Arhive pe categorii: Cu drag Luli

Aici, aici.

Standard

hei, 

nu ți-am mai scris de mult timp. Apreciez tot mai mult că știi să-mi fii prieten. Că îmi suporți ciudățeniile și ești mereu aici. Aici, aici. Lângă mine, sufletește. Nu acolo unde crezi tu  că înseamnă să fii sau unde ai tu chef să înțelegi că e aici ăăăă. Înțelegi. Ai învățat ce înseamnă aici pentru mine, și ești. În modul tău dubios de a fi, dar ești. 

Ai amenințat de mii de ori că pleci, dar adevărul e că ești singurul om constant din viața asta a mea. N-ai idee cât de liniștitor e gândul că în toată efemeritatea lucrurilor, există ceva constant pentru mine. Și că-i așa indiferent de. 

Ești departe, dar mereu aici. Uneori chiar ai plecat, așa, ca reacție de moment. Uneori, momentul ăla a durat și juma’ de an, uneori și patru ani (nu te iert, hihi! ). Dar mereu când îți zic neața îmi dau seama că erai tot aici. Nu știu niciodată să-ți zic ceva nou, ce am mai făcut în ultima vreme. Parcă știi. Sau vei ști. Sau ai știut. Nu știu. 

Nu aveam neapărat nevoie să rup alte prietenii pentru a te aprecia. Dar cumva, prin comparație, îmi sare în ochi cât îmi ești de aproape. 

cu drag,
copilu

Sincronizări

Standard

Om drag,

Îmi vine greu să îți explic o nedumerire. Cum îți alegi momentele în care vorbești cu oameni dragi ție? Stai retras în tine, te închizi, fugi de lume, fugi de noi toți și urăști întreaga lume, dispari. Iar apoi, într-o bună zi, revii. M-am obișnuit cu tine așa, e ok, ăsta ești tu. Dar cum alegi o zi în care să revii?

Îți spuneam că lungimile de undă au de suferit dacă nu se sincronizează. Dar nu trebuie să faci valuri simultan, ci complementar. Apari atunci când pierd ceva. Și pierdem toți, de-a lungul anilor, pierdem oameni, lucruri, încredere sau speranță. Iar tu apari atunci când am nevoie să îmi reamintesc: am totul, dacă mă am pe mine.

Să nu dispari înainte de a-ți mulțumi 🙂

Cu drag,
Luli!

Photo: Mihail Onaca

Photo: Mihail Onaca

psi

Standard

Draga L., ( 😛 )

Cred ca de-asta, uneori, nu imi place ca oamenii stiu ca studiez psihologia. Apar tot felul de situatii inconfortabile.

Eu analizez situatiile si oamenii pentru ca asa sunt eu. De cand eram mica, imi placea sa ma uit la oameni, la ce fac si ce zic, si sa incerc sa inteleg DE CE, de ce se comporta intr-un anume fel si nu altul, de ce spun unele lucruri si nu altele, de ce suntem cum suntem etc. E in firea mea sa imi pun intrebari si sa caut posibile raspunsuri. Si aici, ,,posibile” e termen-cheie. Niciodata nu voi pretinde ca eu stiu cum e si de ce e, nu stiu daca ai observat… intotdeauna formulez cu ,,poate”, ,,e posibil ca din cauza”. Si nu zic intamplator asa…

Si nu sunt asa doar cu oamenii. Am ,,de ce”-ul acesta inradacinat in mine si in ceea ce priveste lumea in care traim, universul, daca vrei. Am ales sa studiez psihologia, si nu fizica, din simplul fapt ca nu am avut ocazia sa inteleg fizica. Dar am avut ocazia sa studiez un domeniu care m-ar ajuta sa inteleg cum anume au gandit toate mariile genii ale umanitatii. Nu i-am inteles teoria relativitatii a lui Einstein, decat recent, dar am reusit sa inteleg care sunt procesele, ce anume a stat la baza dezvoltarii unei astfel de gandirii. Nu stiu daca intelegi…

Pe mine ma enerveaza tot ce tine de psihologie ca si cariera, domeniu profesional. Mi se pare ca ii ia din farmec. Psihologia e singura care mi-a dat niste raspunsuri, prin simplul fapt ca au fost unii care au studiat riguros niste chestii legate de oameni, societate, gandire, memorie, imaginatie, creier 🙂

Si da, normal ca daca intelegi „cum” si ,,de ce”, e mai usor poate sa ,,repari” – cand apar probleme emotionale sau alte tulburari. Dar nu e neaparat valabil. In cazul meu nu a fost, sigur.

Sunt oameni care stiu lucruri despre psihanaliza, teoria propusa de Freud acum un secol, mai bine decat mine, si nici nu au studiat psihologia. Pe mine nu ma intereseaza teoriile si care o fi mai buna. Nici una nu e mai buna, pur si simplu. Fiecare are aspecte relevante, si aspecte ce tin de preferinte (ale tale sau ale aluia de a propus-o), precum si aspecte total irelevante.
Ca psihoterapeut, cred ca ar trebui sa iti dai seama care ,,teorie” ar fi mai potrivita pentru omul din fata ta. E important in ce limbaj comunici cu el. Daca tu te-ai specializat in teoria cognitiv-comportamentala, dar omul vine si iti vorbeste despre idealuri, despre potentialul pe care crede ca il are, dar nu si-l poate valorifica etc, il indrumi inspre un coleg de-al tau specializat in teoria umanista. Simplu. Problema e ca toti sunt disperati dupa bani, si nu fac asta, nu isi trimit unii altora pacienti, in functie de nevoile acestora. Dar nici nu sunt dispusi sa lase o teorie si sa abordeze pacientul altfel, cu o alta teorie. (asta zis asa, la modul general, desigur sunt si cazuri exceptionale)

Pe mine ma seaca toata „lupta” asta intre teoreticieni, din orice domeniu de altfel. Sa nu crezi ca in medicina nu e asa (si acolo lucrurile ar trebui sa fie mai clare!). In momentul in care te pliezi pe o teorie sau o paradigma, „aderi” la ea, ti s-au inchis ferestrele, ca sa zic asa. Mergi numai intr-o directie, nu mai vezi in lateral.

Nu îmi place psihologia ca domeniu profesional. Imi place psihologia ca resursa informationala, ca mijloc de a intelege mai bine specia asta, ca mijloc de cunoastere si autocunoastere. Daca va fi sa lucrez in domeniu, o voi face in felul meu.
Desi pentru a ajunge acolo, tot esti oarecum nevoit sa urmezi niste pasi care se pliaza pe o teorie sau alta. Tu alegi care. Dar insasi alegerea te limiteaza ulterior, ca vrei, ca nu vrei.

Pentru mine, e cum ți-am zis… nu vreau clienți, vreau oameni. 

Cu drag, Luli! 😛

Zile de joi

Standard

Mă deplasez pe străzi, iar gălăgia asta seamănă cu o muzică haotică. Aproape. Mi-am uitat căștile acasă. M-am oprit la bibliotecă și mi-am plătit penalizările. Sunt uitucă și nu mă deranjează să plătesc prețul pentru asta, cărțile îmi sunt dragi. Doamna de la bibliotecă îmi zâmbește amuzată, mă știe, mereu întârziu. Îmi uit zilele. Știu doar că e joi. O joie continuă.

Îmi încetinesc viteza de mers. Atâția ani am avut pașii grăbiți, parcă știu să merg doar în viteză. Acum merg domol, citesc Dune. Până ajung acasă, voi termina anexele, le-am mai citit cândva, mai demult. Reîmprospătarea memoriei.

Mi-a scăzut iar glicemia și pentru câteva secunde nu mai văd rândurile scrise mărunt. Zâmbesc. Nebunul de Raul a mâncat zahăr ca un apucat. Și cola :))
Gata, aproape m-am lovit de un copil. Ghiozdanul era cât el – de greu, de mare. Își căra povara vesel.

Să ai gânduri frumoase, trece ziua mai ușor.

Un pic de dor

Standard

Ești? Da, ești.
Mi-a fost dor, un pic doar. Dar cred că e suficient și un pic-ul ăsta.

M-am surprins fiindu-mi dor de multe lucruri, de altfel. De acea dimineață, din urmă cu… nu știu dacă doi sau trei ani, în care m-am trezit liniștită, zâmbind, fără coșmaruri, fără să tremur. Mi-e dor să înțeleg cum e să te mângâie lumina dimineții, cum e să te bucuri că începe o nouă zi.
Mi-e dor de serile de vară, alea în care mă prindea miezul nopții lângă malul Someșului și apoi dimineața, plimbându-mă spre casă, salutam întâmplător un om drag.
Nu mi-e dor de acel timp, mi-e dor de ce simțeam.

Nu mai pot zâmbi la foc automat, știi? Cândva, la nevoie, puteam să zâmbesc, doar pentru a nu trezi îngrijorări, doar pentru a evita privirile curioase. Acum simt că văd toți prin mine. Străinul matinal îmi scria că uneori mi-s zâmbetele triste. Sau melancolice. Acum mi le simt mai mereu neîndemânatice. Uneori le ratez. Mă cuprinde un zâmbet frumos și sincer, dar fuge atât de repede încât nu apuc să schițez nimic.

Ieri m-am entuziasmat totuși. Se umpluse camera de balonașe de săpun, multe mâini micuțe încercau să le ajungă, râsete de copii pretutindeni. Pictam, priveam la curcubeele din balonașe, le auzeam bucuria ca prin vis și… uitam. Patru ore de uitare.

Apoi, m-am întors la lume. Ți-am zis că sunt agitată și nu îmi găsesc nicicum locul. Poate nu am vreun loc anume, dar aș vrea să mă liniștesc și dacă e să nu am nici un loc al meu, acesta să fie locul meu: niciunde. Dar liniște…

Cu drag.
și noapte bună.
 Poate îți dau cadou un ananas.

DSC_0379

Unii sunt căpoşi, alţii…

Standard

Eşti căpos.atata-capu-ai
Incredibil de căpos, foarte căpos, preaaaa căpos!!!
Ştiam că eşti şi mi-eşti drag, aşa căpos, dar… Nu, nici un dar; ştiam.

Ţi-e mai uşor să fii supărat pe mine, ştiu şi asta – îţi dă forţă să te rupi de lume şi să te distanţezi. Ţi-e mai uşor să te desconsideri şi să trăieşti din nou cu gândul că nu meriţi să fii fericit, iubit, apreciat. In mintea aia a ta e mai plauzibil faptul că tu nu contezi, decât că…

Ştii persoanele alea care fug de bine, mâncând pământul? Tu eşti aşa. Mă uit la tine şi văd cum din punct de vedere raţional, logic, înţelegi ce se întâmplă, dar ceva în tine nu te lasă să crezi, să te bucuri, să laşi bariera jos. Şi zici de mine că mi-e teamă de mine.
Ţi-aş da o palmă după ceafă să-ţi revii – deşi nu cred că ai fost bine vreodată. Şi te-aş strânge în braţe cu cel mai mare drag, în acelaşi timp. Până ne revedem, mă decid.

Îţi scriu, pentru că nu îţi pot vorbi. Ştii tu de ce. Că eşti căpos. Extraordinar de căpos.

Cu drag,
un copil semi-nervos.

Copilării de decembrie

Standard

Te-am sunat miercuri ca să îmi dovedesc cât de neserioasă sunt în deciziile mele. Nici nu le mai zic ,,decizii“ – dacă ar fi, m-aş şi ţine de ele. Dar nu de asta te-am sunat (acum încercam să fiu deşteaptă). Te-am sunat ca să mă bucur.
Tu ştii cât îmi detest eu telefonul şi cum mă cuprind nervii dacă trebuie să conversez mai mult de un minut, două. Cred că l-am asociat pe termen nedefinit cu veşti proaste şi suferinţă. Tu ai fost o excepţie în ultimele luni – din mai multe puncte de vedere, dar şi din acesta. Ştiu că nu crezi, nu-i nimic.

Te-am sunat ca să mă bucur. În urmă cu o lună, am visat ninsoare. M-am trezit aproape liniştită în acea dimineaţă. Miercuri a nins aici, ştii? Nu, nu ştii. Te-am sunat ca să mă bucur că ninge. Mi-am creat o dependenţă de discuţiile cu tine şi parcă am nevoie să îmi confirmi că e în regulă să mă bucur, că merit asta şi că mai pot fi copil – nu orice copil, ci copilu’. Situaţia e greşită din numeroase motive, dar voiam doar să mă bucur în voie. Am vrut chiar să rămân în parcul pustiu, atât de frumos ningea! Dar tu nu ştii. Nu m-ai auzit, conexiune întreruptă, aiureli de telefonie, reţea ocupată şi bruiaje. Şi cum prietenii ăştia ai tăi nu se sinchisesc să îţi spună ce lucruri importante se întâmplă, sunt convinsă că nu ştii că a nins frumos aici.
Şi acum, mă voi preface că nici nu te-am sunat sau, în cel mai bun caz, că nu mai ştiu ce am vrut să îţi spun. Vei bombăni puţin pe un ton glumeţ că nu recunosc niciodată nimic (ştim că nu-i adevărat, dar o lăsăm aşa), şi trecem mai departe. O vreme limităm discuţiile, că m-am deschis faţă de tine şi acum urmează etapa în care dau bir cu fugiţii. Nu te superi (prea tare sau iremediabil), pentru că şi tu faci la fel – aşadar, înţelegi.

p.s Ţi-am zis ieri să ai griji de tine şi cred că te-ai supărat. Ai intuit repejor la ce m-am referit, fără să vreau, când am zis asta. Dincolo de asta, aş vrea totuşi să ai grijă şi de tine, nu doar de alţii.

Cu drag,
Luli

Tentative

Standard

Dragă C.,

Îţi scriu, deşi nu îţi voi trimite vreo scrisoare prea curând. Sau cine ştie. Sunt atât de instabilă şi nesigură, încât… nu ştiu. Cu ce să încep? Vreau să fiu liberă. Vreau să simt că respir, mi-e dor de acea senzaţie, să îmi umplu plămânii cu aer tare şi să îl simt cum îmi invadează fiecare celulă din corp.
Nu mai pot vorbi cu oamenii, nu mai ştiu vorbi cu ei. Nu am ştiut niciodată, cred eu, doar că acum m-a prins din urmă. Nici cu tine nu ştiu vorbi, de-asta îţi scriu. E o epuizare psihică şi emoţională care mi-a paralizat fiecare muşchi al feţei. Capul îmi vâjâie de gânduri, idei, emoţii, dureri, renunţări, fărâme de speranţe, intenţii… dar nimic, nimic nu pare a reuşi să spargă bariera şi să se manifeste în exterior. M-am blocat, eu singură mi-am turnat ciment peste fiinţă şi acum nu pot ieşi la suprafaţă.

Să ştii că sunt deprimată, întrunesc toate criteriile enumerate în DSM. M-am autoanalizat şi mă supun terapiei. Îmi par în zadar toate, dar şi gândul acesta e unul specific depresiei şi poate e bine să nu îi dau atenţie.

E un haos extraordinar în mine. Dacă haosul psihic s-ar transpune fizic, m-aş deforma şi împrăştia. Ar rămâne din mine doar particule amestecate, colorate, blocate într-un ţipăt veşnic mut, dar fără vreun sens anume. Doar o masă de particule.

Îţi mai scriu, poate. Mă mint că vorbesc cu tine, poate în cele din urmă va avea sens, poate devin şi mai coerentă.

p.s Am făcut doar boacăne în ultimele luni. E ca un bulgăre de zăpadă, se face tot mai mare. Nu ştiu cum să-i pun frână, cum să îmi pun mie frână, nu am nici un strop de voinţă. Şi le fac rău altora. Nu multora, doar celor care contează.
Tu, să ai grijă de tine.

Cu drag,
Luli