Draga L., ( 😛 )
Cred ca de-asta, uneori, nu imi place ca oamenii stiu ca studiez psihologia. Apar tot felul de situatii inconfortabile.
Eu analizez situatiile si oamenii pentru ca asa sunt eu. De cand eram mica, imi placea sa ma uit la oameni, la ce fac si ce zic, si sa incerc sa inteleg DE CE, de ce se comporta intr-un anume fel si nu altul, de ce spun unele lucruri si nu altele, de ce suntem cum suntem etc. E in firea mea sa imi pun intrebari si sa caut posibile raspunsuri. Si aici, ,,posibile” e termen-cheie. Niciodata nu voi pretinde ca eu stiu cum e si de ce e, nu stiu daca ai observat… intotdeauna formulez cu ,,poate”, ,,e posibil ca din cauza”. Si nu zic intamplator asa…
Si nu sunt asa doar cu oamenii. Am ,,de ce”-ul acesta inradacinat in mine si in ceea ce priveste lumea in care traim, universul, daca vrei. Am ales sa studiez psihologia, si nu fizica, din simplul fapt ca nu am avut ocazia sa inteleg fizica. Dar am avut ocazia sa studiez un domeniu care m-ar ajuta sa inteleg cum anume au gandit toate mariile genii ale umanitatii. Nu i-am inteles teoria relativitatii a lui Einstein, decat recent, dar am reusit sa inteleg care sunt procesele, ce anume a stat la baza dezvoltarii unei astfel de gandirii. Nu stiu daca intelegi…
Pe mine ma enerveaza tot ce tine de psihologie ca si cariera, domeniu profesional. Mi se pare ca ii ia din farmec. Psihologia e singura care mi-a dat niste raspunsuri, prin simplul fapt ca au fost unii care au studiat riguros niste chestii legate de oameni, societate, gandire, memorie, imaginatie, creier 🙂
Si da, normal ca daca intelegi „cum” si ,,de ce”, e mai usor poate sa ,,repari” – cand apar probleme emotionale sau alte tulburari. Dar nu e neaparat valabil. In cazul meu nu a fost, sigur.
Sunt oameni care stiu lucruri despre psihanaliza, teoria propusa de Freud acum un secol, mai bine decat mine, si nici nu au studiat psihologia. Pe mine nu ma intereseaza teoriile si care o fi mai buna. Nici una nu e mai buna, pur si simplu. Fiecare are aspecte relevante, si aspecte ce tin de preferinte (ale tale sau ale aluia de a propus-o), precum si aspecte total irelevante.
Ca psihoterapeut, cred ca ar trebui sa iti dai seama care ,,teorie” ar fi mai potrivita pentru omul din fata ta. E important in ce limbaj comunici cu el. Daca tu te-ai specializat in teoria cognitiv-comportamentala, dar omul vine si iti vorbeste despre idealuri, despre potentialul pe care crede ca il are, dar nu si-l poate valorifica etc, il indrumi inspre un coleg de-al tau specializat in teoria umanista. Simplu. Problema e ca toti sunt disperati dupa bani, si nu fac asta, nu isi trimit unii altora pacienti, in functie de nevoile acestora. Dar nici nu sunt dispusi sa lase o teorie si sa abordeze pacientul altfel, cu o alta teorie. (asta zis asa, la modul general, desigur sunt si cazuri exceptionale)
Pe mine ma seaca toata „lupta” asta intre teoreticieni, din orice domeniu de altfel. Sa nu crezi ca in medicina nu e asa (si acolo lucrurile ar trebui sa fie mai clare!). In momentul in care te pliezi pe o teorie sau o paradigma, „aderi” la ea, ti s-au inchis ferestrele, ca sa zic asa. Mergi numai intr-o directie, nu mai vezi in lateral.
Nu îmi place psihologia ca domeniu profesional. Imi place psihologia ca resursa informationala, ca mijloc de a intelege mai bine specia asta, ca mijloc de cunoastere si autocunoastere. Daca va fi sa lucrez in domeniu, o voi face in felul meu.
Desi pentru a ajunge acolo, tot esti oarecum nevoit sa urmezi niste pasi care se pliaza pe o teorie sau alta. Tu alegi care. Dar insasi alegerea te limiteaza ulterior, ca vrei, ca nu vrei.
Pentru mine, e cum ți-am zis… nu vreau clienți, vreau oameni.
Cu drag, Luli! 😛
