Arhive pe categorii: De prin carti

Viață după viață, dar o altfel de viață

Standard
Viață după viață, dar o altfel de viață

“What if we had a chance to do it again and again, until we finally did get it right? Wouldn’t that be wonderful?” 

Citeam romanul scris de Kate Atkinson cândva prin februarie, lună infamă când mă iau toate depresiile și viața nu mai e viață. Pe copertă, o vulpe portocalie prin albul zăpezii. Cred că m-am întrebat care o fi legătura. Nu am insistat, căci multe coperți n-au nici o legătură cu ideile și conținutul unei cărți.

Îți mai taie câte-o mașină calea, distanță de o secundă în care te-ai uitat după un porumbel și nu ai trecut strada chiar când s-a făcut verde semaforul. Nu-ți trece toată viața prin fața ochilor, dar te trec fiorii acelui „Ce-ar fi fost dacă…?”, ce-ar fi fost dacă n-ai fi văzut porumbelul și ai fi trecut strada când s-a făcut verde, ce-ar fi fost dacă ar fi trecut altcineva.

Nu țin minte să mai fi citit vreun roman care să abordeze ideea de viață după viață așa. Am mai citit despre reîncarnare, desigur, sau despre viața după moarte. Ursula Todd își trăiește însă vieți alternative. De fiecare dată când ceva merge prost și moare, are șansa de a retrăi o parte din viață, de a face alte alegeri, care o duc în alte direcții, alte experiențe, înspre o altă moarte. În noua viață, își evită moartea dintr-un instinct aparent inexplicabil: să nu urce la etaj, să nu meargă pe strada X, să ignore prezența unui anumit personaj, etc.

Te face să te gândești și să vezi poate cu alți ochi acele mici decizii din viața proprie, atât de banale, dar care au făcut toată diferența. Care or fi toate viețile tale alternative? Dacă ai fi ales să mergi pe jos ieri, nu cu autobuzul? Dacă ai fi zis da unei invitații în oraș, în loc să dormi?

Familie, război, violență, prietenie, se regăsesc toate în paginile cărții. Trăind viață după viață, Ursula se trezește când într-o tabără a celui de-Al Doilea Război Mondial, când în cealaltă. Și te face să-ți dai seama cât de conjuncturală și lipsită de sens este apartenența noastră la un anumit grup sau altul și îndârjirea cu care ne agățăm de asta. Iar după toate ororile războiului, concluzia e că toată lumea pierde, oameni mor și de-o parte și de alta.

Totuși, deși asta e prima senzație, nu e vorba despre șansa de a-ți repara niște alegeri și a-ți îndrepta prezentul și viitorul. Ci despre a conștientiza impactul pe care micile decizii le au asupra cursului vieții noastre, despre cum nu avem control asupra lor întotdeauna, despre cum e bine să știm că am fi putut și am putea oricând să fim în alt loc, să fim în altă „tabără”, să avem alte opinii, să fim altfel.

Anunțuri

Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

Standard
Sirenele de pe Titan & chrono-synclastic infundibulum, K. Vonnegut

“A purpose of human life, no matter who is controlling it, is to love whoever is around to be loved.”

Pe cât de absurdă și inedită e povestea sirenelor de pe Titan, pe atât de simplă e concluzia. Să iubești ce-i de iubit în jurul tău. În învălmășeala de întâmplări dubioase din pagini, nu știu dacă și altora le-a rămas prin minte ideea asta. Nu știu, de fapt, dacă o fi chiar o concluzie de-a lui Kurt Vonnegut sau doar s-a strecurat ideea printre rânduri.

Îmi plac cărțile ce-mi gâdilă mintea. Iar „Sirenele de pe Titan” e o carte suficient de ciudată încât să genereze pasiuni și antipatii pe măsură. Poate e una dintre cărțile acelea, de le iubești sau le detești?

Cartea e despre Rumford și Kazak – câinele lui, care trec prin așa zisul fenomen „infundibul cronosinclastic” (aham 😛 ), prin spațiu, în urma căruia își pierd capacitatea de a exista fizic pe Pământ. Se pot materializa pentru câteva minute, o dată la fiecare 59,9 zile pământene. Iar Rumford începe să știe trecutul și viitorul și aruncă cu previziuni înspre soția lui și înspre Malachi Constant, un depravat bogat și norocos, după cum e mai mereu descris.

E despre destin (?) și despre cum ne împotrivim să urmăm o cale ce pare-a fi prestabilită pentru noi. E despre memorie și uitare, despre spălarea pe creier din armată și din societate în general, despre condiția umană și istoria umanității.

E despre joaca de-a Dumnezeu. Dacă ai cunoaște trecutul și viitorul omenirii, dacă ai putea interveni, ai face-o? Cum ai face-o? Dacă ai cunoaște viitorul, ar însemna că, așa ca Rumford, orice ai face sau n-ai face a fost deja făcut / nefăcut? Deci decizia ta de a interveni, din rolul de ființă Atotștiutoare, mai e o decizie, totuși?

E despre liberul arbitru, în condițiile în care viitorul poate fi deja știut de o entitate (cu toate întrebările de mai sus) și în condițiile în care cineva sau ceva îți controlează fizic și psihic acțiunile și deciziile.

E despre toate astea și multe altele, pe-un ton amuzant și nemilos de amuzat.

Mi-a plăcut povestea lui Unk, soldatul amnezic – ca o dovadă că amintirile stau, cel mai adesea, la baza răspunsului întrebării „Cine sunt Eu?”. Iar uneori povestea pe care ne-o spunem zi de zi ca răspuns la întrebarea asta ne limitează și ne definește poate nu în cel mai fericit mod cu putință. Amnezia este totuși o alternativă extremă. Cred că e bine să ne cunoaștem amintirile, să ne știm experiențele – oricât de depravate ar fi ele, fără a pune însă semnul de egalitate între cine suntem în momentul prezent și amintiri. Să știm că amintirile sunt, în fapt, niște povești pe care ni le spunem despre experiențele pe care le-am avut. Și da, pot fi un fel de ancoră în existența noastră, fără de care suntem goi și influențabili. Ideea e ilustrată tare frumos de Kurt Vonnegut prin soldații marțieni care, spălați pe creier și amnezici, rupți total de realitatea pe care o știau cândva, urmează ordinele și sunt ușor de controlat de o forță superioară. În același timp, însă, pentru Unk, de exemplu, uitarea are și valențe pozitive.

Chiar așa nemilos, detașat și amuzat de personajele lui, Kurt Vonnegut pare să creadă în esența bună a umanității din fiecare. Toți am căuta, în cele din urmă, aceeași liniște și toți ne-am dori, în cele din urmă, să ne simțim iubiți și acceptați.

“I found me a place where I can do good without doing any harm (…) and they love me, Unk, as best they can. I found me a home.”

Și toți avem sirenele noastre de pe Titan, după care alergăm de ici-colo, uneori poate o viață întreagă. Și poate nici nu contează dacă avem sau nu liber arbitru asupra sensului vieții noastre, cât contează dacă am iubit tot ce era în jur de iubit.

Alte câteva idei făinuțe:

“The more pain I train myself to stand, the more I learn. You are afraid of pain now, Unk, but you won’t learn anything if you don’t invite the pain. And the more you learn, the gladder you will be to stand the pain.”

“Now, you can say your Daddy is right and the other little child’s Daddy is wrong, but the universe is an awfully big place. There is room enough for an awful lot of people to be right about things and still not agree.”

“These poor creatures were obsessed by the idea that everything that existed had to have a purpose, and that some purposes were higher than others. These creatures spent most of their time trying to find out what their purpose was. And every time they found out what seemed to be a purpose of themselves, the purpose seemed so low that the creatures were filled with disgust and shame. And, rather than serve such a low purpose, the creatures would make a machine to serve it. This left the creatures free to serve higher purposes. But whenever they found a higher purpose, the purpose still wasn’t high enough. So machines were made to serve higher purposes, too. And the machines did everything so expertly that they were finally given the job of finding out what the highest purpose of the creatures could be. The machines reported in all honesty that the creatures couldn’t really be said to have any purpose at all. The creatures thereupon began slaying each other, because they hated purposeless things above all else. And they discovered that they weren’t even very good at slaying. So they turned that job over to the machines, too. And the machines finished up the job in less time than it takes to say, “Tralfamadore.”

Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Standard
Madame Bovary și arta de-a fi pe lângă

Nu știu ce părere să am despre corpul meu, care azi în supermarket era atras de fructe ca un îndrăgostit la prima întâlnire. Mi-e destul de rar poftă de vreo mâncare anume. Nedumerită de noile tentații, ies din Profi cu struguri, banane și căpșuni. Și ciocolată.

Ce de mofturi, aproape că mă simt ca o tânără burgheză dintr-un secol trecut, răsfățată și alintată. Adevărul e că n-aș știi. Mi-e greu să înțeleg, de exemplu, de ce Madame Bovary e o carte atât de apreciată – cu precădere în rândul femeilor (încă nu mi-a recomandat-o nici un bărbat). De fapt, la ceva nivel analitic și rațional, înțeleg de ce. Dar la nivel personal și subiectiv, nu, nu înțeleg.

Cartea e scrisă bine, cuvintele curg plăcut și armonios, Flaubert era un scriitor talentat și a zugrăvit într-o manieră simplă și, pe alocuri, ironică, stilul de viață al tinerilor căsătoriți din secolul al XIX-lea. Pentru mine, cam atât…

Oare atât de multe femei se regăsesc (încă) în dramele Emmei? Evident, perioada istorică și socială era una plină de inhibiții și restricții, norme sociale plicticoase care ar fi înfrânt spiritul liber al oricărei femei ce visa la puțină aventură și pasiune. Adulterul era un stigmat care ruina viața femeilor iremediabil. Fetele creșteau cu ceva ideal de gentleman în minte, sau cu personaje din romanele de dragoste și se loveau apoi de realitatea cruntă: ai o șansă, una singură, să te alegi cu un soț pe măsura viselor tale. Evident, probabilitatea să și fie cum ai visat tu era foarte mică.

Emma – Madame Bovary, m-a scos din sărite, mi-am pierdut răbdarea cu ea, mi-am tot dat ochii peste cap, mi-a fost milă de ea, dar am înțeles-o și i-aș fi vorbit așa cum, poate, i-aș fi vorbit unei adolescente confuze.

Dincolo de carte, mă interesează fenomenul de apreciere în masă a ei. Știu că am devenit imună la romanele de dragoste sau la orice carte/film care abordează în proporție majoritară acest sentiment ideal și idealizat, conflictele emoționale ce vin cu el și, cu atât mai mult, tot ce ține de căsnicie. Așa că da, mă simt foarte pe lângă. 

Ce-o fi și cu romanul ăsta? E o carte bună, repet, mă rog, e OK. Pentru aspectele sociale și istorice, probabil aș citi altceva, iar pentru personaje și fir narativ, pff. Deci ce-i cu Madame Bovary? Se regăsește lumea în situațiile prezentate în carte, încă suntem în esență o societate inhibată, cu relații maritale sufocante și plicticoase, cu idealuri pe care suntem incapabili să le trăim, cu greșeli pe care nu ne simțim în stare să le reparăm? Știu că răspunsul e undeva între da și nu, însă mă întristează cumva faptul că romanul lui Flaubert încă este carte de căpătâi (repet, nu pentru că ar fi o carte proastă, ci pentru ideile pe care le conține în sine).

Urmăream într-o vreme tot felul de topuri universale, mi se pare că spun multe despre stadiul și locul în care ne aflăm noi ca oameni și ca societate, în general.

Romanul are și un fel de final moralizator – care, sincer, mi se pare și mai trist. Încerc să nu dau cu spoilăre, da-i greu… Nu sunt convinsă că morala e să te mulțumești cu ceea ce ai și să te bucuri de acel lucru, deși am văzut că mulți spun asta despre carte. Că le-a deschis ochii. Emma și-a dorit mai mult de la viață și a plătit pentru asta – la propriu și la figurat, deoarece perioada istorică și normele sociale nu-i permiteau să vrea și să aibă mai mult. Aș vrea să cred că societatea actuală e diferită. Nu suntem legați unii de alții în cușca numită căsnicie. Nu-i nevoie să comiți adulter dacă nu mai ești fericită lângă partenerul de viață. Ești liberă să pleci. Și e ok să vrei mai mult – fie de la persoana cu care ești acum, fie de la altcineva. Sigur, ar fi bine și să ai ochii deschiși și să apreciezi ce ai. Dar dacă-i deschizi și nu-ți place ce vezi, există soluții sănătoase din punct de vedere emoțional.

Sigur îmi scapă ceva. Cândva, poate că aș fi înțeles și empatizat cu lumea lui Flaubert. M-am îndepărtat prea mult de dramele emoționale proprii pentru a pricepe fascinația oamenilor pentru ele. Pot înțelege la rece, însă la modul real, mi-am rafinat arta de-a fi pe lângă.

Madame Bovary am citit-o recent, în ianuarie, însă mai sunt câteva cărți similare aflate în tot felul de topuri… și nu prea înțeleg de ce. Sunt cărți ok, însă mă întristează că oamenii se regăsesc atât de mult în personajele din ele. Nu știu ce spune asta despre evoluția noastră, ca societate, dar mai ales despre sufletele, bucuriile și suferințele oamenilor…

p.s. Ultimele rânduri sunt clar influențate de faptul că l-am citit pe H.G. Wells în ultima vreme, dar altădată despre el 🙂

Happy

Standard
Happy

Momindu-ne cu fericirea, Derren Brown ne vorbește, în cele din urmă, (și) despre moarte. Însă, depășind cinismul unui om care nu crede în viața de după moarte, ne vorbește despre cât de mult contează supraviețuirea celor dragi nouă, dar și a omenirii în general, pentru ca noi să chiar vrem să trăim. Simpla idee că viața celorlalți oameni continuă după ce noi murim, e un motoraș motivațional subestimat. Nici măcar nu-l conștientizăm.

Încă o idee frumoasă, pe care o aud acum prima dată, e cum că fiecare dintre noi avem trei morți: una când corpul încetează a funcționa, una când corpul ajunge în mormânt. Ultima moarte are loc cândva în viitor, în momentul în care numele tău e rostit pentru ultima oară (D. Eagleman). Și că, de fapt, trăim prin ceilalți, iar alții trăiesc prin noi de fiecare dată când ne amintim de ei și ne gândim ce ar fi zis ei, ce ar fi făcut. Îi readuci la viață de fiecare dată când îți amintești cum erau, cum zâmbeau, cum vorbeau…

Cartea e o abordare istorică și filozofică a conceptului de fericire. M-a pierdut pe alocuri, însă toate informațiile parcă s-au clădit frumos în cele din urmă. Mult stoicism. Mi-a plăcut ca reacție la toată industria asta a dezvoltării personale și a încurajării optimismului indiferent de ce se întâmplă. Îmi place mai mult de Derren acum. Simt că e nevoie de oameni direcți care să spună verde-n față cât de mult bullshit se promovează în cărțile astea de self-help și în discursurile motivaționale ce își falimentează audiențele. Și cât de superficial sunt tratate ideile. Unele idei vechi de când lumea, atât de profunde în esența lor, însă transformate în niște clișee ieftine din lipsa unui interes real în a le explora semnificațiile.

E o istorie a fericirii. Pe moment, dacă ești amorțit psihic de la atâtea sfaturi de dezvoltare personală, nu te va impresiona cartea. Însă ideile se așează frumos după o vreme și unele chiar îți pot schimba puțin percepția asupra ideii de fericire. Derren duce un fel de luptă împotriva conceptului de fericire promovat în zilele noastre. În schimb, te îndeamnă pur și simplu să te bucuri de viață, așa cum e ea – dincolo de așteptări nerealist de optimiste.

52 de cărți

Standard
52 de cărți

În ianuarie, anul trecut, îmi propuneam să citesc vreo 50 de cărți în 2016. E un fel de provocare la lectură pe Goodreads, îți setezi singur numărul de cărți pe care vrei să le citești într-un an și ei îți țin evidența, atât timp cât îi anunți când ai terminat de citit o carte (și setezi data). Poți să vezi și dacă ești cât de cât „on track” raportat la timpul scurs, ceea ce poate fi un șut motivațional în fund în caz că ai nevoie 😀

Deși am citit multe cărți de când mă știu, citeam mereu impulsiv. Adică mult, intens și comprimat pe o anumită perioadă de timp. După care, pauze lungi. E greu să îți formezi obiceiuri sănătoase, dar am făcut-o, în sfârșit și da, sunt tare mândră de mine! 😀 Un mare-mare-maaaare ajutor a venit din partea audiobook-urilor. Devine extrem de ușor să faci din lectură un obicei cotidian dacă îți umpli timpii morți cu audiobooks. Drumul înspre serviciu și spre casă, de exemplu, înseamnă din start o oră de ascultat dintr-o carte / zi. Am mereu un audiobook pentru acasă (da, când fac mâncare sau curățenie), unul pe telefon pentru drumuri, plimbări și așteptat la coadă sau după alți oameni și, desigur, câte o carte pe care-o port mereu cu mine.

Am renunțat în schimb la a-mi mai scrie citate de prin cărți, pe măsură ce le citesc. Sunt și „dezavantaje”, însă cred că îmi ocupa prea mult timp… Nu am reușit să scriu prea multe idei personale despre ce-am citit, din păcate. Voi încerca să găsesc pe viitor ceva formulă de a-mi nota totuși unele idei, căci le uit în timp. Iar unele dintre cărțile astea sunt chiar prețioase și îmi sunt chiar dragi pentru toate gândurile pe care mi le-au generat și pentru ideile care m-au făcut să zâmbesc sau să fac ochii mari de uimire.

Momentan, trec în revistă cele 52 de cărți citite în 2016. Partea bună e că se găsesc citate pe Goodreads și am găsit câteva pe care le-am recunoscut și mi-au rămas ca idei prin căpșor. Pe alocuri, voi nota câteva păreri acum despre cărți + nota pe care le-am dat-o pe Goodreads (iar în paranteză e media recenziilor de acolo, făcute de ceilalți utilizatori). Notele sunt de la 1 la 5 (1 – did not like it, 5 – it was amazing), deci apar aici sub forma 3/5, 4/5 etc.

Ianuarie:
1. The Greatest Science Fiction Stories of the 20th Century – 4/5 (3.46)
*Why I Left Harry’s All Night Hamburgers by Lawrence Watt Evans înainte de a ne lua zborul înspre alte lumi, avem atâtea de explorat aici, pe Pământ. Și e „acasă”. Aici e varianta online a povestirii 🙂

“You want to see spaceships? You go to Florida and watch a shuttle launch. Man, that’s a spaceship. It may not go to other worlds, but that _is_ a spaceship. You want strange animals? You go to Australia or Brazil. You want strange people? Go to New York or Los Angeles, or almost anywhere. You want a city carved out of a mountain top? It’s called Machu Picchu, in Peru, I think. You want ancient, mysterious ruins? They’re all over Greece and Italy and North Africa. Strange temples? Visit India; there are supposed to be over a thousand temples in Benares alone. See Angkor Wat, or the pyramids — not just the Egyptian ones, but the Mayan ones, too. And the great thing about all of these places, kid, is that afterwards, if you want to, you can come home. You don’t _have_ to, but you _can_. Who knows? You might get homesick some day. Most people do. _I_ did. I wish to hell I’d seen more of my own world before I volunteered to try any others.”

*The Ones Who Walk Away from Omelas by Ursula K. LeGuin – o povestioară scurtă despre Omelas, un oraș utopic, în care fericirea și bunăstarea tuturor depinde de suferința unui singur copil. Atât timp cât acel copil suferă, tot orașul, cu toți locuitorii săi, e bine, fericit, împlinit. Mi s-a lipit de suflet povestioara nu doar pentru dezbaterile infinite asupra moralității pe care le poate genera, dar și pentru că am avut un vis, cândva, pe care i l-am povestit lui Tarfin, iar el mi-a recomandat să citesc povestioara scrisă de Ursula K. LeGuin.
*Bears Discover Fire by Terry Bisson – e cam despre ce spune titlul, cu accent pe familie și legături emoționale între membri ei.
*Și altele, de diverși autori, însă cele trei de mai sus mi-au rămas în amintire mai vii 🙂

2. The Martian Chronicles by Ray Bradbury – 4/5 (4.12)

“The Martians were there—in the canal—reflected in the water…. The Martians stared back up at them for a long, long silent time from the rippling water….”

3. The Children of Witchwood by Wally K. Daly – 3/5 (3.29)
4. The Laxian Key by Robert Sheckley – 3/5 (3.25)
5. Untouched By Human Hands by Robert Sheckley5/5 (4.21) – una dintre puținele cărți despre care am notat câte ceva 🙂
6. Cele patruzeci de legi ale iubirii by Elif Shafak – 3/5 (4.17) – e o poveste în poveste. Mi-a plăcut povestea din poveste, legătura specială dintre Rumi și Shams din Tabriz. Mi-am dat un pic ochii peste cap citind povestea Ellei, „mamă casnică și soție nefericită”. Sorry, e prea clișeu. Așadar, nu sunt sigură care o fi treaba cu Elif Shafak, autoarea. Pe cât de deosebită e povestea cu Rumi și Shams din Tabriz, pe atât de searbădă mi s-a părut povestea-cadru. Cu siguranță, voi mai citi una-două cărți scrise de ea, pentru a-mi face o părere 🙂
7. The Geography of Bliss: One Grump’s Search for the Happiest Places in the World by Eric Weiner – 4/5 (3.82) – Îmi place mult să călătoresc, dar cred că am fost traumatizată de lecturile obligatorii din gimnaziu, mai specific de „Pe drumuri de munte” de Calistrat Hogaș. Ca atare, foarte rar mă pot bucura de cărțile cu și despre călătorii. Cu atât mai mult, cartea a fost o surpriză atât de plăcută. Eric Weiner rămâne și una dintre cele mai plăcute voci pe care le-am ascultat până acum (și-a lecturat propria carte). Printre puținele pe care le-aș și reasculta din același motiv. Mai multe aici: Mai Pen Lai sau geografia fericirii. 

Februarie:
8. Ender’s Game (The Ender Quintet #1) by Orson Scott Card – 3/5 (4.29) – nu știu ce să zic despre cartea asta. Mi-au plăcut mai mult povestirile scurte ale lui Card, pe aceeași temă a copilului de geniu – și are câteva. Mi-a plăcut mai mult partea de final a audiobook-ului, unde autorul descrie puțin procesul de creație. Dar am eu un interes aparte pentru „cum” iau naștere operele de artă.
9. Haiganu. Fluviul Șoaptelor (Haiganu #1) by Marian Coman – 4/5 – (4.51) – ar fi a treia carte despre care am scris câte ceva, pe-aici.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Martie:
10. The Collected Stories of Arthur C. Clarke – 4/5 (4.29) – Clarke e autorul care mi-a deschis apetitul pentru SF, cu „Sfârșitul copilăriei”, o cărticică pe care o recomand oricui vrea să înceapă să exploreze genul. Au urmat apoi odiseele spațiale, care nu sunt clasice degeaba. De atunci, am încercat să îl descopăr mai mult, să îi citesc romanele, etc. Stilul prea tehnic și alte câteva diferențe de opinie, mă vor ține la distanță pe viitor, însă colecția își are în mod clar meritele ei. E creație literară extinsă de-a lungul unei vieți, iar ideile expuse în fiecare povestire îți ghidilă neuronii, pe alocuri 🙂
11. Good Omens: The Nice and Accurate Prophecies of Agnes Nutter, Witch by Terry Pratchett, Neil Gaiman – 4/5 (4.25) – amuzantă, satirică, inedită și ghidușă. Cu apocalipsă, demoni, îngeri și relații de prietenie între ei, cu cei 4 călăreți ai Apocalipsei, cu un copil antichrist rătăcit / înlocuit la naștere cu altul, și tot felul de situații amuzante :))

“Crowley had always known that he would be around when the world ended, because he was immortal and wouldn’t have any alternative. But he hoped it was a long way off. Because he rather liked people. It was major failing in a demon. Oh, he did his best to make their short lives miserable, because that was his job, but nothing he could think up was half as bad as the stuff they thought up themselves.”

12. Fundația #1 by Isaac Asimov – 3/5 (4.11) – un alt mare clasic, mă bucur că am reușit să parcurg primul volum din seria Fundației. Am aflat că ar fi un fel de „război” literar între fanii genului, care se împart în tabăra Fundației sau tabăra Dune. Eu rămân la Dune 😛 , dar nu pot spune că nu apreciez o lume atât de complexă creată de mintea unui singur om. Oricum, nu mi se pare că cele două ar fi asemănătoare decât prin prisma faptului că abordează subiecte sociale – politică, religie, comunități, etc, în cadrul unor lumi SF complexe, gândite în detaliu.

Aprilie:
13. 1984 by George Orwell – 4/5 (4.11) – nu e tocmai o recenzie și nu e nici despre carte, ci despre camera mea 101.
14. Guards! Guards! (Discworld #8) by Terry Pratchett – 3/5 (4.31)

“There are many horrible sights in the multiverse. Somehow, though, to a soul attuned to the subtle rhythms of a library, there are few worse sights than a hole where a book ought to be.
Someone had stolen a book.”

15. Colectia de Povestiri Stiintifico-Fantastice (CPSF A #25-26) – 4/5 (4.5)
16. Windhaven by George R.R. Martin, Lisa Tuttle – 3/5 (3.6) – cred că mai mult scrisă de Lisa Tuttle, decât de Martin 🙂

Mai
17. The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #1 by Douglas Adams – 5/5 (4.2) – De când îmi doream să citesc Ghidul! E atât de ciudată, cu atât de multe idei bizare, inedite, ghidușe, crețe, amuzante, încât mă opream după fiecare propoziție și o mai citeam rapid încă o dată. Nu chiar după fiecare în parte. Dar oricum, când deja ai minim 10 idei / pagină care îți fac neuronii să se încâlcească fericiți unii-ntr-alții, e CEVA. Ia-ți prosopul, nu te panica și fă autostopul. Te va salva de plictiseală și rutină cognitivă 😀

“Would it save you a lot of time if I just gave up and went mad now?”

“The Answer to the Great Question… Of Life, the Universe and Everything… Is… Forty-two,’ said Deep Thought, with infinite majesty and calm.”

“I like the cover,” he said. „Don’t Panic. It’s the first helpful or intelligible thing anybody’s said to me all day.”

18. Stranger in a Strange Land by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.9) – Declar Stranger in a Strange Land cea mai nesuferită carte pe care-am citit-o vreodată până la capăt. NU, deci pur și simplu NU. Un NU și lui Heinlein de-acum înainte și personajelor sale masculine atotștiutoare și atotputernice, misogine și cu stofă de predicator moral. Un monolog mai enervant decât al lui Harshaw și niște personaje feminine mai stupide („huh?”)… PFF!
19. The Restaurant at the End of the Universe (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #2) by Douglas Adams – 4/5 (4/21) – După Heinlein, am fost inspirată să revin la Ghid 😀
20. Do Androids Dream of Electric Sheep? (Blade Runner #1) by Philip K. Dick – 5/5 (4.08) – Te bântuie și răscolește în stil philipkeydickian. Te face să reflecți asupra propriei tale umanități, asupra umanității în general.

“You have to be with other people, he thought. In order to live at all. I mean before they came here I could stand it… But now it has changed. You can’t go back, he thought. You can’t go from people to nonpeople.”

“It’s the basic condition of life to be required to violate our own identity.”

“I don’t really know; I have no way to tell. How does it feel to have a child? How does it feel to be born, for that matter? We’re not born; we don’t grow up; instead of dying from illness or old age, we wear out like ants. Ants again; that’s what we are. Not you; I mean me. Chitinous reflex-machines who aren’t really alive.” She twisted her head to one side, said loudly, “I’m not alive!”

21. Fahrenheit 451 by Ray Bradbury – 4/5 (3.96) – una dintre cele mai dragi audiobooks, probabil datorită faptului că am ascultat-o lecturată chiar de autor. Parcă simțeam căldura și dragul față de cărți și povești în vocea lui și o oarecare înțelegere față de oameni și față de aspectele mai puțin plăcute ale lumii în care trăim. De ascultat / vizionat A conversation with Ray Bradbury pentru a-i înțelege iubirea pentru cărți, l-aș tot asculta… 🙂

“Stuff your eyes with wonder, he said, live as if you’d drop dead in ten seconds. See the world. It’s more fantastic than any dream made or paid for in factories.”

“There must be something in books, something we can’t imagine, to make a woman stay in a burning house; there must be something there. You don’t stay for nothing.”

“If you hide your ignorance, no one will hit you and you’ll never learn.”

And when he died, I suddenly realized I wasn’t crying for him at all, but for the things he did. I cried because he would never do them again, he would never carve another piece of wood or help us raise doves and pigeons in the backyard or play the violin the way he did, or tell us jokes the way he did. He was part of us and when he died, all the actions stopped dead and there was no one to do them the way he did. He was individual. He was an important man. I’ve never gotten over his death. Often I think what wonderful carvings never came to birth because he died. How many jokes are missing from the world, and how many homing pigeons untouched by his hands? He shaped the world. He did things to the world. The world was bankrupted of ten million fine actions the night he passed on.”

Iunie
22. Starship Troopers by Robert A. Heinlein – 1/5 (3.99) – Nu „detronează” Stranger… , dar nah. Și am mai citit încă una…
23. Life, the Universe and Everything (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #3) by Douglas Adams – 4/5 (4.18) – Pansament pentru creieraș, după lecturi neplăcute.

Iulie
24. Elantris #1 by Brandon Sanderson – 3/5 (4.16)

„Pain lost its power when other things became more important. Kahar didn’t need a potion or an Aon to save him-he just needed something to do.”

25. Mindswap by Robert Sheckley – 4/5 (3.96) – Când te-apucă pofta de călătorii prin Univers, dar nu-ți poți permite financiar decât să îți muți conștiința într-un corp extraterestru. Iar când corpul aparține unui criminal interstelar, se complică lucrurile. Așa ajungi în alt corp, apoi în altul și altul. Până nu mai știi cine și ce ești :))
26. Oryx and Crake (MaddAddam #1) by Margaret Atwood – 4/5 (3.99) – Cartea e în mod insistent prezentată ca o poveste de dragoste și nu-i deloc așa, în opinia mea. Prin amintirile lui Snowman, posibil ultimul om rămas în viață după un accident nefericit, ești purtat într-o lume în care modificările genetice și direcția în care se dezvoltă acestea e ceea ce „conduce” societatea. Ce a cauzat accidentul ce a dus la dispariția oamenilor și care-i legătura lui Snowman cu asta? Și care-i treaba cu „Children of Crake” sau crakeri, cum le zice Snowman ființelor ce seamănă cu oamenii, dar nu sunt chiar oameni? 😀 Cartea ar fi primit 5 steluțe, dar personajul feminin principal îmi pare irealist și au fost câteva aspecte legate de personalitatea lui Oryx care nu mi s-au părut să aibă sens, chiar și într-un roman SF (= speculative fiction, nu science fiction).

August
27. Rendez-vous avec Rama (Rama #1) by Arthur C. Clarke – 2/5 (4.05) – Clarke rămâne autorul meu de suflet când vine vorba de genul science-fiction. Dar mi-e tare greu să îmi mențin interesul viu în astfel de scrieri.
28. Ghidul leneșului. Mic tratat pentru lenesi rafinați by Tom Hodgkinson – 4/5 (3.86) – Citită în concediu, deci sincronizare perfectă :))
29. Căsătoria din dragoste. Oare mai există? by Pascal Bruckner – 3/5 (3.37)

“Love has triumphed over marriage but now it is destroying it from inside”

Septembrie
30. tRai în doi by Victor Miron – 5/5 (4.9)

14021550_670597493093274_4721447477139446001_n
31. Hyperion (Hyperion Cantos #1) by Dan Simmons – 5/5 (4.2) – One of the most interesting fictional worlds I`ve discover recently 🙂 The stories of the pilgrims have such a different background, as all of our stories seem to have, but still, they are all connected. Or at least they all have their place in this Universe.
Looking forward for the second volume of the Hyperion Cantos 😀

“In the beginning was the Word. Then came the fucking word processor. Then came the thought processor. Then came the death of literature. And so it goes.”

“Who was Hitler?’ I said.
Tyrena smiled slightly. ‘An Old Earth politician who did some writing.”

“She had always felt that the essence of human experience lay not primarily in the peak experiences, the wedding days and triumphs which stood out in the memory like dates circled in red on old calendars, but, rather, in the unself-conscious flow of little things—the weekend afternoon with each member of the family engaged in his or her own pursuit, their crossings and connections casual, dialogues imminently forgettable, but the sum of such hours creating a synergy which was important and eternal.”

32. The Last Question by Isaac Asimov – 4/5 (4.58)

“There is as yet insufficient data for a meaningful answer.”

33. Henry and June: From „A Journal of Love”– The Unexpurgated Diary of Anaïs Nin – 2/5 (3.96)

Octombrie
34. Novecento. Un monologo by Alessandro Baricco – 4/5 (4.18) – Experiență interesantă, căci după lectura cu voce tare a cărții (clubul de lectură Vocea Cititorului), am vizionat și filmul „The Legend of 1900”, cu Tim Roth în rolul principal. Tonul cărții mi s-a părut o idee mai amuzant decât atmosfera din film. Per total o experiență plăcută, mai ales dacă ești pasionat de muzică și/sau pian.
35. Brave New World by Aldous Huxley – 4/5 (3.96)

“All right then,” said the savage defiantly, I’m claiming the right to be unhappy.
„Not to mention the right to grow old and ugly and impotent; the right to have syphilis and cancer; the right to have too little to eat, the right to be lousy; the right to live in constant apprehension of what may happen tomorrow; the right to catch typhoid; the right to be tortured by unspeakable pains of every kind.”
There was a long silence.
„I claim them all,” said the Savage at last.”

36. Muzicofilia. Povestiri despre muzică și creier by Oliver Sacks – 4/5 (3.87)

“Music, uniquely among the arts, is both completely abstract and profoundly emotional. It has no power to represent anything particular or external, but it has a unique power to express inner states or feelings. Music can pierce the heart directly; it needs no mediation.”

37. The Moon is a Harsh Mistress by Robert A. Heinlein – 2/5 (4.17) – A treia și ultima. Sper să am înțelepciunea necesară pe viitor pentru a refuza să-l mai citesc pe Heinlein.
38. The War of the Worlds by H.G. Wells – 3/5 (3.79)

39. The Lathe of Heaven by Ursula K. Le Guin – 5/5 (4.09) – Retrospectiv, e singura carte căreia tocmai i-am schimbat nota, căci e cu siguranță una dintre preferatele mele 🙂 Dacă ce ai visa în timp ce dormi ar afecta realitatea, ai interveni asupra lumii în care trăiești sau ai rămâne pasiv? De la a-l blama pe George Orr pentru pasivitatea și neutralitatea lui, la a-l înțelege și percepe ca pe un punct central de echilibru, e una dintre cele mai radicale schimbări de perspective asupra unui personaj. În plus, Ursula K. Le Guin îmi devine tot mai apropiată de suflet. E o căldură față de oameni și față de suferințele și defectele lor ce reiese cumva printre rânduri. Am descoperit și una dintre cele mai frumoase idei despre Univers și Sine, era cu o vacă, dar nu mai găsesc citatul. Pe scurt, George circulă cu metroul și vede pe geam o vacă. Șirul gândurilor ajunge la vaca ce stă acolo singură pe câmp și crede că pielea o separă de restul lumii, de Univers. Când, de fapt, pielea e cea care o conectează cu Universul. E o metaforă frumoasă la modul în care și noi ne formăm un Eu, îi dăm contur și trăim cu senzația că suntem ceva chestie separată de restul lumii. Când, de fapt… 🙂

40. fOameni by Victor Miron – 5/5 (4.5)
41. Cărțile pe față by Victor Miron  – Victor e unul dintre cei mai creativi oameni pe care-i cunosc, iar cartea aceasta e povestea din spatele cortinei pentru toate campaniile inedite de promovare a lecturii pe care le-a inițiat în ultimii ani. El a inițiat campania „Cărțile pe față”. În ultimii 2 ani, cititorii din Cluj au primit reduceri și gratuități în diverse locuri: discount-uri la librăria Bookstory  (dacă ai ca poză de profil pe Facebook un bookselfie), la service auto au primit o carte la schimb cât timp le era mașina în service, intrare gratuită la Grădina Botanică din Cluj dacă aveai o carte la tine, reduceri în diverse cafenele din Cluj de Ziua Internațională a Cărții, reduceri la stomatolog sau la saloane de înfrumusețare. Tot Victor a reușit una dintre cele mai faine chestii pentru lectura urbană: ai putut circula gratuit cu busul dacă citeai o carte. Victor a inițiat și Căsuța de cărți din Iulius Parc, Biblioteca vecinilor sau clubul de lectură Vocea cititorului. Iar în ultima vreme, reușește să imprime chiar și nunților o notă culturală.

Am enumerat toate campaniile inițiate de el pentru a înțelege de ce muream de curiozitate să aflu CUM și DE CE și CE îl poate motiva pe un om să depună atâta energie pozitivă și idei creative în încercarea de a promova lectura în rândul tinerilor și nu numai.

42. The Prince by Niccolò Machiavelli – 2/5 (3.76) – Din punct de vedere istoric, e interesant să descoperi viziunea unui nobil asupra puterii în anii 1500. Dacă nu ești însă pasionat de istorie în mod special și specific (sau de putere?), Prințul rămâne o lectură „ok” și cam atât. Iar preconcepția că Prințul ar fi o carte cu idei malefice și rău-intenționate nu-i justificată decât de o nefericită asemănare lingvistică. Mi se pare mai ok decât multe dintre așa-zisele cărți de dezvoltare personală din zilele noastre. Atât timp cât ești conștient de perioada istorică despre care discutăm 🙂

Noiembrie
43. Three Men in a Boat by Jerome K. Jerome – 3/5 (4.09) – Am ascultat cartea lecturată de Hugh Laurie, chiar m-am bucurat să îi aud vocea 😀 Nu-i chiar atât de amuzantă după cum e adesea prezentată. Mi-a plăcut în schimb tonul amuzat al naratorului, descrierile peisajelor și a locurilor prin care treceau, simțul auto-ironiei, seriozitatea autoimpusă și conștientă de sine de abordare a unor lucruri ce păreau vitale pentru un gentleman la sfârșit de secol XIX, dar care par atât de stupide acum. Autorul a fost un vizionar din acest punct de vedere. Și cât de mult timp liber aveau oamenii pe-atunci…
44. The Life-Changing Magic of Tidying Up: The Japanese Art of Decluttering and Organizing by Marie Kondō – 3/5 (3.77) – Am citit cartea din curiozitate, dacă tot m-a apucat virusul minimalismului anul trecut. În plus, în septembrie, i-am cumpărat cartea Ancăi, căci își dorea să-și facă ordine în casă și-n viață, așa că nah. Se cerea citită. Nu pot spune că m-a impresionat foarte mult, poate pentru că deja trecusem prin procesul de a scăpa de lucruri inutile sau nedorite pe cont propriu. Însă pare a fi o carte revelatoare pentru mulți oameni care încearcă să își elibereze spațiul interior și exterior de toate lucrurile adunate într-o viață.
45. So Long, and Thanks for All the Fish (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #4) by Douglas Adams – 4/5 (4.07)

“God’s Final Message to His Creation:
‘We apologize for the inconvenience.”

„Listen, bud,” said Ford, „if I had one Altairian dollar for every time I heard one bit of the Universe look at another bit of the Universe and say ‘That’s terrible’ I wouldn’t be sitting here like a lemon looking for a gin.”

46. Intermitențele morții by José Saramago – 4/5 (3.97) – Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună zi moartea (cu m mic) și-ar întrerupe activitatea și nici un om nu ar mai muri? Mi s-a părut inedită abordarea și faptul că Saramago a încercat la modul real să răspundă la întrebarea aceasta. Ce s-ar întâmpla în plan politic? Al afacerilor locale (firme de servicii funerare, de exemplu) și instituțiilor medicale? În familii și la nivel individual? Care ar fi implicațiile religioase? Prima jumătate a cărții e un mare exercițiu de imaginație. Poate deveni anevoios pe alocuri, dar cred că se merită efortul. Apoi, moartea devine personajul principal. Un alt exercițiu imaginativ inedit. Cred că e prima carte de Saramago pe care o citesc, cu siguranță vor mai fi și altele.
47. The Forever War #1 by Joe Haldeman – 2/5 (4.14) – Au fost câteva idei interesante, dar s-au pierdut din păcate printr-o interminabilă poveste de război.
48. Mostly Harmless (Hitchhiker’s Guide to the Galaxy #5) by Douglas Adams – 4/5 (3.96) – Știu că a cincea parte a trilogiei (hihi) nu e privită cu cei mai buni ochi de fani și critici, mai știu și că a fost scrisă într-o perioadă mai dificilă din viața lui Douglas Adams. Într-adevăr tonul cărții e considerabil mai serios și poate chiar trist / pesimist pe alocuri. Dacă aș fi citit #5 imediat după primul volum din Ghidul autostopistului… (care-i absolut teribil de amuzantă, entuziastă, energică), aș fi fost uimită de diferența de ritm și atmosferă. Cumva, am simțit că a fost ceva gradual. Poate nu e un final perfect al seriei, dar l-am simțit a veni natural.

“Nothing travels faster than the speed of light, with the possible exception of bad news, which obeys its own special laws.”

“Sometimes if you received an answer, the question might be taken away.”

“The fact that all of this was happening in virtual space made no difference. Being virtually killed by virtual laser in virtual space is just as effective as the real thing, because you are as dead as you think you are.”

Decembrie
49. Slaughterhouse-Five by Kurt Vonnegut – 4/5 (4.05) – În sfârșit! Nu-i nimic eroic într-un război. E inconștiență. E fără un sens real. E trist… Salturile în timp pe care le faci alături de Billy Pilgrim, care a devenit „unstuck in time” – (nu știu cum să traduc), sunt de fapt un mod de a îmbrățișa o viziune pasivă asupra vieții. Billy e purtat prin viață, de la un moment la altul, la întâmplare, fără o cronologie aparte – căci, după cum învață de la extratereștrii ce-l răpesc, timpul se întâmplă tot deodată. Poate am citit un roman sci-fi, poate un roman despre absurditatea războiului, poate un roman post-traumatic. Billy rămâne pasiv în fața vieții. Pasiv și în fața morții. De altfel, Kurt Vonnegut explica într-un interviu că personajul a fost inspirat după un camarad de-al său de război care, luat prizonier de război de către nemți, intrase într-o stare aproape catatonică… Am ascultat cartea narată de Ethan Hawke – excelentă voce! (mi se pare interesant că foarte rar reținem particularitățile vocilor actorilor, deși fața lor ne e foarte familiară. N-aș fi zis că Hawke are o voce atât de plăcută.)

“Everything was beautiful and nothing hurt.”

“And so it goes…”

50. The Most Wonderful Tales of the Year: Holiday Memories Written and Performed by Our Favorite Narrators by Audible Narrators – 3/5 (3.51) – O surpriză plăcută la final de an. Povești de Crăciun ale celor care de obicei narează poveștile altora 🙂
51. The Mote in God’s Eye (Moties #1) by Larry Niven & Jerry Pournelle – 3/5 (4.06)

“We play your part in order to understand you, but you each seem to play a thousand parts. It makes things difficult for an honest, hard-working bug-eyed monster.”

52. Oceanul de la capătul aleii by Neil Gaiman – 3/5 (3.99)

“Adults follow paths. Children explore. Adults are content to walk the same way, hundreds of times, or thousands; perhaps it never occurs to adults to step off the paths, to creep beneath rhododendrons, to find the spaces between fences. I was a child, which meant that I knew a dozen different ways of getting out of our property and into the lane, ways that would not involve walking down our drive.”

Oh, monsters are scared,” said Lettie. „That’s why they’re monsters.”

În a mea cameră 101…

Standard

Camera mea 101* nu-i la înălțime, nici plină de șerpi sau șobolani, păianjeni sau apă. E destul de statică și nu se învârtește la viteze copleșitor de amețitoare. Poate acum nu i-aș zice „cel mai îngrozitor lucru din lume”, dar cândva era cea mai mare frică a mea. În a mea cameră 101 se înghesuie toate zâmbetele false din lume, toate momentele de ruptură și lipsă de conexiune reală, toate prezențele absente și conversațiile goale și forțate de împrejurări, de bunul simț și decență.

În a mea cameră 101 lipsește autenticitatea. Ăsta-i cel mai groaznic coșmar al meu: că o persoană mi-ar oferi timp, cuvinte și zâmbete doar din politețe, ar fi prezentă doar fizic, dar absentă, mi-ar spune vorbe care nu înseamnă nimic pentru ea, nimic pentru mine, mi-ar crea momente și experiențe pe care nu le-ar chiar trăi.

13103354_10209392688194409_5569141828723184600_n

Singurătatea aceasta în care ne izolăm, în care ne ascundem unii de alții, o găsesc terifiantă. Faptul că purtăm conversații lipsite de sens, fără a fi cu adevărat acolo, prezenți în clipă, mă sperie. Ne furăm unii altora timp și viață. Și da, prin colțuri de cameră, e plin de falsitate. Roluri, măști, rău sau bine intenționate, nu contează, e relativ oricum. Mă sperie incapacitatea noastră de a ne privi în ochi și a fi… nu noi înșine, căci ce-o mai fi însemnând și asta?!, dar a fi autentici în ceea ce spunem, facem, gândim atunci, în acea clipă. Nu sinceri, nu-i neapărat non stop ceva dezirabil și adorabil, dar aliniați cu ceea ce suntem, ce simțim, ce gândim în acel moment. Nu atât de alienați… 

Așa-i camera mea 101. Într-o vreme, mă copleșise, devenise cât o lume întreagă și mă sufoca. Îmi vedeam fricile peste tot, nu vizitam camera, ci rătăceam prin ea. Toți o avem undeva prin gânduri, pe la ceva etaj cu emoții și trăiri traumatizante de care ne-am agățat și nu mai știm cum să scăpăm. N-am sfaturi pentru voi, de rătăciți prea mult printre frici. Dar știu sigur că sunt și alții pe-acolo, prin camera asta.

*Room 101 – camera apare în romanul 1984, George Orwell. Pentru mai multe detalii, citiți cartea.

Untouched by Human Hands

Standard

Lumea ar putea fi privită așa, cu mintea deschisă, de parcă ai citi literatură science-fiction. De parcă o privești în fiecare zi pentru prima oară și nu știi ce-i cu ea și cum funcționează. N-ai mai simți revolta aceea inutilă împotriva ei. Ar fi mai ușor să înțelegi și să accepți.

Monștrii [The Monsters]. Am aflat azi de pe Facebook, de la Bianca, de existența unei grupări neo-misogine aparent mai radicale. De fapt, nici nu știu despre ce-i vorba căci nu am dat click-uri și nici nu m-am documentat, dar mi-am amintit despre dilemele unora care, ajunși la finalul unui ciclu de 25 de zile, trebuie să își facă datoria civică și socială și să își ucidă nevestele. Devine amuzant de evident cum ne facem griji cu privire la moralitatea altora, a celor diferiți de noi, în timp ce propriile comportamente asumate și învățate social le acceptăm necondiționat, fără a ne întreba dacă nu cumva noi suntem monștrii din poveste…

Cât te costă să trăiești? Cât te costă să chiar trăiești? [Cost of living]. Cred că țin la sentimentul de libertate, fie el și iluzoriu cum l-au decretat unii a fi. De-asta nu îmi place ideea de împrumut și de a fi datoare cuiva cu ceva. Nu știu cum trăiesc unii liniștiți pe credite bancare. Eu aș vrea totuși să merg pe Marte. Sau măcar vreun nepot de-al meu să meargă – pe Marte, pe vreun inel saturnian sau poate-i norocos și devine autostopist galactic.

Altceva [The Altar]. Când totul devine prea familiar, trebuie să alternezi ceva. Iar dacă nu o faci tu, ți se întâmplă. Niciodată nu lăsa lucrurile să ți se întâmple! 😛 De altfel, dacă mergi pe stradă și privești în jur, observi că unii oameni par scoși din alte straturi și împletituri universale.

Feluri și forme [Keep your shape]. Dacă aș putea fi oricum, aș fi mereu altcumva. Și putem fi oricum, suntem toți niște Grom, elastici, dar închistați în niște idei sociale fără noimă. De fapt, avem abilitatea de a ne asuma ce formă vrem, doar că până ajungem să înțelegem cu adevărat asta, durează…

Afectat [The Impacted Man]. Oare eu cum aș construi o galaxie, o metagalaxie? Poate verbul a crea ar fi mai potrivit, dar întotdeauna mi-a plăcut a construi. Creația îmi pare poetică și temporară, un moment frumos și scurt și poate abstract, construcția e o muncă în desfășurare, unde trebuie să pui piesă cu piesă, să le faci să se îmbine armonios. Și funcțional. Dacă nu construiești funcțional, te trezești cu tot felul de afectați prinși în structura timpului și a spațiului.

Otravă sau comestibil? [Untouched by Human Hands]. Noi, generațiile actuale și urbanizate, habar n-avem să diferențiem alimentele cu potențial de otravă de cele comestibile nici măcar aici, pe Terra. Ne-am descurca într-un depozit extraterestru? Cum poți să știi dacă mâncarea unei specii extraterestre e mâncare și pentru tine sau e otravă? Cum poți să știi dacă ce-l otrăvește pe membrul unei specii te otrăvește și pe tine… sau dacă te hrănește?

Viermi [Warm]. Știu că nu așa se traduce, dar poate și Sheckley s-a jucat cu ideea… Când începi să privești oamenii ca fiind niște grămăjoare de atomi, care funcționează împreună, așa cum o face orice mecanism, când devin doar niște pattern-uri de organizare a materiei, e greu să simți ceva pentru ei, să le acorzi importanță… să nu devii cinic. Când înveți despre senzațiile umane și despre procesele fiziologice care au loc în corpul uman, înțelegi că suntem construiți așa, astfel încât să vedem întregul, rezultatul. Să vedem fața zâmbitoare a unui om, nu bucăți fragmentate de carne și oase care se așează într-o structură relativ ascendentă și simbolică, dar care nu îți transmite nimic. Uneori, reușim să defragmentăm și să pătrundem în profunzimea procesului. Poate fi înspăimântător, poate fi dezolant. Poate fi provocator și, la fel ca Anders din poveste, vei vrea să te apropii, vei vrea să înțelegi. Cu riscul de a te pierde de ceilalți, de tine.

untouched by human hands

 foto: Mario Dance Atelier  

Haiganu. Fluviul Șoaptelor

Standard

,,Mii. Mii de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Mii.”

Pe vremea când începeam să răsfoiesc primele câteva numere din benzile desenate românești (da!) ,,Harap Alb continuă„, mi-era tot mai clar că personajul principal, din punctul meu de vedere, era Ochilă. Noul Ochilă, reinventat și (re)definit, zis Haiganu. Într-o vreme, îmi trecea prin cap să îmi cumpăr și un tricou cu Zeul osândit. Singurul dintre Cei Mari care colindă pământul. Mi-era, de altfel, destul de clar că nu atât benzile desenate în sine mi-au stârnit curiozitatea în ceea ce-l privește pe Haiganu, cât acele câteva pagini de foileton, ce apăreau în fiecare număr. Mi-am spus că și dacă benzile desenate n-ar avea nici o valoare (nu-i cazul, dar pentru a puncta ideea), mi-aș lua revistele pentru acele câteva pagini de Fluviul Șoaptelor.

Nu mai citisem texte scrise de un autor român contemporan, texte literare, fantasy în acest caz, care să mi se strecoare în minte și să mă învăluie atât de puternic într-un fel de ,,vrajă” întunecată. (De altfel, sunt destul de habarnistă când vine vorba de scriitori români din zilele noastre.) E o atmosferă apăsătoare în rândurile scrise de Marian Coman, dar nu una care te distruge emoțional, cum o fac unele cărți, ci una care îți ține mintea captivă. Fără o altă asemănare evidentă între romane, am mai trăit o astfel de experiență cu ,,Un veac de singurătate” al lui G.G. Marquez.

,,Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, Fluviul Șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă.”

Coperta_Haiganu-580x798

Fluviul Șoaptelor, primul roman din trilogia lui Haiganu, a fost lansat oficial cândva spre sfârșitul anului 2015, în cadrul unui turneu de promovare prin țară. M-am ales cu autograful lui Marian Coman și al lui Andrei Moldovan (omul cu ilustrațiile) și cartea a devenit parcă mai prețioasă. Poate e stupid, dar are valoarea umană, dincolo de rândurile scrise 🙂

IMG_20160309_215313

Discutam cu Darius, chiar zilele trecute, despre arta din România, despre artiști și despre statutul lor. Despre cum se simte încă o teamă de a-ți lăsa creativitatea să zburde, de a explora noi teritorii. Despre tipare și autolimitare. Cumva, Haiganu e revigorant din acest punct de vedere: elemente preluate din mitologia traco-dacă sau din folclorul românesc, alături de personaje îndrăgite smulse din poveștile copilăriei și puse într-un univers mult mai complex, mai dinamic, se armonizează într-o poveste inedită.

Ochilă a părăsit lumea basmului și a pășit în teritoriul fantasy-horror. Acțiunea se petrece cu câteva secole înainte de venirea pe lume a faimosului Harap-Alb, dar avem deja personaje pe care le recunoaștem, deși foarte vag, în rândurile romanului: Haiganu (Ochilă), Moroianu (Spânul), Nedelia (Sfânta Duminică), Ziraxes (Împăratul Roș) sau Cerbul (cel cu pietre prețioase…). Vag… deoarece în rândurile scrise de Marian Coman nu te vei putea simți ca-n basmul lui Creangă.

labimg_580_pagina_interior_haiganu

E o lume cu totul nouă, cu propria-i geografie și istorie, cu ființe grotești și fantastice, cu propriile-i legi de guvernare.

E o lume sumbră și întunecată. O lume în care copii orfani ajung pe mâinile vreunui Dekibalos, căpcăun cu apucături oribile, doar ca să conștientizezi rapid că se poate mai rău: o lume care își poartă războaiele pe spatele copiilor, copii ce își pierd inocența și, curând, umanitatea. Copii ce își pierd vocea:

,,Apoi, Haiganu îi văzu pe ceilalți copii, toată Armata Orfanilor încolonată perfect, cu bâtele, furcile, topoarele ori săbiile strânse în mâini. Iar lucrul care-l uimea cel mai mult pe Haiganu nu era mulțimea de copii transformați în monștri, nu leșurile adunate în mormane, nu templul care încă ardea mocnit, ci mai cu seamă liniștea. Niciun gând, niciun geamăt, nicio voce nu se ridica din Armata Orfanilor, niciun cuvânt nu sărea de acolo în Fluviul Șoaptelor.”

Zourazi e copilul prin vinele căruia curge sânge de mag. Iar în sângele magilor, se spune că, au scuipat zeii. Tinzi să crezi că o fi vreo poveste inițiatică aici, cu eroul ales, mica excepție care va salva lumea. Povestea lui Zourazi urmează însă un fir neașteptat, din primele până în ultimele rânduri ale romanului. Legătura ,,puiului de mag” cu Zeul Osândit devine destul de evidentă, poate prea devreme în cursul poveștii, însă e fascinantă prin dinamica ei pe măsură ce se desfășoară acțiunea.

Haiganu nu e un personaj frumos. Nu e personajul ,,bun”, poate nici măcar personajul principal. E ,,zeul învins, ființa cu un singur ochi, cel-în-care-nu-crede-nimeni, marele uitat, cel aruncat din lumea Celor Mari în cea mai mică dintre lumi, osânditul, Haiganu, pe numele său din prima limbă a lumii…”.

Osândit să colinde pământul până la sfârșitul timpurilor și să poarte veșnic cu el toate gândurile, toate vocile lumii. Osândit să nu aibă un moment de liniște, să îi aibă în minte pe toți oamenii, de pretutindeni, să le audă suferințele, nevoile, nemulțumirile, să le cunoască demonii și slăbiciunile.

L-am simțit pe Haiganu asemeni omului contemporan, bombardat constant de informații și de prezența celorlalți, dar trăind într-o singurătate cruntă. Și tocmai când te apucă disperarea și simți cum izolarea și prezența sufocantă a tuturor oamenilor devin insuportabile, auzi o voce clară de copil:

,,-Hei! E cineva aici?…”

 

Mai Pen Lai sau geografia fericirii

Standard

“Only a fool or philosopher would make sweeping generalizations about the nature of happiness. I am no philosopher, so here goes: Money matters, but less than we think and not in the way that we think. Family is important. So are friends. Envy is toxic. So is excessive thinking. Beaches are optional. Trust is not. Neither is gratitude.”  

Dacă am căutat vreodată fericirea, în mod activ și în mod deosebit, nu știu. Poate nu am conștientizat vreo căutare, căci mi se pare că pot fi fericită cu ușurință, oricând, dacă îmi dau voie. Sunt una dintre persoanele alea insuportabile care pot fi cu adevărat fericite la vederea unei mămăruțe, care își pot încetini percepția timpului și pot savura cu adevărat o adiere de vânt, sunetul mașinilor în plin trafic urban sau o strângere de mână. În același timp, știu că nu par neapărat fericită, mă exteriorizez mai greu, mai rar și doar cu persoane alături de care mă simt în largul meu.

Bineînțeles, capacitatea de a simți fericire intensă din lucruri mărunte merge, la același potențial de intensitate, și în direcția opusă. Am avut porția mea de nefericire, de durere și suferință. Cândva, simțeam chiar că nu voi mai putea fi niciodată fericită. Deloc. Nicicând. Am învățat, greu, că absolut totul e efemer (mai ales oamenii), că totul trece și face loc pentru altceva. Și că e în regulă, e ok să fie așa.

Dincolo de abilitatea ta interioară de a simți fericire, am învățat în ultimul an și cât de important este să ai în jurul tău oameni care te încurajează să fii fericit, care își doresc asta pentru tine la modul real, concret, nu doar la ceva nivel abstract și ideal.

***
M-a intrigat titlul și începutul cărții. Poate pentru că mi-am descoperit fericiri în locurile pe care le-am vizitat și explorat în ultimii ani. Putem vorbi de o geografie a fericirii? Sunt unele locuri mai fericite decât altele? Mă întreb acum și în ce măsură te influențează numele, căci pe autorul morocănos care mi-a înseninat diminețile îl cheamă tocmai Weiner (pronunțat ca whiner = plângăcios)

Nu am citit propriu-zis The Geography of Bliss: One Grump’s Search for the Happiest Places in the World, ci am ascultat-o dimineața, în drum spre serviciu, sau la întoarcere spre casă. Jumătățile acelea de oră, care altfel se pierd pentru totdeauna fără a contribui în vreun mod la evoluția mea, au devenit călătorii inedite în diverse colțuri de lume. Am pornit, fără să știu la ce să mă aștept, în căutarea fericirii.

M-a intrigat începutul cărții (audiobook-ul e realizat / lecturat chiar de autor), căci demontează un clișeu care demontase la rândul său un alt clișeu. Clișeul era că scopul vieții noastre (și responsabilitatea) este să căutăm și să ne găsim fericirea. Se crease un fel de idee că fericirea e undeva la capătul unei călătorii și că oamenii n-au decât să o găsească. Că fericirea e acolo, afară, ne așteaptă. O fi o casă, o mașină și alte lucruri concrete și palpabile pe care le obținem sau realizăm. Apoi, clișeul a fost înlocuit cu o străveche și uitată idee, devenită și ea în ultimii ani tot un clișeu: fericirea e în noi, în interior, fericirea nu e destinația, ci un mod de a trăi, de a călători.

Și vine Weiner ăsta, Eric, și zice că întotdeauna i s-a părut că fericirea-i imediat după colț, trebuie doar să descoperi colțul potrivit (,,the right corner”). Și pornește într-o lungă călătorie în căutarea celor mai fericite locuri de pe Pământ.

  • În Elveția, învățăm câte ceva despre moderație, eficiență, importanța ciocolatei, a regulilor și a democrației și despre cât de toxică este invidia.
  • În Bhutan, una dintre cele mai fericite țări din lume, care își măsoară progresul în Fericirea Internă Brută, descoperim că nu stă nimeni să reflecte prea mult referitor la ,,Cât de fericit sunt eu?”. Oamenii își trăiesc viața simplu, nu se întreabă nici ce anume i-ar face mai fericiți, lasă ziua și viața să își urmeze cursul și sunt fericiți.
  • La o altă extremă, ajungem în Qatar, unde poate-i cel mai ușor să testezi teoria banilor care (nu) aduc fericirea. Lipsa culturii, a unor ,,rădăcini”, a unor scopuri în viață și a relațiilor sociale  profunde duce la nefericire aici, în Qatar.
  • O fericire neașteptată am descoperit în Islanda. Neașteptată – din cauza stereotipului de fericire asociată cu palmieri, plaje albe, cer senin și ape limpezi. Răcoroasă și întunecată, Islanda încurajează creativitatea și ideea de comunitate. Eșecul nu este desconsiderat, ci este o dovadă a faptului că ai făcut ceva, ai încercat. Oamenii sunt încurajați să exploreze mai multe direcții în carieră, în loc să se specializeze doar într-un domeniu. Și își iubesc limba. Cum te poate asta face fericit? Iubind limba și cuvintele pe care ești nevoit să le rostești, vei fi dornic și vei putea să îți exprimi gândurile și trăirile interioare mai ușor.
  • Weiner ajunge și în Moldova (nu a noastră, dar de lângă noi). Și tot speram să spună ceva și de România, să ne viziteze și pe noi. În ultimele luni, am tot citit de bine despre Transilvania, cel puțin, în tot felul de publicații internaționale axate pe turism. Recunosc, mă simt bine când citesc ceva laudativ la adresa țării noastre, deși am zero patriotism în mine. Dar iubesc locurile astea, cu pădurile, munții, satele și obiceiurile ce se pierd în negura timpului. Cu toate acestea, mi-ar fi plăcut să cădem sub ochii morocănoși ai lui Weiner, să ne analizeze și pe noi din perspectiva fericirii carpatice. Moldova e săracă și nefericită, asta-i cert. În mare parte, e nefericită din cauza sărăciei, dar cea din urmă nu e un factor chiar atât de decisiv (există țări mult mai sărace, dar nu atât de nefericite precum Moldova). Dacă nu sărăcia, ce? Lipsa de identitate și faptul că oamenii se compară în mod constant cu țările vecine mai dezvoltate.
  • Mi se face somn și omit să dezvolt concluziile de călătorie din Marea Britanie, America sau India. Ascultați-le singuri, Weiner are una dintre cele mai plăcute voci descoperite pe audiobooks, e amuzant, fără a fi strident, e o voce caldă/calmă, dar care îți ține mintea atentă, nu te adoarme 😛

Mai Pen Lai e o vorbă a thailandezilor, un fel de ,,never mind”, dar într-un sens eliberator, pozitiv. Dacă ar fi să am nevoie de ceva idee frumoasă după care să mă ghidez pentru a fi mai fericită, în acest moment al vieții mele, cele trei cuvinte o însumează perfect. Aș vrea să învăț să nu acord prea multă atenție unor lucruri, în esență, nesemnificative. Să învăț să las lucrurile așa cum sunt, să nu mă mai zbat (interior sau exterior). Mai Pen Lai nu-i rețeta fericirii pentru cei care deja sunt leneși și nepăsători 😛 (căci asta ar fi fața negativă a monedei), dar e o mantra sănătoasă pentru perfecționiști și agitați 🙂

Pe final, mi-am dat seama că fericire e să asculți pe un altul cum vorbește despre fericire (contează și că un altul are voce excelentă, e amuzant etc). Fericirea am găsit-o, eu cel puțin, nu într-un loc anume, ci în faptul în sine, de a fi acolo, de a explora, de a descoperi noi oameni, noi teritorii.

Deci, putem vorbi de o geografie a fericirii? Nu știu, locurile își pun amprenta asupra noastră așa cum și noi ne punem amprenta asupra lor. În cele din urmă, însă, tot oamenii și modul în care și-au dezvoltat societatea și atitudinile vizavi de viață sunt cele care ne marchează. Iată, fericirea o putem găsi în cele mai neașteptate locuri.

În ideea aceasta, sper să ajung prin Thailanda cândva, să am parte de o infuzie serioasă de mai pen lai 🙂

Și câteva citate relevante din carte (pff, încă le citesc cu vocea lui în cap) 😀

“So the greatest source of happiness is other people–and what does money do? It isolates us from other people. It enables us to build walls, literal and figurative, around ourselves. We move from a teeming college dorm to an apartment to a house, and if we’re really wealthy, to an estate. We think we’re moving up, but really we’re walling off ourselves.” 

“I would not have done anything differently. All of the moments in my life, everyone I have met, every trip I have taken, every success I have enjoyed, every blunder I have made, every loss I have endured has been just right. I am not saying that they were all good or that they happened for a reason…but they have been right. They have been okay. As far as revelations go its pretty lame, I know. Okay is not bliss or even happiness. Okay is not the basis for a new religion or self help movement. Okay won’t get me on Oprah, but okay is a start and for that I am grateful. Can I thank Bhutan for this breakthrough? It’s hard to say […] It is a strange place, peculiar in ways large and small. You lose your bearings here and when that happens a crack forms in your armor. A crack large enough, if you’re lucky, to let in a few shafts of light.”  

“Part of positive psychology is about being positive, but sometimes laughter and clowns are not appropriate. Some people don’t want to be happy, and that’s okay. They want meaningful lives, and those are not always the same as happy lives.”

 “a simple question to identify your true home: where do you want to die?”   

“Our happiness is completely and utterly intertwined with other people: family and friends and neighbors and the woman you hardly notice who cleans your office. Happiness is not a noun or verb. It’s a conjunction. Connective tissue.”  

“Some places are like family. They annoy us to no end, especially during the holidays, but we keep coming back for more because we know, deep in our hearts, that our destinies are intertwined.”  

“Maybe happiness is this: not feeling that you should be elsewhere, doing something else, being someone else.”  

Every now and then, though, my travels resurface and in unexpected ways. My iPod crashed the other day. I lost my entire music collection, nearly two thousand songs. In the past, I would have gone through the roof with rage. This time, though, my anger dissipated like a summer thunderstorm and, to my surprise, I found the Thai words mai pen lai on my lips. Never mind. Let it go. I am more aware of the corrosive nature of envy and try my best to squelch it before it grows. I don’t take my failures quite so hard anymore. I see beauty in a dark winter sky. I can recognize a genuine smile from twenty yards. I have a newfound appreciation for fresh fruits and vegetables…

Un loc pe harta fericirii:

12115584_10207850049629409_717197522659023328_n
(foto: Gabi Roșca)

Mira-m-aș

Standard
Mira-m-aș

Plutiri pe valuri, pe spate, cu ochii în cer. Îmi râde creierul în hohote, dar strâng bine dinții să nu înghit sare. E colțul meu fericit. Timpul se oprește în loc, nimic nu mai există și totul există deopotrivă, acum, aici. Plutind în locul meu special și fericit, pe valurile Mării Tireniene, îmi permit luxul să hoinăresc cu mintea și în alte locuri fericite, în brațele cuiva, undeva pe-acasă…

Știi că ți-ai găsit locul când iubești anticipația regăsirii și familiaritatea ei, dar te simți de parcă acum trăiești pentru întâia oară senzația pură de bucurie, o simți visceral, cu toată ființa ta, o simți activ. Așa sunt valurile mării pentru mine. Retrăiesc de fiecare dată uimirea întâlnirii cu ele.

11988320_10207652326366451_8317002918901288780_n

Pentru senzația de plutire pe valuri, cu privirile spre cer, nu există fotografii. O descoperi. Și redescoperi.

După ore de lenevit în apă, mă las purtată spre mal. Mai am de făcut câțiva pași și am părăsit marea. Apune soarele, încă o privire înspre picioare. Vezi că apa-i roz? Simți mirarea din tine cum crește și înclini ușor capul într-o parte. Pe mal, o mică și dubioasă creatură. Se adună oameni mirați în jurul ei.  Ce o fi? Încă trăiește. O studiem, o atingem cu rețineri, ne învârtim în jurul ei. Ne mirăm. Și ce frumos! Ce frumos să vezi oameni mari mirându-se sincer, spontan, făcând ochii mari și curioși!

IMG_20151208_021040

Redăm mării creaturica, fără să scăpăm de uimirea apariției ei pe plajă.

De fapt, citeam un articol care mi-a stârnit amintirea creaturicii și mai ales a senzației de uimire, de mirare, care ne-a încercat atunci.

,,Ne trebuie un suvenir, fiindcă, în lipsa lui, ne temem să nu uităm. În trecut, în lumea în care minunarea era posibilă, existau exploratori și aventurieri; în lumea de azi, nu pot exista decât turiști. Călătoriile în necunoscut, de pe vremuri,  bogate în semnificații și, de bine sau de rău, absolut de neuitat, s-au transformat azi în triste pelerinaje către ceva văzut deja la televizor și dominate de o pseudo-veselie teatrală, având ca unic element memorabil suvenirurile de doi bani.”

,,Știind dinainte ce vom vedea, orice uimire se micșorează. Nu mai apare sentimentul de minunare. Mici doze de informare despre ceea ce vom vedea (o fotografie, un film) ne împiedică să receptăm în toată amploarea lor doze mai mari de informații (care produc minunarea), când vedem totul în lumea reală.” (Roberto Quaglia – Puterea imunologiei mimetice)

Panică pentru o secundă. Când a fost ultima dată când te-ai minunat cu adevărat de ceva? Când ai văzut pentru prima dată, cu adevărat, ceva? Din acest punct de vedere, parcă invidiez și eu omul secolelor trecute. Aproape că îmi vine să fug de toate fotografiile lumii acum, să nu îmi fure din minunare. Totuși, nu toți vrem să fim exploratori, nu toți ne mirăm bucuroși de creaturici ivite pe plajă, ce colorează apa în roz.

Putem călători virtual în toate colțurile lumii, putem studia toate speciile de animale existente (de la distanță), dar cum mimăm momentul unic de mirare și entuziasm pe care îl simți doar atunci când vezi ceva prima dată, când e acolo lângă tine și îl poți atinge?…

Procesul de creație: Noaptea de Sânziene

Standard

[Articol scris pentru revista 21art, prin toamna 2014. Publicat acum datorită unui anume serial HBO 🙂 ]

M-au fascinat mereu “rotițele” și mecanismele interioare ale oamenilor, eternele “cum” și “de ce”-uri în ceea ce-i privește m-au făcut să caut, curioasă, răspunsuri. În artă, ca și în știință, de exemplu, vedem și evaluăm, în cea mai mare parte a timpului, produsul sau rezultatul final. Aflăm concluziile unor studii științifice sau analizăm, observăm, apreciem și, poate, în cele din urmă, aplaudăm opera de artă în momentul în care ea este finalizată.

Acei dintre noi care pun preț nu doar pe destinația finală, ci și pe peripețiile călătoriei, vor cauta și savura entuziasmați și poveștile din spatele rezultatului final. Am descoperit de-a lungul timpului faptul că, uneori, actul creator sau procesul de creație reprezintă o operă de artă în sine. Modul în care aceasta ia naștere poate fi extrem de fascinant, uneori la fel de sau chiar mai fascinant decât lucrarea în sine.

De aici, probabil, interesul pentru jurnalele literare. Căci ce sursă poate fi mai bună decât autorul însuși pentru a descoperi cum și de ce a creat o anumită operă? Acele însemnări și notițe impulsive, mult mai puțin filtrate sau reformulate decât textele literare, mai sincere și mai spontane – ele ne întroduc în universul lăuntric al unui artist.

Noaptea de Sânziene, celebrul roman al lui Mircea Eliade, e considerat de foarte mulți critici, dar și de către cititori, un roman complet și complex. Cei care l-au citit au simțit probabil acea senzație de fascinație, da – cred că acesta ar fi cuvântul, inexplicabilă în care romanul este învăluit. E ca un vis. Ca o transă în care intri și aștepți, așa cum așteaptă și Ștefan, așa cum a așteptat și Eliade, să se întâmple ceva, acel ceva. Te apasă o neliniște, încerci să deslușești misterul, întreg romanul e ca o experiență onirică.

De unde a izvorât această poveste ? Cum au prins personajele viață ? Un scriitor creează de la zero o lume întreagă, în care noi pășim și, pentru scurt timp, ne-o revendicăm, devenim cetățeni, ne implicăm emoțional. Omenirea își pune întrebări care vizează Creația din cele mai vechi timpuri, poate e doar natural să ne intereseze orice proces de creație.

Citind Jurnalul lui Eliade, pe nesimțite, prin anul 1949, observi cum se strecoară o idee care va zdruncina universul lăuntric al acestui om, care îi va acapara energiile creatoare pentru câțiva ani buni și îl va determina să creeze o operă de artă, o nouă lume. Acum, în 1949, e momentul în care Eliade își amintește de un „fel de poveste” pe care și-o imaginase în perioada petrecută în Portugalia și sub a cărui vrajă trăise multe zile la rând: : „Trăiam aşteptând: să mi se întâmple ceva, să mi se dezvăluie ceva.”

După cum mărturisește în repetate rânduri, sub diverse forme, Eliade și-a iubit mereu, cel mai mult, cărțile pe care le plănuia, cărțile nescrise. Scria impulsiv, „inspirat”, pe moment, iar tot ce se prelungea și trebuia filtrat, devenea pentru el artificial și neinteresant.
Astfel, la foarte scurt timp, în același an, Eliade începe să scrie Noaptea de Sânziene. Își stabilește numărul maxim de pagini – fapt ce îi impune automat necesitatea unei proze condensate. Își pregătește instrumentele de scris, renunțând la creioane din dorința de a salva manuscrisele.

Mulți artiști își văd viitoarea operă ca rezultat final, în cele mai mici detalii, încă dinainte de a începe procesul de creație. Motiv pentru care am găsit interesant faptul că Eliade știa doar începutul și sfârșitul romanului, în momentul în care a început să scrie. Poate tocmai această spontaneitate și acest mod impulsiv de a scrie au conferit literaturii sale un farmec și un mister, de multe ori, irezistibil.

„Eu, când „văd” un roman în liniile lui mari (mai precis, când văd începutul şi personajul principal), mă şi apuc să-l scriu. Şi romanul se face pe măsură ce înaintez în redactarea lui. De aici, mai ales în vechile mele romane, şovăiri, inconsistenţe – şi multă umplutură. Improvizez în fiecare seară ceea ce va trebui să scriu în timpul nopţii. Uneori, încep capitolul fără să ştiu ce se va întâmpla, ce personaje vor interveni etc. Dacă aş avea răbdarea să scriu un roman de două ori sau să-mi pierd multe ore filmându-l mental şi alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense, aş deveni poate şi eu un „adevărat romancier”. Dar, ca şi la cursurile şi conferinţele mele, eu nu sunt „inspirat” decât când văd un lucru pentru întâia oară. Tot ce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi se pare artificial.”

În acest prim an de creație, îl vei descoperi pe Eliade mulțumit, de câteva ori, de paginile scrise la roman, însă acest lucru se va schimba radical în cei doi ani care îi urmează. Da, remarci uimit că au trecut doi ani de la prima menționare a nopții de sânziene în Jurnal și, totuși, toate aceste însemnări, disparate în cei doi ani, au o continuitate a lor, un fir misterios invizibil care le leagă și le separă de toate celalalte rânduri din Jurnal.

În 1951, Eliade își notează în Jurnal, referitor la Noaptea de Sânziene: „Mă reîntorc adesea cu gândul la romanul meu. Foarte multe pasaje mi se par stridente. Mă tot întreb: cum s-ar putea oare scrie firesc, simplu, „credibil” despre lucruri atât de „mari” ca trecerea timpului, dragostea, miracolul întâmplărilor? Şi fără a recurge la cele 2000 de pagini la care avea dreptul Tolstoi?…”

O ușoară insatisfacție, un simplu of se vor transforma în curând într-o cruntă nemulțumire și dezamăgire. Eliade nu se dezice de la imaginea scriitorului, artistului, omului de geniu perfecționist și autocritic. Să fi fost textul inițial într-adevăr atât de „surprinzător de artificial” sau „iremediabil mediocru”? În mod clar, iremediabil nu a fost. Citind aceste pagini de jurnal, parcă încolțește în tine curiozitatea de a vedea cu ochii tăi etapele procesului creativ. S-ar diminua oare impactul operei de artă asupra noastră dacă am intra în contact cu aceasta, în diversele ei etape de creație, sau, dimpotrivă, am aprecia-o înmiit tocmai pentru că am asistat la fiecare piesă de puzzle adăugată treptat, cu migală ?…

Iată surprinzătoarele nemulțumiri, autocritici, revizuiri și remarci negative cu privire la viitorul roman:

,,Am încercat să recitesc începutul romanului. Imposibil! Surprinzător de artificial. Mă întreb cum am putut crede în asemenea pagini. Va trebui să refac tot începutul. Dar cum şi când? Nici unul din personajele principale n-are consistenţă. Scriam „inspirat” – şi totul mi se părea „frumos” pentru că îmi visam visul meu şi nu vedeam textul pe care îl scriam.”

,,M-am tot chinuit, săptămâna aceasta, încercând să „salvez” romanul. Uneori, eram deznădăjduit: totul mi se părea iremediabil mediocru, factice, de prost gust chiar. Dar cred că am găsit, sau sunt pe cale de a găsi, o soluţie: să renunţ la întâmplările incredibile şi la atmosfera de feerie din primele zeci de pagini, să le prezint numai ca o dorinţă – absurdă şi totuşi logică – a lui Ştefan, să concentrez întreaga acţiune.”

”Mă oprisem la o versiune care, acum o săptămână, mi se părea bună. Recitind-o în textul dactilografiat de Christinel, mă deprimă. Câteva pagini excelente; restul, foarte oarecare, umplutură. Este tocmai ce mă indigna în versiunea 1949: e scris ca să fie scris, nimic altceva. Nici un efort creator.”

”Sunt furios că, în 1949, m-am apucat de acest roman absurd. Aş fi putut relua urmarea Huliganilor (acele aproape cinci sute de pagini scrise…) sau aş fi putut inventa altceva, care să-mi îngăduie desfăşurarea actualelor mele posibilităţi. Dar am ales un subiect care mă exasperează prin dificultăţile şi imposibilităţile lui.”

Fiecare pagină de jurnal care amintește de „Noaptea de Sânziene” se înscrie parcă într-un ciclu atemporal. Viața omului Eliade continuă, își urmează cursul firesc, au loc evenimente importante – simți trecerea timpului! De fiecare dată, însă, când gândurile sale se îndreaptă înspre roman, te regăsești într-o zonă crepusculară, asemeni celei în care a fost plasat Ștefan, personajul romanului, unde timpul parcă a stat pe loc. Consecvența cu care această senzație atemporală te învăluie la simpla menționare a nopții de sânziene în jurnal este cauzată, desigur, de trăirile scriitorului – care nu se desprind de acel fir invizibil ce le leagă, indiferent de evenimentele și timpul exterior ființei. Iată cum, procesul de creație este atemporal, are propriile lui coordonate, independente de lumea aceasta.

Eliade mărturisește, în același an 1951, că se simte „devorat pe îndelete de o neînţeleasă tristeţe care, până la urmă, mă secătuieşte” de fiecare dată când lucrează la roman, o tristețe și, aș adăuga, o neliniște și un freamăt al ființei care îți sunt transmise și ție, ca cititor. Simți cum e măcinat, îi simți zbuciumul sufletesc și intelectual de fiecare dată când se gândește la Noaptea de Sânziene.

Treptat, până în 1954, în următorii doi ani așadar, observi o oarecare acceptare a posibilităților și imposibilităților scrierii acestei povești, o maturizare psiho-literară în ceea ce privește acest roman, căci Eliade reușește treptat să își clarifice rolul fiecărui personaj, iar acea tristețe de care aminteam mai sus își găsește explicația ca fiind o posibilă anticipare inconștientă a sfârșitului.

Șocul pe care tu îl simți, în calitate de consumator de artă, are loc în momentul în care conștientizezi că el, scriitorul, Eliade în acest caz, descoperă misterul poveștii deodată cu tine, descâlcește ițele pe măsură ce înaintați împreună în Noaptea de Sânziene. Eliade a descoperit semnificațiile simbolurilor și întâmplărilor (reîntâlnirea, căutarea, mașina) pe măsură ce povestea prindea contur, pe măsură ce scria, pe măsură ce se apropia, cu fiecare cuvânt așternut, de scena finală, din pădure. Își dă seamă și el, uimit, că ceea ce își imaginase inițial ca reprezentând sfârșitul, avea, de fapt, o cu totul altă semnificație…

Jurnalul reprezintă mici frânturi, o mică ușă de acces înspre procesul de creație care a avut ca rezultat o capodoperă literară. Terminând de scris romanul, observi cum toate frustrările, neliniștile, zbaterile interioare ale lui Mircea Eliade s-au domolit. Te face să ridici nedumerit din umeri, iar comparația dintre scriitorul care dă naștere unei povești și un suflet bântuit de o entitate ce ține morțiș să prindă viață, să se manifeste în lumea noastră, e aproape inevitabilă. Noaptea de Sânziene pare să fi fost o forță independentă, înafara controlului autorului, pare să se fi creat singură…
Toate nemulțumirile s-au transformat, în cele din urmă, într-o satisfacție pe măsură. Povestea procesului de creație, măcar ea, are așadar un final fericit… :

„Nimeni nu cunoaşte mai bine decât autorul lipsurile, defectele, excesele unei cărţi. Îmi dau seama de tot ce e ratat, strident, ieftin sau fals în Noaptea de Sânziene. Dar asta nu-mi adumbreşte admiraţia pe care o am faţă de această carte, fără îndoială lucrul cel mai bun pe care l-am scris până azi. Uneori, ascultând elogiile adresate altor cărţi ale mele de către oameni pe care-i admir şi-i iubesc, îmi îngădui un zâmbet secret. Îmi spun: cât sunteţi de perspicace, de inteligenţi şi de cultivaţi, n-aţi văzut…
Reflecţia aceasta e cu atât mai inocentă, cu cât nu există nici un mijloc de a le arăta ceea ce nu izbutesc să vadă.”
(Mircea Eliade, Jurnal – 1957)

Lecturi pe troleu: Idiotul și Dragostea nu moare

Standard
Lecturi pe troleu: Idiotul și Dragostea nu moare

Linişteee, liniştee, liniştee. Îmi tot rog creierul să tacă, nu să tacă – să se liniştească, să nu mai zburde într-o mie de direcţii, să îşi ia un fir de gând şi să-l descâlcească până la capăt. Parcă scrisul ajută. Mă obligă să urmăresc literă cu literă un gând. Pauză de închis geamul.

Am tot citit în ultima perioadă. Nu mult, ci des, chiar zilnic. Niciodată nu am fost prea organizată cu lecturile, citesc ca o apucată când… mă apucă, iar apoi pauză o vreme. Apoi, din nou. De ceva timp însă citesc în mod regulat, dimineaţa şi după-masa, pe troleu, pe drumul înspre birou / casă. E chiar productiv obiceiul, căci întotdeauna mă gândeam cu regret la toţi timpii aceia irosiţi pe mijloacele de transport în comun, când stai şi te uiţi în gol sau observi ciudăţenii.

Mihail Onaca - lecturi pe troleu

Fotograf: Mihail Onaca

Pe troleu, l-am cunoscut – în sfârşit – pe Dostoievski. I-am tot amânat pe marii ruşi, hehe. N-aş putea pune degetul pe vreun motiv anume. I-am amânat. Doar Cehov a ajuns la mine, din greşeală, pe vremea când făceam parte din vreo trupă de teatru. Acum, am citit Idiotul. Greoi şi încetişor ca melcul.
S-a întâmplat un fenomen interesant cu Idiotul ăsta. Deşi citeam cu interes şi îmi plăcea la momentul prezent, după ce lăsam cartea din mână, nu mai simţeam nici dorinţa, nici interesul de a relua lectura. Dar repet, în momentul în care făceam totuşi asta, îmi plăcea cartea. Şi uite-aşa am tot purtat Idiotul cu mine vreo două luni.
Ca primă impresie, Dostoievski îmi pare un pictor virtuoz al comportamentelor nu atât umane, cât sociale. Observator excelent. Îşi construieşte personajele într-un mod tulburător de verosimil – valabil şi în cazul personajelor aflate mai la ,,extreme” şi care pot să apară şi să fie percepute ca ireale, care nu reprezintă tocmai un tipar al oamenilor pe care îi întâlnim zi de zi. Impresionant cu câtă migală a construit imaginea şi caracterul fiecărui personaj din roman, fie că personajul era vreun principal, fie că era mai de umplutură. Dacă ar fi să citeşti un paragraf care să surprindă un anume personaj, dar fără ca numele acestuia să fie menţionat, l-ai recunoaşte. Personajele lui Dostoievski au … contur.
Despre prinţul Mîşkin? Interesantă coexistenţa în el a două trăsături care, cel puţin în aparenţă, se bat cap în cap: spiritul de observaţie, capacitatea de a înţelege esenţa oamenilor din jurul lui şi naivitatea şi încrederea oarbă, până la ridicol de câteva ori, pe care o are în oameni.
M-a fascinat mai degrabă ingeniozitatea cu care au fost construite personajele, talentul scriitorului deci, decât povestea în sine. Poate de-aici și dezinteresul meu față de carte și faptul că nu îi simțeam lipsa – nu a existat acea curiozitate de a urmări o evoluție… a ceva.

În paralel cu Idiotul, am citit și Dragostea nu moare, de Maitreyi Devi, romanul-replică al eroinei care l-a făcut celebru pe Eliade. Peste tot, am observat că cele două romane, celebrul Maitreyi al lui Eliade și  Dragostea nu moare, al Maitreyiei Devi, sunt prezentate ca ,,varianta lui vs varianta ei”. Pe când mie mi se pare puțin deraiată alăturarea și compararea lor la modul acesta. Romanul lui Eliade e literatură – pornește de la niște întâmplări reale, așa cum se întâmplă în cazul multor opere literare, însă autorul aduce o doză bună de imaginație și își pune în funcțiune niște procese creative și de creație. Așa că, deși am înțeles parțial motivul pentru care Maitreyi s-a simțit atât de ofensată de ce a scris Eliade, mi s-a părut și că exagerează și că ea, mai ales în calitate de scriitoare, la rândul ei, ar fi trebuit sau ar fi putut să înțeleagă. Dar nu a înțeles și nu l-a înțeles nici pe el. Așa cum, citind și gândurile ei, îți dai seama cât de puțin a înțeles și Eliade (sau să-i zicem Alan) ce era în mintea acelei fete de șaisprezece ani, dintr-o cultură atât de diferită și atât de instabilă la vremea respectivă. Deși, știindu-i creațiile literare, chiar dacă ar fi înțeles, ar fi preferat mereu misterul, semnificațiile ascunse și subînțelesurile neînțelese.
M-a amuzat puțin să îl descopăr pe Eliade, cel ajuns la bătrânețe, să îl văd prin ochii ei (a avut loc o reîntâlnire între cei doi). Și l-am descoperit așa cum îl ghicisem și din Jurnalele sale. Un bătrânel acru, rigid în ideile lui, ținându-se cu dinții de principiile lui și de modul în care a ales să vadă și să trăiască lumea. Iar asta îi dă o aură de mistic și de visător neînțeles, chestie ce compensează acea rigiditate și acel orgoliu pe care le afișa mai mult sau mai puțin voit.

Cred că sunt multe de spus despre cărțile astea două și, de altfel, au făcut-o deja alții mai bine decât mine. Concluzie: nu sunt cărțile mele de căpătâi și nici nu sunt printre preferatele mele, dar merită a fi citite – din motive mai ,,lăturalnice”.

Acum am luat la citit, tot pe troleibus, ,,Despre dragoste și alți demoni” (inspirat titlu!) de G.G. Marquez și ,,Eu, robotul” – Asimov. O combinație ciudată, nu știu cum să vă zic :))

Le păstrez sau dau mai departe?

Standard

Fac ordine – adică mut chestii dintr-o parte în alta, le organizez și selectez. Am ajuns și la bibliotecă și m-am gândit că or fi ele cărți, dar la fel ca orice altceva, unele merită, altele nu. Am dubii în privința unora. Poate știe careva, merită păstrate vreuna dintre cele de mai jos? Subiectiv vorbind desigur 😛

*Bennet Doty – Am fugit din Legiunea străină
*Garry Luck – Singur printre mafioți
*Michel Georis – Nuts!… Bătălia din Ardeni
*Douglas Reeman – Lovitura din adâncuri
*Sven Hassel – Curtea Marțială – moartea are o mie de chipuri
*Axel Kilgore – Atacul Satanei
*Kenneth Grahame – Vântul printre sălcii

Cărțile de mai sus au făcut cândva parte din biblioteca părinților mei. Sunt singurele care au rămas necitite, de-asta le-am și luat cu mine, cred. Chestia e că am citit multe multe inutilități din biblioteca lor, să zicem că nu avem aceleași gusturi în ale cărților 😛 Le citeam pentru că erau singurele cărți la care aveam acces atunci – până am descoperit farmecul bibliotecii. Acum nu prea aș vrea să pierd timp inutil. Deci, vreuna bună printre ele? 🙂

Cu si despre carti…

Standard

[sariti peste tot ce e cu italic, daca va intereseaza doar partea despre carti]

…si despre mine, caci egocentrismul infantil zace prin noi pana la adanci batraneti.

Mie, in principiu, imi sunt dragi oamenii, dar foarte rar am gasit refugiu si intelegere in ei. Exista vreo doua-trei persoane inspre care imi indrept gandurile atunci cand simt nevoia sa imi fie cineva alaturi. Uneori, desi stiu ca poate m-ar intelege sau m-ar ajuta, nu fac pasi inspre ei. Poate pentru ca am invatat, fara sa vreau, ca oamenii pleaca atunci cand nu le oferi ce au ei nevoie. Oamenii fug de o companie deprimanta – e oarecum si normal (si sanatos): auto-conservare + toate sfaturile specialistilor de a elimina persoanele negative din viata ta. Eu stiu foarte bine ca ei nu au chef de problemele mele (ei, cu exceptia celor doua-trei persoane de care ziceam). Sigur, poate sunt oameni buni la suflet si le pasa, sau ar vrea sa le pese, poate sunt amabili sau foarte curiosi din fire si te asculta – o data, de doua ori. Dar daca esti in depresie de aproape doi ani… cati ar ramane in preajma ta, daca ai incepe sa spui ce gandesti si ce simti in fiecare zi?

Am ajuns la concluzia ca, pe langa faptul ca daca tii la oamenii din jurul tau, iti vine greu sa imprastii venin si durere doar pentru a te elibera tu de povara (chestie care se intampla cam greu oricum), nu e foarte intelept nici sa te refugiezi intr-o singura persoana, caci se creeaza rapid un soi de dependenta. Iar asta se intoarce impotriva ta sub o forma sau alta. Refugiul emotional e reconfortant, mai ales cand simti ca persoana respectiva te accepta asa deprimat si defect cum esti. Insa riscul e sa nu mai poti sa iti revii singur, fara ajutor, din acea stare. Iar eu cred, si multi ma contrazic in asta, ca treci peste un obstacol cu adevarat doar atunci cand o faci singur. Nu sprijinit de un prieten sau de orice altceva. E bine sa stii ca e cineva acolo care ar sari in ajutorul tau daca l-ai ruga. Dar atat. Trebuie sa o faci singur. E doar parerea mea.

Mi-am cam deprimat si blogul in ultima perioada, dar pana la urma e o reflectie a starii mele de spirit. Am renuntat sa scriu de multe ori tocmai pentru a nu “infecta” mediul cu tristetea mea. Am renuntat sa vorbesc cu oameni din acelasi motiv. Inca nu m-am decis daca e ok sau nu. Daca ar trebui sa scriu si sa vorbesc ce imi vine, pentru ca ala e adevarul, sau ar trebui sa ii protejez in continuare pe cei dragi mie de toate gandurile astea negative. Poate ma decid la un moment dat.

Azi am avut vreo cateva momente in care m-am simtit fericita, insa. Poate de-asta m-a luat palavrageala.

Am inceput din nou sa cutreier pe bloguri in ordine alfabetica (inca nu am ajuns pe la toata lumea, dar abia astept!) si Cuvanta mi-a dat voie sa fur o leapsa despre carti. M-am gandit la carti ca la un refugiu si uite-asa, nu m-am dezis de la obiceiul de a face introduceri mai lungi decat continutul propriu-zis. Cartile au fost pentru mine un refugiu, inca din primii ani in care stiam sa citesc.

1. Prima mea amintire cu mine citind: Am citit subtitrarea unei replici dintr-un film cu Van Damme: “La naiba!” – au fost primele cuvinte citite legat si cursiv. Tata incepuse sa ma certe pentru limbajul inadecvat, pana si-a dat seama ca eu de fapt citisem…

2. Prima carte pe care am citit-o și recitit-o: Basmele lui Petre Ispirescu. Cred ca a fost si prima mea carte, mi-a cumparat-o mama la scurt timp dupa ce am invatat sa citesc mai binisor. Stiam povestile pe de rost, la un moment dat.

3. O carte pe care fiecare copil ar trebui s-o citească: …mmm, as zice Ciresarii, macar primele doua volume. Of, cat de mult i-am mai indragit!

4. Locul meu preferat de citit: in livada bunicilor – e genial! Auzi zumzetul naturii (insecte, cate o gaina sau curcani in departare), eventual voci de oameni, totul la volum redus. Atat cat sa te poti conecta la lumea pe care o citesti, fara a fi nevoit sa te deconectezi cu totul de la cea in care esti. Dar cum asta nu se poate prea des, in pat e cel mai confortabil.

 5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii: nimic nu e obligatoriu, poate doar necesar ca starea mea de spirit sa aiba inclinatii inspre lectura in acel moment, dar nici macar asta nu e absolut obligatoriu. Imi place totusi ca la inceputul cartii sa pun o hartiuta colorata pe care imi notez unele pagini. La care revin la final.

6. Numărul cărților de pe lista mea de lecturi viitoare: sa vedem… aproximativ 300. Astea le-am notat, sigur mai sunt si altele. Cartile recent citite nu erau pe lista, dar au fost lecturate 😀

 7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o: Arthur C. Clarke, “2001: O odisee spatiala”. Am citit-o mai demult, imprumutata de la biblioteca, dar asa fac eu… cumpar carti pe care le-am citit deja si imi plac.

8. O carte care mi-a schimbat viața într-un fel: “Jocul multumirii”, H.L. Smith, primul volum.

9. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare s-o iubească: As zice doua. Una e “Enigma Otiliei” si o mentionez doar pentru ca e lectura obligatorie in liceu si foarte multi cunoscuti, chiar si cei care citesc foarte foarte rar, au citit-o si au fost incantati de ea. Eu nu am reusit sa o termin, desi am inceput sa o citesc de doua ori, in doi ani la rand. M-am oprit cam in acelasi loc de fiecare data. Asta e, nu ii contest deloc calitatea, dimpotriva, dar pentru mine nu a mers. Apoi, in mod clar e “Mandrie si prejudecata” si, de altfel, si alte carti scrise de Jane Austen. I just don’t get it!

10. Trei dintre scriitorii mei preferați: Avand in vedere faptul ca Eliade e singurul caruia i-am citit chiar toata opera literara (cea disponibila, nu stiu daca mai exista ceva manuscrise secrete 😛 ), pot spune ca el e clar un “preferat”. Imediat dupa el urmeaza mai muuuulti scriitori care mi-au placut, a caror opera integrala poate voi reusi sa o citesc intr-o mie de ani 🙂 Simt ca le fac celorlalti o nedreptate, pe oricare doi i-as mai numi acum.

Dau leapsa mai departe catre La Fee, Rontziki si Razvan + oricine mai doreste 😛

Despre timiditate (despre frustrările mele personale, de fapt, dar pentru că vreau să aveţi voi impresia că veţi descoperi informaţii relevante despre subiectul cu pricina, punem titlul adecvat)

Standard

Aşadar, am şi eu calculator de vreo lună, dar abia săptămână trecută am reuşit să închei cu transferul datelor de pe laptop. Pare-se, am multe cărţi, enciclopedii, cărticele şi articole, de specialitate sau beletristică (dacă bine ţin minte, am downloadat ceva pack mai demult). Şi, încercând să le aranjez eu frumos prin calculator, le-am mai deschis pe unele dintre ele – mai ales pe cele „de specialitate” cu titluri dubioase sau prea normale (prea normale, pentru a chiar fi, haha), pentru a vedea ce-i de capul lor – am multe din domeniul psihologiei şi, evident, există o grămadă de cărţi… inutile, să le zicem. Mai exact, care nu sunt de specialitate, doar vor să pară şi creează confuzii. Şi în ultimii ani, „domeniul psihologiei” (ghilimele pentru că nu, astfel de cărţi chiar nu fac parte din domeniul psihologiei), abundă de tot felul de scrieri menite să facă lumină în creierele noastre.

Deci am şters vreo 200 de cărţi, aşa, în vreo 10 minute. Deja îmi dau seama care aberează aiureli, doar citind o pagină pe diagonală. Poate sunt excesiv de critică şi judec prea repede… mmm… Poate sunt. Dar rămân aşa de data asta.

Mi se pare trist că le observ aşa rapid, mă gândeam că dacă tot scrii o carte, ai nişte abilităţi extraordinare în a induce oamenii în eroare şi a-i face să creadă că tu eşti ceva guru-expert, la modul real, când vine vorba de subiectul abordat. Eu am luat note excelente la olimpiade naţionale, aberând câte 10-15 pagini pe marginea unui subiect a cărui cerinţă nici n-am înţeles-o prea bine (pentru că limba română e grea – şi tind să cred că nu pentru mine). Şi aveam vreo 16-17 ani. Hai că puteţi şi voi. Ideea e să dai impresia că ştii despre ce vorbeşti. Să nu laşi frustrările, lacunele, incertitudinile să se vadă printre rânduri. Să îţi exprimi părerile subiective (şi frustrările) în mod profesionist, în aşa fel încât să pară fondate şi cu argumente solide la bază. Chiar dacă nu ai de gând să prezinţi sau să menţionezi măcar în treacăt aceste argumente (poate pentru că nici nu există, fac doar parte din gândirea ta creativă), tu trebuie să dai impresia că le ştii, dar de expert ce eşti, nici nu te mai deranjezi să le menţionezi, adică se înţelege implicit că tu, scriitorul şi expertul, nu vorbeşti aşa-numa, din imaginaţie şi intuiţie (căci, în acest caz, ai scrie poate… nu ştiu, literatură?). Dragă scriitorule de cărţi de specialitate, trebuie să te învăţ eu cum să manipulezi informaţia şi prezentarea ei? Sunt dezamăgită.

Desigur, există şi unii care se pricep. Dar va trebui să citesc mai multe pagini pentru a-mi da seama dacă sunt aiureli sau nu – tocmai pentru că se pricep, hehe. Probabil voi mai şterge şi alte cărţi pe viitor.

A, despre timiditate. Da, păi, am citit ce scria un nene despre cei care aleg să fie timizi – sunt nişte persoane de-a dreptul malefice, care se axează pe latura lor intrinsecă şi care duc conversaţii lungi şi inutile cu ei înşişi, care nu vor să reacţioneze la timpul prezent, dar acasăăăă, în intimitatea lor, văleleu, ce discuţii aprinse au cu dvs, cu restul oamenilor onorabili care reacţionează pe moment. Şi voi nici nu ştiţi!!!! Nici nu ştiţi ce ar fi vrut poate timidul ăla nenorocit să zică atunci când aţi făcut glumiţa aia deocheată!!! Să vă feriţi, să aveţi grijă, timizii sunt nişte persoane perfide, care vă desconsideră şi se cred superiori vouă. De-asta sunt ei, de fapt, timizi, nu (şi) din alte motive (pe care nu le vom expune aici, nici măcar ca fapt divers, căci, ca orice text de specialitate serios, vom desconsidera aspectele care nu se pliază pe frustrările noastre personale).

Sper că te-am lămurit, dragă cititorule neiniţiat, amator, naiv şi inocent, care încă nu ştii să selectezi informaţia aşa cum i-ar prinde bine creieraşului tău 🙂