spre vârf, am căutat și ne-am găsit, destul de rapid, un spațiu de camping. Nu știu cât de mult se caută momentan la noi în țară, însă parcă tot mai multe pensiuni și-au dezvoltat și această variantă de cazare: căsuțe sau spațiu pentru corturi și rulote. Dacă aveți în plan o urcare spre Vf. Pietrosul Rodnei, cu pornire din Borșa, probabil cea mai bună variantă e chiar „Camping Pietrosul-Rodnei”. Ne-am întins cortul în curte, ne-am îmbăiat și relaxat, pregătiți ca a doua zi să urcăm spre vârf.

Info utile: Str. Gârlei, nr. 36/C, Borșa | Număr de telefon: 0747 106 106 | Prețuri: căsuță – 2 adulți – 80 lei/noapte & cort – 2 adulți – 50 lei/noapte (deci ieși la 25 lei/pers.)

Vf. Pietrosu Rodnei

II. Traseu Borșa – Lacul Iezer & Vf. Pietrosul Rodnei (2.303m)

Se anunțau furtuni nu doar în aplicațiile din telefon, ci și privind cerul. Am decis că probabil va ploua, am ridicat din umeri, ne-am zis că mergem cât putem și ne-am pornit. Nu chiar la prima oră a dimineții, însă, ci pe la 10:30. Am pornit la pas din camping, însă drumul e practicabil cu mașina până mai sus de mănăstire – e asfaltat frumos adică și ne-ar fi „salvat” poate niște timp (cam 45 min). Însă cum, de obicei, am nevoie de vreo jumătate de oră de efort susținut până mi se adaptează corpul și îmi trec durerile de cap, cam pe când am intrat în rezervație, am putut să mă bucur de liniște, de priveliști, de munte… 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Chiar la intrarea în rezervație, pe un teren privat, niște mistreți 🙂

Traseul este ușor din punct de vedere tehnic; până la Lacul Iezer faci practic o plimbare lungă și frumoasă pe un drum de munte. Dificultatea stă în diferența de nivel și durată. Sunt câteva ore de mers până la lac – poate vreo trei ore, la pas lejer, cu opriri pentru fotografii și pălăvrăgeli. Însă nu mai rețin exact. De la lac până pe vârf, încă vreo oră, probabil. Cu atenție la pași (pentru vipere) și opriri tot mai dese pentru admirat peisajul, am ajuns fericiți și entuziasmați la lac. Trebuie să analizez la un moment dat și euforia mersului pe munte, căci e mai mult decât o preferință și trăire personală.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

O scurtă bombăneală: Cum e posibil ca după câteva ore de parcurs la pas traseul ăsta minunat, să ajungi la Iezer, să-ți consumi chipsurile și conserva de ton și să înghesui ambalajele și pungile rămase între crăpăturile formațiunilor de stâncă din jurul lacului? Adică, probabil că ești mai evoluat? Că nu arunci pe jos, oriunde. Ci îți lași gunoiul bine pitit între bolovani. Felicitări?

Da, m-am așezat acolo pe bolovan fericită. M-am ridicat nervoasă, bombănind degeaba.

Norii continuau să se adune dincolo de creastă, am deliberat rapid ce-i de făcut și ne-am zis că reușim să urcăm înainte să înceapă ploaia. Zona e incredibil de frumoasă, așa de-ți taie respirația. Ne-am îndreptat în pas grăbit spre vârf, așadar. Iar pe când am ajuns la micul adăpost, s-a dezlănțuit furtuna: cu fulgere la doi pași de noi (la propriu), cu ceață, iar apoi gheață. Am așteptat cuminți o vreme, însă știam ce promit norii: o ploaie s-o ținem minte 🙂

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

III. Și ne-a plouat…

Pe când coboram spre lac, a început să plouă torențial. Așa cu poftă. Să toarne. După 10 minute, la fiecare pas sărea apa din bocanci. Pelerinele și-au făcut însă treaba surprinzător de bine. În partea superioară a corpului eram uscați, nu intra strop de apă, atât timp cât ne țineam bine gluga pe cap. La picioare, altă poveste. Am stat vreo jumătate de oră lângă cabana meteo, dar cum nu părea că resursele norilor s-ar fi epuizat și, stând pe loc, ne prindea frigul, am pornit mai departe.

Și ne-a plouat torențial câteva ore neîntrerupt. Drumul de munte părea acum a fi albia un râu furios ce-și ducea poveștile la vale, spre Borșa. Curgea apa de pe munte, spre civilizație. Și noi cu ea. A fost greu și teribil de frumos. Pietrosul Rodnei mi-a testat toleranța la frustrare (și durere). Părea o ploaie infinită, un junghi în picioare la fiecare pas, nesiguranța de-a nu vedea unde calci, acceptarea faptului că nu, natura și vremea nu-i după cum ar prefera suflețelul tău, că suntem și noi aici, creaturi curioase, în voia unor forțe dincolo de puterea noastră de control. Și că nu putem decât să ne adaptăm și să le luăm ca atare. Să le vedem frumusețea, să le conștientizăm și respectăm forța.

Speri mereu la „vreme bună” când mergi pe munte. Dar adevărul este că provocările sunt cele care îți rămân în suflet și te călesc.

Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei
Vf. Pietrosu Rodnei

Să mergeeem: cu Mocănița pe Valea Vaserului | Ziua 4

Lăsam în urmă Cimitirul Vesel și porneam spre Valea Vaserului, loc ce răsună-n ritmul Mocăniței, al apelor ce curg nestingherite și, de-o vreme, al glasurilor de turiști ce se înghesuie cu mic cu mare în vechiul tren. Până să ajungem pe mocăniță, însă, căutăm la fața locului vreun loc de campare.

I. Pisicul din cort. Pe malul Vișeului, la capătul unui drum sfărâmicios, izolată de toate-cele, se află curtea Pensiunii Agnes. Între doi pomi, înainte de-a ne instala cortul, întindem un hamac. La volum redus, pe fundal, se aud glasuri de pe terasa pensiunii. Atmosferă de vacanță. Se aud gâze și pași de pisic mic și jucăuș. De fapt, sunt mai mulți pisici, iar unuia îi place să se cațere prin copaci, să inspecteze totul de la înălțime.

Grozavă invenție camping-urile sau pensiunile care pot primi și corturi în spațiul lor. Dacă ai noroc de vecini de cort cu bun-simț, iar locul o permite, te poți relaxa aproape ca la marginea pădurii – dar cu toate facilitățile pentru igienă (toalete, dușuri). E un compromis, uneori extrem de binevenit, mai ales când ești pe drumuri cu săptămânile. Acum, vecinii noștri de cort sunt doi israelieni. Călătoresc la întâmplare prin România. El are rădăcini prin zonă, e într-un soi de căutare. Să meargă la Mănăstirea Bârsana de Sf. Marie? Nici nu știi ce să le recomanzi. Din punct de vedere turistic și cultural, ar fi cu siguranță o experiență autentic românească. Altfel, din punctul tău de vedere, al omului sătul de cutume cărora nu le mai înțelegi rostul, dar și al omului sufocat de înghesuială, mai bine ar urca pe-un vârf de munte. Tu într-acolo mergi, către un vârf de munte. Dar întâi Mocănița 🙂

Seara, puiul de pisic, unul dintre cei câțiva, mi se pitește în brațe și prin suflet; cum să nu-l iau cu mine în cort, la somn?
> N-am dormit. Micuț cum era, mi-era teamă să nu mă întorc brusc și să-l strivesc. Apoi, dacă îmi mutam brațul, creaturica mișuna prin cort, escalada umanii, până era iar luată în brațe și cuibărită. Dimineața, s-a trezit cu poftă de joacă 🙂

foto dreapta: lăbuțe de pisic pe cort (zona intermediară)

II. Cu Mocănița pe Valea Vaserului. Înainte de-a reflecta la frumusețea izbitoare a locurilor, la pitorescul plimbării cu vechea locomotivă cu abur sau la savuroasa hărmălaie a turiștilor de ocazie, câteva sfaturi:
» de rezervat musai-musai bilete în avans (și de plătit, dacă se poate);
» de făcut prezența la fața locului cu minim o jumătate de oră mai devreme, exact cum te sfătuiește și site-ului mocăniței; există tendința de a nu lua în serios astfel de sfaturi, dar în acest caz s-ar putea să fii tu ăla care pierde trenul;
» de ochit ghișeul special pentru cei care sunt prieteni cu tehnologia și au rezervări / plată făcută online;
» de urcat și de așezat cât mai repede pe scaune. Oricum, buluceala este greu de evitat.

Valea Vaserului este minunată. Peisajele pe care traseul cu Mocănița ți le dezvăluie sunt ca o scurtă ocheadă înspre ce frumuseți are de oferit Maramureșul. Cadența trenurilor, zgomot ritmic asociat dorului de ducă, îmi dă mereu o stare de liniște. Poate de-asta pot locui lângă calea ferată fără nici o problemă. Mersul lent al Mocăniței aproape îmi induce o stare de somnolență și de visare.

Mocănița, Valea Vaserului

Pe de altă parte, mi-e greu să contrabalansez aspectele astea cu agitația și starea de înghesuială și sufocare pe care mi-o dau grupurile de oameni, uneori. Toată povestea durează cam 5-6 ore (dus-întors, cu pauză de masă). Mă refer la genul ăla de români (îmi cer scuze, da-i destul de specific și tipic), cu toată șatra de familie după ei, care acaparează nu doar spațiul care le revine, ci și împrejurimile imediate (le acaparează fizic-spațial și auditiv), care nu se simt sănătoși dacă nu verbalizează non-stop orice le trece prin cap, cu noimă sau fără noimă. Nu-i vina lor în totalitate, mulți sunt de treabă, unii sunt simpatici. Doar că noțiunea mea de relaxare și infuzie de frumos poartă alte sensuri; am nevoie de liniște pentru a asimila întru totul unele experiențe, cu precădere cele care implică natura. Nu neapărat să tacă, dar să fie mai liniștiți, mai senini, mai atenți la ce-i în jurul lor. Nu știu 🙂 Cei pentru care relaxarea implică și socializare și oameni nu vor resimți frustrările astea pe Mocăniță, probabil. Altfel, experiența e deosebită și măcar o dată-n viață: de încercat.

Util: site oficial Mocănița »www.cffviseu.com (e mereu actualizat, recomand!) | Preț întreg: 59 lei / adult (mai scump de sărbători diverse) | Plecările se fac de obicei la ora 09:00 dimineața, dar pot varia în funcție de perioadă (deci de frunzărit site-ul).

_ _ _

De-aici, ne îndreptăm spre Borșa. Ochim pe Google Maps un camping numa’ bun, facem rapid o rezervare și aplaudăm cu bucurie: mâine vom fi pe Pietrosul Rodnei!

p.s. Din serie, restul zilelor » Să mergeeem.

Să mergeeem: Memorialul din Sighet, Cimitirul Vesel și Casa Meșterului | Ziua 3

În anumite locuri vrei să revii, deși știi că-ți fac rău. În Sighetu Marmației ajungeam prima dată prin 2014, pe vremea când organizam excursii pentru publicul larg, în cadrul unui proiect drag mie ce își propunea valorificarea patrimoniului cultural, turistic și natural al zonelor faine din regiune. Atunci, ca și acum, mă întrebam dacă o fi potrivit să oprim la Memorial. Oamenii își doresc să se simtă bine în timpul lor liber, iar atunci, la prima vizită, aveam un grup de vreo 50 de persoane (voioase)… Am inclus Memorialul din Sighet în traseu. În suflet mi-a rămas întipărită singurătatea locului, în ciuda grupului mare de oameni, în ciuda aglomerației. Am decis să-l revăd.

După încă o seară petrecută-n Breb, la vânat de Perseide, ne adâncim și mai mult în Maramureș. Spre nord, așadar. Pentru mine, este o zi a revederilor, fără a-mi lipsi însă curiozitatea. Mereu mă întreb dacă același loc îmi va produce aceeași impresie, iar dacă nu, ce fel de gânduri noi îmi vor răsări prin cap. Apoi, locurile sunt altfel în funcție de oamenii care-ți sunt alături… 🙂

I. Sighetu Marmației. Despre orășel nu știu foarte multe. L-am surprins într-o zi cu multe grade în termometru. Aer înăbușitor. Înainte de-a merge spre muzeu, căutăm un restaurant, ajungem la Flamingo (pensiune), ocupăm un loc pe terasă; iar acum privind în urmă » mențiune specială pentru supa cremă de ciuperci de-acolo. E drăguț când chiar simți gustul ciupercilor. Altfel, îmi pare bine de câțiva stropi de ploaie, poate se mai detensionează atmosfera. Ajungem la Memorial și, nu știu, nu durează mult până să mă simt iar copleșită de singurătatea locului, de înstrăinarea dintre oameni, de apăsarea sufletească a conștientizării răului pe care suntem capabili să ni-l facem unii altora, din naivitate, din nepăsare, din inconștiență, din rea-voință, din prea mult zel, frustrare și încruntare, din cauza valorilor (politice, morale, sociale) pe care le prețuim mai mult, uneori, decât pe celălalt. E crunt. E și cald, da. Însă acum simt că mă sufoc și la fiecare nouă încăpere prin vechea închisoare comunistă, mă plesnește un nou val de rău. Mi-e rău, așa, visceral. Închisoarea transformată-n muzeu nu este impresionantă la prima vedere. Și-a păstrat simplitatea și goliciunea. Te lovesc detaliile, dacă stai să le asimilezi. Și o faci, fără să vrei. Am văzut asta pe fețele tuturor. O frază aici, un document dincolo, un motiv aberant de tortură expus pe peretele din stânga (și… câte pretexte și motive oficiale absolut aberante sunt expuse aici!), o fotografie la ieșire din cameră. Apoi, lanțurile din Neagra. Obiecte personale. Scrisori către cei dragi, care au rămas acasă. ABSURDITATEA și lipsa de sens. Nu pot, nu pot să pricep de ce-ar fi nevoie de atâta suferință. Și cum, știind prin ce-au trecut unii oameni, ai mai putea vreodată să fii nostalgic după astfel de vremuri?!

Util: www.memorialsighet.ro | Program de vizitare » AICI | Preț: 10 lei / adult


Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

II. Cimitirul Vesel din Săpânța. Într-o notă mai veselă și mai plină de viață, ne îndreptăm spre Cimitirul Vesel. Câteva repere: povestea începe prin 1935, cimitirul fiind creația meșterului Stan Ioan Pătraș (sculptor, pictor și poet), care a decis să cioplească epitafuri pe crucile de mormânt ale săpânțenilor. De ce e locul atât de special? Versurile, stilul ușor satiric, simplitatea cu care e privită viața și moartea, culorile vii ale crucilor și senzația că vizitezi un muzeu în aer liber, nu un cimitir, sunt doar câteva motive posibile și probabile. Nu ne-am împrăștiat de râs și nici n-am țopăit de veselie pe-aici. N-aș recomanda nici vizitarea Cimitirului Vesel în scopul vânătorii de bancuri bune cu maramureșeni. Umorul e cât se poate de fin. Pe alocuri, Cimitirul Vesel e trist. Crucile din lemn de stejar, încrustate cu vreo câteva cuvinte care rezumă simplu viața celui decedat, sculptate în basorelief și pictate în culori vii, îți fură privirile cu siguranță. E înviorătoare ușurința cu care pare să fie acceptată moartea. Altfel, viețile țăranilor nu erau nici ușoare, nici doldora de oportunități. Zâmbind la versurile pline de duh, mai zâmbești și amar. Cu siguranță, te gândești la cum ți s-ar rezuma ție viața, dac-ar fi să nu mai fi 🙂

Util: Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 10 lei / persoană (cred că era și taxa foto inclusă)

III. Casa Meșterului. În pas alergător pe străzile Săpânței, căutăm Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, în speranța că nu se închide poarta înainte de-a mai afla și noi una-alta. Casa în care s-a născut și a trăit creatorul crucilor din Cimitirul Vesel se află cam la 200-300 metri distanță de cimitir, pe strada care-i poartă numele, la nr. 380. Adevărul este că-mi place să descopăr locuri noi. Iar oamenii care le dau culoare și le mențin în viață sunt cu atât mai speciali. Pe lângă faptul că da, am pășit în casa meșterului Pătraș, de fapt m-a bucurat întâlnirea cu meșterul Dumitru Pop Tincu, ucenicul lui Stan Ioan Pătraș și cel care de mai bine de 40 de ani (!!!) duce mai departe acest meșteșug unic. Dânsul ne arată și atelierul în care crucile și alte sculpturi speciale capătă formă și culoare. A fost o întâlnire neașteptată, însă, vizitând Casa Meșterului Pătraș, te afli practic și-n curtea actualului meșter: Dumitru Pop Tincu. Proptită în fața atelierului, ascultându-l pe sculptor, îmi dau seama că zâmbesc larg. Mi-a trecut, se pare, senzația de sufocare și alte suferințe. Noi, oamenii, suntem capabili și de-atâta frumos, de creație, de demnitate în fața morții, indiferent cât de lipsită de sens pare-a fi viața uneori.

Util: Str. Ion Stan Pătraș, nr. 380 | Program zilnic: 10:00 – 18:00 | Preț: 4 lei / persoană

Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier
Cimitirul Vesel din Săpânța - Casa Meșterului / Atelier

De-aici, spre Valea Vaserului…

Să mergeeem: din Breb spre Creasta Cocoșului, cu ședere la Babou Maramureș | Ziua 2

Experiențele astea mi s-au îngrămădit prin suflet ca amintirile din copilărie, învăluite în nostalgie și farmec. Le văd ca prin vis, ca din vis. Le suspectez ca fiind atemporale, iar asta ar explica multe.

Cu gândul la traseul spre Creasta Cocoșului, am decis atunci să înnoptăm în Breb. Nu din motive cultural-turistice, ci pentru că am găsit un camping pe Google Maps » „Babou Maramureș”. Drumul spre sat cucerește: într-atât încât, cu șoferii fermecați de împrejurimile pitorești, se lasă cu risc mare de-un accident. Deci atenție (și) la drum! Scăpăm doar cu o spaimă, zâmbim din nou soarelui ce apune peste bodi de fân și acoperișuri rustice. Din două wow-uri și câteva mirări, se lasă întunericul…

I. Babou Maramureș. La locul de camping ajungem la ore târzii. Văd, pe întuneric, vrejuri de fasole, corturi și rulote pe-o pajiște lină, un câine primitor și… multe stele. Cât de dor mi-era de ele! Înnoptăm aici, ne așternem cortul. Abia acum, dimineața, pot să apreciez cu adevărat locul. Babou Maramureș este o veche și tradițională gospodărie maramureșeană transformată într-un spațiu bucuros de oaspeți. Gazdele sunt Matthijs și Eveline, oameni frumoși, ajunși pe meleagurile noastre tocmai din Olanda. Povestea și „de ce”-ul lor » aici. Oaspeții sunt din toată lumea: nemți, olandezi, suedezi. Vreo doi-trei români. Transformările sunt minime și cu grijă pentru autentic: în vechea poiată sunt amenajate dușuri și toalete, fără a știrbi cu nimic însă farmecul exterior al clădirii, iar pe lângă casă admirăm straturi de flori și legume. Și e liniște; turiștii sunt civilizați, își zâmbesc unii altora. Sunt atât de liniștită și relaxată aici, încât îmi las telefonul la încărcat în baie vreo oră, nesupravegheat, fără nici un stres că m-ar lipsi cineva de el. E atât de senină atmosfera de-aici, de la Babou.

Utile: Facebook Babou Maramures | Instagram: @baboumaramures | E-mail: info@baboumaramures.com | Tel: +40 362 402 558,  +40 768 397 339 | Adresă: Breb, nr. 149 | Preț camping: 25 lei / pers. / noapte

II. Breb. Să vă spun: sunt absolut cucerită de sătucul ăsta. E acea imagine idealizată a satului maramureșean, doar că Breb e real, e versiunea pitorească și boemă a ruralului, e acel „rustic” autentic, dar parcă fără mocirlă și sărăcie. Înțeleg de ce s-au mutat Matthijs și Eveline aici (au locuit și prin Cluj vreun an). Breb este un sat în care turismul se face elegant și cumpătat. Tradițiile, vechile obiceiuri și meșteșugurile se păstrează și datorită acestui turism, însă prezența și activitatea turistică nu știrbește cu nimic liniștea satului. Orice zbucium ai avea prin tine, volumul vocii îți scade involuntar pășind pe ulițele mici ale Brebului.

Ne pornim spre Creastă, de la Babou, pe la 12:00. Matthijs ne oferă o hartă ilustrată a satului și câteva recomandări. A, și un soi de aparat cu ultrasunete pentru câinii de la oi (mă rog, „anti-câini”), în caz c-om avea probleme. Dacă tot ne plimbăm, hai să parcurgem și un traseu prin Breb. Căci da, așa cum vă zic: prin sat găsim trasee marcate impecabil, un fel de drumeții tip circuit prin Breb. Pe harta primită sunt însemnate gospodăriile unde locuiesc meșteri populari. Porțile acestora au un indiciu al   meșteșugului stăpânit, iar cei marcați pe hartă primesc turiștii cu drag la o poveste. Noi suntem opriți din drum de o bunicuță adorabilă, care ne invită în foișor, să stăm un pic. Și ne zice de toate: de mâncare, de lucru, de viață, de cum își fac străinii selfie-uri cu ea, de motorete și închipuiri, de drone, așa ca niște ciori…

III. Creasta Cocoșului. Explorăm la pas Brebul vreo oră și ceva, înainte să pornim spre Creastă. Traseul începe domol, pe-un drum de țară îngust care te duce… și tot duce 🙂 Zărim stâncile încă din depărtare. Da, parc-ar fi o creastă de cocoș. Obiectiv vorbind, creasta nu-i înaltă, ajunge abia la 1450m. Drumul lung dinspre Breb, scurta rătăcire pe la Tăul Morărenilor și prea multe zile petrecute pe scaun fac din creastă, acum, un adevărat uriaș. Dar da, se simte și diferența de nivel în momentul urcușului efectiv. Scurtă oprire și la Tinovul Tăurile Chendroaiei și multe opriri de ascultat vântul, păsările, foșnetul naturii. Și de mâncat afine, bineînțeles.

Ne facem un calcul rapid și suntem liniștiți: ajungem pe zi în sat. Nu putem să anticipăm rătăcirea de-o oră și ceva pe ulițele satului în căutarea magazinului alimentar (pe la care ne-am oprit și la dus). Ulițe micuțe și întortocheate ni se aștern în cale ca mari provocări de orientare turistică. Suntem veseli. E frumos să te pierzi noaptea printr-un sat așa ca Breb. Pe-o prispă, chipul unei bunicuțe e luminat de ecranul unui telefon deștept. Dăm bună seara și primim îndrumare. Ne luăm bere și ciocolată de la magazin, pornim apoi voioși spre cort, la Babou. Ne împrietenim în seara asta cu Maan (în traducere, din olandeză, Maan ar însemna Lună) și ne așezăm la stele: au început Perseidele să-și facă de cap.

Să mergeeem: de la ruine, pe pământ, la stele | Ziua 1

Deliberăm dacă să pornim sâmbătă sau duminică. Hai sâmbătă la prânz. Vineri seara îmi iau papuci noi de drumeții, după patru ani în care am aflat că da, se mai face încălțăminte de calitate. Mai dezbatem, ajungem la concluzia că (mi) s-a golit sacul cu răbdare, căci mă visez pe drumuri de vreo două săptămâni încoace. Așa că pornim sâmbătă dimineața. Avem multe de văzut, multe de explorat. Să mergeeem 🙂

Lăsăm Clujul în urmă pe la 09:30. Ne-am luat cafea și ronțăieli pentru drum, suntem pregătiți.

I. Castelul cu Scoici. Nu l-am mai văzut de vreo 10-15 ani, cred. În mod surprinzător, există un panou informativ pe ulița din fața castelului. Zidurile castelului sunt ruine, de altfel, într-o stare avansată de degradare. Când l-am văzut întâia oară, deși acoperit de-o mare de urzici și atunci, încă puteai să-i urci zidurile, să te așezi pe terasa de la etaj. Acum stau să cadă. Normal, gunoaie și peturi prin curte, printre ziduri. Mi-e greu să pricep. Pentru date istorice și informații punctuale, de căutat Castelul Haller din Coplean.

II. Castelul din Pribilești. O altă ruină, una mai îngrijită, ce-i drept, cu acoperișul turnului refăcut, zona împrejmuită cu un gard și cu un aspect relativ decent, castelul din Pribilești se află în Maramureș, în apropiere de Baia Mare. A fost reședința de vară a familiei nobiliare Teleki și locuința unuia dintre premierii Ungariei interbelice. Teleki Pal, cel care a deținut castelul până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a rămas faimos în istorie pentru cele 12 legi anti-evreiești pe care le-a inițiat. Multe bla-bla-uri și aici cu privire la cine-i proprietarul, cine e de vină, etc. Totuși, zona pare îngrijită, posibil să se miște ceva prin curtea castelului, pe viitor.

castelul din pribilesti baia mare

III. Baia Mare: Planetariul și Turnul Ștefan. Lăsăm ruinele în urmă și ne îndreptăm privirile spre cerul înstelat. În Baia Mare vizităm Planetariul, o scurtă incursiune educativă în galaxia noastră și prin vecini. Ghidul  stă apoi de vorbă cu noi, ne oferă mai multe informații despre planetariul de aici și câteva recomandări. Ar mai fi de mers, așadar, la Muzeul de Mineralogie, Muzeul de Istorie și Muzeul Satului. Mai ajungem însă doar la Turnul Ștefan, un bun loc de belvedere.

Baia Mare e frumoasă văzută așa de sus, cu ocheade în curțile-i interioare, pe dealurile dimprejur. Pe o scenă, într-o piață pustie, un tip pune muzică. Nu e nimeni să danseze însă, doar noi în turn 🙂

baia mare turnul stefan (3)

#aplauze pentru proiectul de restaurare a Turnului și Pieței, o dovadă că modernul se poate îmbina decent cu ruinele și istoria. A, am prins ora la care s-a tras clopotul 😀

baia mare turnul stefan (2)

IV. Baia Sprie: Lacul Albastru. La nord de Baia Sprie se află un mic lac de-o nuanță azurie. După un urcuș oarecum abrupt prin pădure, dar scurt, găsim cu ușurință Lacul Albastru. Localnicii vin aici la bălăceală, noi credeam că ar fi ceva loc mai liniștit și izolat. Cu toate că e multă lume, atmosfera e văratecă-molcomă. Stăm vreo 10 minute și coborâm înapoi spre oraș.

baia sprie lacul albastru

V. Pasul Gutâi – Poiana Boului. Apoi, începe urcușul, cu brazi și serpentine. În Pasul Gutâi ne oprim să „inspectăm” posibilitățile de traseu spre Creasta Cocoșului, știm că dus-întors ar fi vreo 5 ore, însă azi nu mai e timp. Ne vom campa undeva prin zonă, dar nu strică să ne informăm mai bine la fața locului, cu privire la traseu. Dintr-o vorbă în alta, ne pornim în plimbare până spre Poiana Boului.

În caz că mâine ne decidem să facem traseul din direcția opusă, avem bucuria de a-l cunoaște și dinspre Pasul Gutâi. Pădurea prin care ne poartă traseul e minunat de frumoasă! Din Poiană, zărim Creasta Cocoșului. Încă nu știm dacă mâine vom reface drumul prin pădure sau vom urca pe creastă din direcția opusă. Dar ce zi frumoasă, ce lumini și culori aruncă soarele printre copaci.

poiana boului pasul gutai creasta cocosului (2)

_ _ _ _ _

Drumul spre Creasta Cocoșului trece însă prin Breb. Musai, după cum aveam să ne convingem singuri 🙂

p.s. Ce-o fi ăla roadtrip fără afine? (luate de pe marginea drumului, după Pasul Gutâi » delicioase!)

afine roadtrip