Arhive pe categorii: Desene

Martie, pe final

Standard

Richie FettAmintiri frumoase.

18 martie: Alex –> Richie Fett. La Mulți Ani 🙂
20 martie: ne-a zâmbit soarele. Eclipsă în grădină.
21 martie: Pădure. Un cholo și-o ciolomadă. Cafea sub hamac.
29 martie: Paddington și cremeș bun de casă.

Anunțuri

de la Carlos, la roșu aprins

Standard

Nu știu cum e Carlos, decât din auzite. Știu că suferă (încă) de PTSD, motiv pentru care a apelat la terapia prin artă. Carlos l-a îndemnat pe N. să deseneze, iar eu m-am molipsit azi. Mă simt bine când desenez, poate pentru că actul în sine, de a crea ceva, indiferent cât de minunat sau mediocru ar fi rezultatul, e satisfăcător. Sau poate pentru că reușesc să mă concentrez pe un singur lucru – mișcarea creionului pe hârtie, și toate restul se estompează pentru câteva momente. Și totul e simplu.
Nu știu de ce nu fac asta mai des. A durat 5min poate, dar m-am simțit așa de bine. Și de data aceasta este și gură! (ultima dată, l-am lăsat pe Dan fără gură. Asta e, presiunea momentului)

IMG_5460

IMG_5458IMG_5452

Și dacă e roșu, să fie aprins…

Am mâzgălit!

Standard

Nu am mai mâzgălit nimic de mult timp. Dar uneori se întâmplă chestii ciudate, poate plăcute sau neplăcute, poate de ambele soiuri simultan, care te determină să faci ceva. Orice, doar ca să nu simţi că o iei razna. Şi pentru că nu am avut chef de dansat, am desenat. Am mâzgălit. Nu doar pe foi, ci şi pe cicatrici – la propriu.

Aşa. El e The Goa’uld, deşi iniţial i-am zis Sfântu Goa’uld, dar nu se potriveşte. (da, prea mult SG-1, şi ce? că mă aflam în strânsă competiţie cu un om drag, competiţie pe care am pierdut-o, că netul meu merge de toată jena, nevermind. Ce ziceam?). Da.
Originalul, care-i plictisitor (desenul, nu persoana).

Şi Editatul, care deja e special. (şi desenul, şi persoana).

Nu voiam să îmi dezvălui incapacitatea de a desena guri de oameni sau ochi simetrici sau chiar oameni, ei bine, de a desena, dar le vom numi mâzgălituri, şi vom menţiona faptul că au o semnificaţie.

Mai jos am desenat ceva ,,aproape frumos”. Voiam să îmi fac auto-terapie desenând ,,ceva frumos“ (flori şi fluturaşi). În cele din urmă, să colorez aiurea până rup mina creionului pe foaie a fost de-a dreptul eliberator.

Şi în cele din urmă, un gândăcel (unii i-au zis marţian) s-a odihnit pe cicatricea mea (aia urâtă de la încheietură, de se uită toţi dubios la mine când o observă, aia, da. Şi ca să ştiţi mai am una şi mai urâtă pe abdomen, în partea dreaptă, din aceeaşi serie. Da’s unicată, ce mai contează. Ori cădem să ne frângem gâtu’ şi toate cele, ori nu cădem!)

>O cǎlǎtorie ecvestrǎ

Standard

>

   Am tot amânat manifestarea unui entuziasm care mocneşte în mine încǎ de luna trecutǎ. Am fǎcut asta cǎci nu mǎ pot bucura cu adevǎrat de incertitudini, partea mea raţionalǎ mǎ trage adesea de mânecǎ şi îmi aratǎ cǎ nimic nu e sigur, cǎ e mai sǎnǎtos sǎ aştept o confirmare şi apoi sǎ sar în sus de bucurie, decât sǎ trǎiesc o dezamǎgire prea cruntǎ.
   Acum, în ciuda unor obstacole care coincid cu ziua pe care o rezervasem entuziasmului meu, încerc sǎ mi-l pǎstrez, încǎ puţin, încǎ 12 ore. Terapie prin scris sǎ fie.
   In urmǎ cu vreo şapte ani, mi-am conceput şi eu o listǎ cu lucruri pe care aş vrea sǎ le fac în aceastǎ viaţǎ. Sunt multe, unele le-am bifat, altele sunt în aşteptare. Unele sunt lucruri mai abstracte, ce ţin mai mult de un stil de viaţǎ, decât de o anume experienţǎ unicǎ şi irepetabilǎ.
   Unul dintre aceste lucruri era sǎ învǎţ sǎ cǎlǎresc. Nu ştiu de unde am pasiunea aceasta pentru cai. Îmi plac, îi gǎsesc frumoşi, ca animale, ca spirit. Bunicii mei nu au avut cai niciodatǎ, nu am fost influenţatǎ de vreun film drag din copilǎrie sau de vreo poveste, de un personaj care m-a impresionat şi mi-a rǎmas în suflet.
   Insǎ, pe când aveam 5-6 ani, unchiul meu a fǎcut ceea ce bunica a numit atunci ,,Nesǎbuinţǎ, hǎbǎucule!!!”. Hǎbǎucul mi-a zâmbit complice, i-a zis bunicii cǎ are el grijǎ şi a continuat sǎ mǎ susţinǎ pe spatele unui cal tare blând. Flo se face vinovat, aşadar, pentru plantarea unui sâmbure de vis.
   Imi place natura şi, probabil, aceastǎ apropiere dintre cal şi om îmi revigoreazǎ acea înclinaţie şi dorinţǎ ca omul sǎ se întoarcǎ, mǎcar din când în când, la naturǎ. Când mǎ gândesc la cai, am imaginea acestor animale puternice, care aleargǎ libere, dar împreunǎ, în bǎtaia vântului. E mai degrabǎ o imagine idealizatǎ, cǎci realitatea, din pǎcate, e cu totul alta.
   Prin clasa a opta am avut ocazia sǎ repet experienţa. Am mers împreunǎ cu dirigintele şi încǎ vreo opt-nouǎ colegi la o herghelie de cai, undeva la marginea oraşului, un loc special amenajat pentru activitǎţi recreative alǎturi de aceste animale. Aveam emoţii cǎci nu ştiam dacǎ voi fi la fel de curajoasǎ precum am fost în urmǎ cu aproape zece ani. A fost superb şi mi-am promis sǎ repet experienţa, cât de curând.
   Uitasem de cǎluţii de pe lista mea, pânǎ luna trecutǎ, când s-a ivit o oportunitate absolut grozavǎ, pe care aproape cǎ am ezitat sǎ o îmbrǎţişez! Iatǎ-mǎ, aşadar, înscrisǎ la un curs de echitaţie, un curs ce se extinde pe 12 şedinţe + o ieşire ecvestrǎ alǎturi de întreg grupul de studenţi care au spus DA acestei experienţe. 
   Abia aştept, în sfârşit începem mâine! Poate e stupid ca un astfel de eveniment sǎ însemne atât de mult pentru un om, însǎ e unul dintre acele lucruri care ştiu sigur cǎ îmi vor aduce fericire, entuziasm, care mǎ vor face sǎ simt cǎ trǎiesc. Mǎ implic în totalitate în cam tot ce fac, poate aceasta e cauza faptului cǎ am trǎit atât de intens cele douǎ scurte experienţe. E un sentiment de nedescris, acolo sus, pe cal. E un spirit puternic cu care ajungi sǎ te armonizezi. Eşti în mişcare, în naturǎ, datoritǎ unei comuniuni spirituale între tine, ca om, şi acest animal, aceastǎ fiinţǎ vie, care respirǎ poate, în acelaşi ritm cu tine! 
   Mǎ aşteaptǎ o zi extremǎ mâine. Oribilǎ în prima parte, dar plinǎ de emoţii şi entuziasm în cea de-a doua parte…

>Flori de lut III

Standard

>

   Am gǎsit şi ultimele flori de lut. Cǎutǎrile acerbe nu au fost necesare, trebuia doar sǎ fac ordine în acel loc uitat de lume. Am obiceiul de a pune lucrurile ,,bine’’, atât de bine încât nu le mai gǎsesc. Ce mai e şi cu treaba asta ?
   E grav când fac asta cu acte, da, s-a întâmplat o datǎ… Nici acum nu am gǎsit foaia cu pricina, deşi ştiu sigur cǎ e prin camerǎ, ştiu cǎ mi-am spus sǎ ,,o pun bine”, dupǎ care urmeazǎ o etapǎ tulbure în memoria mea. E foarte posibil sǎ fii plasat foaia cu pricina într-una din cǎrţile aflate în bibliotecǎ, lucru pe care nu am de gând sǎ îl verific prea curând. Oricum, e irelevant, bat câmpii din nou. 
   Sunt o zǎpǎcitǎ, în stil mare. Aiuritǎ. Asta deoarece visez adesea cu ochii deschişi, dupǎ cum spune mama. Nu visez mereu, doar mǎ gândesc mereu la multe, uitând sǎ acord atenţie unor detalii pe care mintea mea le considerǎ banale, neinteresante, irelevante.
   Vroiam sa bat câmpii în altǎ direcţie, dar am uitat complet ideea iniţialǎ. Poate nu era important ? A, da. Azi m-am plictisit de mine. Teribil. 
   In rest, toate bune 🙂  

>Ochi

Standard

>

   Ochii reprezintǎ unele dintre cele mai fascinante organe ale corpului uman, şi nu numai. Vederea în sine este un proces fascinant şi complex. Având rolul de a detecta lumina, de a o transforma în impuls nervos, ochii oferǎ oamenilor cea mai mare cantitate de informaţie din mediul înconjurǎtor.
   Ne bazǎm pe ei pentru a ne descurca în aproape toate situaţiile, însǎ nu ştim sǎ îi apreciem cu adevǎrat. Sunt ai noştri, stau acolo înfipţi în cap şi îşi fac ,,treaba”. Însǎ atât de multe micro-elemente contribuie şi se sincronizeazǎ perfect pentru ca noi sǎ ducem o existenţǎ normalǎ. Ne apreciem cu adevǎrat ochii şi capacitatea de a vedea, atunci când ne confruntǎm cu probleme la nivelul lor. Ne întrebǎm oare cum ar fi sǎ nu mai putem vedea lumina soarelui dimineaţa, sǎ nu mai putem vedea zâmbetul oamenilor dragi din viaţa noastrǎ, sǎ nu putem aprecia vastitatea de culori şi peisaje ale acestei lumi ?
   Suntem obişnuiţi sǎ primim totul de-a gata, fǎrǎ sǎ observǎm cǎ unele lucruri sunt un miracol în sine, prin simpla lor existenţǎ.
   Înainte ca miopia sǎ mǎ deranjeze în mod activ, obişnuiam sǎ privesc cu atenţie ochii oamenilor, pe stradǎ, în autobuz, într-o încǎpere. Nu ştiu dacǎ aş putea afirma cu tǎrie cǎ aceştia, ochii, ar fi ,,oglinda sufletului”. Dar ştiu sigur cǎ ei spun atât de multe, atunci când omul tace. Poate exprimarea este prea brutalǎ, dar dincolo de ,,oglinda sufletului”, ei par a fi oglinda activitǎţii cerebrale. Sunt legaţi de creier prin nervul optic, unul dintre cei 12 nervi cranieni, şi spre deosebire de alte organe controlate de aceşti nervi, ochii au partea lor ,,de suprafaţǎ”, o parte activǎ… care poate furniza numeroase informaţii referitoare la posesorul lor.
   Îi gǎsesc fascinanţi, cǎci putem citi în ei atât starea de spirit a unei persoane, cât şi starea ei de sǎnǎtate, uneori atitudinea, alteori vorbele nerostite. Ochii par a exprima lucruri pe care gestica, mimica sau cuvintele nu reuşesc sau nu vor sǎ le exprime. Nu ştiu care o fi explicaţia. Probabil, în calitatea lor de analizatori vizuali, ei trǎdeazǎ şi reacţia la stimul pe care mediul ne-o declanşeazǎ.
   Cert este cǎ mǎ fascineazǎ de câţiva ani.. mulţi. Pentru a-i face şi mai interesanţi şi mai diversificaţi, natura a intervenit şi le-a dat diverse forme, mǎrimi, culori. Cele trei aspecte contribuie la unicitatea ochilor fiecǎrei persoane în parte. Dintre toate, culoarea ochilor mi s-a pǎrut mereu interesantǎ. Am aflat între timp cǎ responsabilǎ pentru culoarea ochilor noştri este melanina, pigment regǎsit de altfel şi la nivelul pielii şi pǎrului. Astfel, în absenţa acestui pigment, straturile de profunzime ale irisului pot fi observate, ele fiind albastre, de felul lor. Melanina în abundenţǎ determinǎ o culoare închisǎ a ochilor (cǎprui, negri). Orice cantitate ,,între” cele douǎ extreme determinǎ diversele nuanţe (ochi verzi, cenuşii, verzi-cǎprui, cǎprui deschis etc). Ei bine, cantitatea de melaninǎ este reglatǎ genetic, culoarea ochilor fiind moştenitǎ ereditar, aşadar.

   Ochii fiecǎrui om în parte mi se par o operǎ de artǎ. Pot transmite atât de multe, într-un timp atât de scurt. Doar sǎ avem ochi sǎ vedem… Nu cred cǎ am vreo preferinţǎ în ceea ce priveşte culoarea ochilor, îmi plac în aceeaşi mǎsurǎ şi cei verzi şi cei cǎprui, şi cei albaştri şi cei cenuşii. Dincolo de culoarea ochilor, este privirea. Unii ochi sunt, pe cât de ,,comuni’’, pe atât de speciali, de vii !! Alţii sunt, pe cât de interesanţi ca aspect, pe atât de goi.
   Voi aveţi vreo preferinţǎ ? 🙂  

 

>Câini şi dileme

Standard

>

   Sunt într-o oarecare dilemǎ. Nu e existenţialǎ, ce-i drept, chiar deloc, dar mǎ amuzǎ şi încǎ nu am decis ce voi face. În acest semestru, unul dintre opţionalele disponibile este Psihologia Animalǎ. Da, da, exact. Existǎ o psihologie a animalelor, cred eu una interesantǎ, prin prisma cǎreia am putea înţelege anumite instincte şi nevoi umane. Lǎsând gluma la o parte şi aspectul peiorativ al integrǎrii omului în marea familie a animalelor, cred cǎ e important sǎ ne acceptǎm rǎdǎcinile şi ,,familia”. Suntem mamifere, deci animale. Faptul cǎ ne-am ridicat, prin raţiune, la un nivel superior nu ne-a scutit de influenţa instinctelor animalice, iar acest aspect are atât valenţe pozitive, cât şi negative.
   Dilema mea are legǎturǎ cu proiectul semestrial pe care ar fi indicat sǎ îl fac. ,,My pet” – observarea, analizarea, interpretarea comportamentului unui animǎluţ. Eu nu am un ,,pet”… Mǎ gândeam sǎ ,,împrumut” un puiuţ de câine, vreo 3 luni. Problema e cǎ l-aş îndrǎgi, sunt convinsǎ, şi mi-ar fi greu sǎ mǎ despart apoi de el. De asemenea, şi pentru animǎluţ ar fi traumatizant sǎ fie plimbat de ici colo. Asta e dilema mea.
   Gândindu-mǎ la animǎluţe, câini şi puiuţi simpatici, am rememorat animǎluţele din viaţa mea. Am ajuns la concluzia cǎ ,,Pufi” e o fiinţǎ importantǎ pentru mine. Hehe, da, am îndrǎgit 3 câini cu acest nume.
   1. Primul Pufi era un roşcǎţel blând care îmi suporta toanele de copil rǎsfǎţat. Era câinele bunicilor, evident. Foarte tolerant cu mine, dacǎ stau sǎ mǎ gândesc. Pǎrea un bǎtrânel înţelept ce priveşte lumea cu înţelegere şi drag. 
   2. Al doilea Pufi, botezat astfel în cinstea pǎrintelui/bunicului sǎu, a fost un orgolios. Avea o înfǎţisare identicǎ cu cea a primului Pufi, la fel de roşcat, însǎ nu era nici blând, nici tolerant. Energic, agitat, vioi şi, spre dezamǎgirea Luluţei, deloc prietenos. Dimpotrivǎ, cred cǎ detesta oamenii. M-am ales cu nişte muşcǎturi periculoase din partea dânsului, el nu ştia ce mult îl iubeam. Probabil aveam amintirea primului Pufi şi mi-era greu sǎ accept cǎ nu e indicat sǎ îi arǎt şi acestuia afecţiune când am eu chef. 
   3. Al treilea Pufi, a fost cel mai apropiat de sufletul meu. Aveam vreo 9 ani cam aşa. În perioada respectivǎ, mergeam pe timpul verii la o cabanǎ, în vârful munţilor, împreunǎ cu unchi, mǎtuşi, verişori. Cabana era cam singuraticǎ, pe o razǎ de… nu ştiu… câţiva kilometri, nu foarte mulţi. Într-o varǎ am avut un vizitator, un cǎţelus pufos, energic, prietenos, de o culoare gri-neagrǎ. Nu ştiam cui şi dacǎ aparţine cuiva. A rǎmas cu noi pe toatǎ perioada şederii noastre acolo. L-am botezat Pufi. L-am îndrǎgit toţi. Un verişor vroia sǎ îl aducǎ la Cluj, însǎ unchiul a spus cǎ e ,,câinele muntelui” şi nu avem dreptul sǎ îi schimbǎm mediul dupǎ bunul plac. Spre marea noastrǎ uimire, ni s-a alǎturat şi în urmǎtoarea varǎ, şi în urmǎtoarea, şi în urmǎtoarea… Intre timp, se fǎcuse mare. Nu mai era la fel de jucǎuş şi energic, dar pǎrea puternic şi stabil. Pufi avea cei mai blânzi ochi pe care i-am vǎzut vreodatǎ. Mereu. Era suficient sǎ îl privesc şi simţeam cum mǎ cuprinde liniştea. Poate e ciudat ca un câine, un animal, sǎ poatǎ influenţa starea de spirit a omului de lângǎ el… 
   Ultimul an în care a fost alǎturi de noi a fost unul trist. Mi-era destul de clar cǎ s-ar putea sǎ fie şi ultimul an. Pufi al nostru era plin de rǎni, unele cicatrizate, altele încǎ uşor sângerânde. Mi se pǎrea ciudat, dar vecinul nostru (cel de la 2-3km) spunea cǎ lupii sunt de vinǎ (şi mistreţii?). Deci Pufi nu avea stǎpân, unchiul avusese dreptate, era câinele muntelui. Mi-am dorit atunci atât de mult sǎ îl aduc la bunicii mei, dar mi-am amintit ce a spus unchiul. Avea dreptate… Nu aveam dreptul, cǎci nu era ,,my pet”, era un prieten.

   O altǎ fiinţǎ dragǎ a fost Cilly, un papagal (peruş?) jucǎuş şi poznaş. Era un mare cântǎreţ, mereu se afla în competiţie cu muzica ce încerca sǎ sune din boxe, dar nu avea loc de el. A! Mi-a fǎcut o gaurǎ simpaticǎ în perete, acolo unde se pune perdeaua, rezultatul fiind o bucatǎ de lemn cǎzutǎ peste unele lucruri, mai mult sau mai puţin importante.
   Acum nu mai am nici un animǎluţ drag. Poate doar Bobby, Bobişor… câinele Ancǎi. Da, el e simpatic, e şi gazdǎ bunǎ!! Poate îmi voi concepe proiectul în jurul lui. Nu ar fi exclus, dar asta ar presupune sǎ fiu mereu pe capul Ancǎi. Ştiu cǎ îi e dor de mine, dar la un moment dat se va sǎtura sǎ mǎ vadǎ cum îi analizez câinele :)) Deşi pare o idee mai bunǎ decât sǎ aduc acasǎ un hamster, şoricel. Nici peştii nu sunt o variantǎ prea fericitǎ, apare riscul stǎrii de somnolenţǎ pe parcursul studierii lor.
  
   Fiind la acest capitol, ultimul cǎţeluş simpatic cu care am interacţionat este cel de mai jos, botezat în bǎtaie de joc, de cǎtre verişorii mei, cu un nume care nu mai lasǎ loc de îndoieli: ,,Câine”. Se pare cǎ l-am şi desenat, cu un an înainte de ,,întâlnire”. Spirit anticipativ? 😀

 

>Flori de lut

Standard

>

De ce flori de lut? Pentru cǎ erau de lut… Eu doar le-am creionat. A fost primul meu desen în cadrul Cercului de Creaţie. Urmǎtorul pas ar fi fost prelucrarea lor în lut. Nu am mai ajuns la acea etapǎ (am fǎcut un popas lung la crestǎturi în lemn).
A fost o experienţǎ interesantǎ. Eram 15 persoane în salǎ şi desenam aceeaşi floare, dar din perspective diferite. Cu umbre, lumini, unghiuri şi creioane diferite.
Exact ca în viaţǎ. Privim toţi acelaşi lucru, însǎ fiecare vedem o variantǎ personalǎ. Oricât ne-am apropia de persoana de lângǎ noi, nu vom vedea niciodatǎ aceleaşi nuanţe de lumini şi umbre. Putem doar intui şi empatiza.

>Tembelon si Halloween Party

Standard

>Dupǎ ziua de ieri sunt convinsǎ cǎ nu eşti om întreg dacǎ nu ţi se furǎ şi ţie telefonul. 

Îmi este o ciudǎ teribilǎ. Nu e vorba de obiect în sine şi de valoarea lui materialǎ. Putea sǎ fie şi un televizor. Telefonul era un cadou… şi sǎ zicem cǎ mǎ ataşez de ideea de cadou. Aveam salvate anumite mesaje primite/trimise pe care le reciteam uneori şi care îmi dǎdeau o stare de bine. Aveam fotografii şi muzici… şi mai ales aveam un progrǎmel drǎguţ de ,,paint” sau ,,draw” prin care nişte oameni simpatici mi-au lǎsat amintiri drǎguţe.
 Trecând peste, ziua de ieri nu a fost chiar dezastruoasǎ. Am pictat oameni de Halloween! Îmi place. Deşi m-am ales cu o durere de spate simpaticǎ, m-am distrat de minune parcurgând acest proces de transformare al omului de pe scaunul din faţa mea. Sunt mândrǎ oarecum de rezultatul final şi, în plus, am observat cǎ nu îmi place sǎ las ,,subiecţii’’ sǎ se inspecteze în oglindǎ decât în momentul în care am terminat de pictat.

Adevǎrul este, însǎ, cǎ nu sunt adepta acestei sǎrbǎtori, precum nici Valentine’s Day nu mǎ fascineazǎ prea mult. Dar este un prilej de a-mi relaxa spiritul pictând, mai ales cǎ diferǎ de ceea ce pictez în mod obişnuit (copiii nu au cerinţe aşa…. sinistre).
Insǎ dispariţia tembelonului m-a întristat şi experienţa mea halloweenianǎ s-ar putea sǎ se încheie înainte de 31 octombrie. Parcǎ nu mai vreau înghesuialǎ prin diverse localuri.

Update (pentru mine):    Iulia, nu vei mai picta oameni alcoolizati care nu stiu ce vor, care se clatina, se misca si au un comportament ciudat!

   

>mormoloc mov beat cu pistrui albastri numit bestie, indragostit de fluture capos rosu

Standard

>Am descoperit recent un IMVironment tare dragut la yahoo messenger. Poate sunt in urma tare  sau ceva, dar niciodata nu am acordat atentie respectivelor ,,accesorii” ale mult iubitului mess. Asadar, din entuziasmul descoperirii, impreuna cu un amic, am imbratisat tehnologia si arta, daca se pot numi asa niste idei ciudate ale unor oameni obositi, dar entuziasmati. Un mic rezultat :