Să urle, să ardă (Leslie Jamison): „Ce înseamnă să faci artă din viețile altora?”

N-aș fi crezut că un volum de eseuri ar putea să aibă atâtea ecouri în mine. „Să urle, să ardă” este o colecție de eseuri-reportaj, ce iau, pe alocuri, și forma unor mărturii personale, un amalgam de emoții care mi-a picat bine și pe care l-am savurat (aproape) întru totul.


Titlul original: Make It Scream, Make It Burn
Autoare: Leslie Jamison
Traducere de Anca Bărbulescu
Editura Publica, colecția Narator, 2020
Citit pentru clubul de carte publica.files, organizat de Jules, cu sprijinul editurii.


Volumul explorează singurătatea, nevoia de sens, scepticismul (inclusiv față de scepticism), poveștile pe care le spunem și ni le spunem pentru a supraviețui, obsesia de a fi martori și de a zugrăvi viața în toată complexitatea ei, imposibilitatea de-a o face.

Toate astea vin îmbrăcate în straiele unor întâmplări deosebite, care, tind să cred, sunt „cârligul” ce prinde o bună parte din potențialul public. În primul eseu, afli despre cea mai singură balenă din lume. În următorul, explorezi amintirile unor copii despre viețile lor anterioare. Apoi, cunoști oameni reali și viețile lor alternative (dar la fel de reale), din Second Life. Într-un alt eseu, ajungi în Sri Lanka, în altul vizitezi un muzeu al obiectelor rămase în urma relațiilor încheiate.

Doar că nu sunt doar relatări și expuneri de situații. Eseurile abundă în întrebări pe care autoarea și le pune despre propriile-i prejudecăți, filtre, motivații, despre lume și despre sensul acestor mărunte întâmplări. Fiecare eseu este o călătorie interioară și spre alți oameni deopotrivă, te conectează la povești de viață familiare, te provoacă să privești mai cu îngăduință și mai cu atenție.

Idei încolțite în timpul lecturii:

» Ambele balene sunt importante. Atât cea reală, animalul despre care nu vom ști niciodată cum este, cu adevărat, cât și balena imaginată, cea încărcată de semnificații, a cărei poveste am clădit-o pentru că aveam nevoie să găsim un sens în singurătatea noastră. Să nu uităm că există acolo, în realitate, o balenă singură, a cărei realitate nu o chiar înțelegem momentan, dar care e la fel de prețioasă și fascinantă precum balena pe care fiecare dintre noi am integrat-o în golul din povestea noastră personală.

» Scepticismul față de scepticism. Îmi place ideea, nu o găsim prea des despicată în conversații. Când mă știu sceptică față de ceva, tind să cad însă în cealaltă extremă, în care îmi deschid perspectivele, în mod special, și devin poate inutil de interesată de unele lucruri. Minunat ilustrat procesul acesta cognitiv în eseul pe tema reîncarnării.

» Incursiunea în Sri Lanka a zgândărit pentru mine câteva dimensiuni pe care le tot cântăresc: cât să lași așa-numita spontaneitate să-ți conducă explorările prin lume (cu riscul de-a nu pricepe nimic din ce vezi, de-a fi, de fapt, ignorant), cât să fie documentare și intenție (cu riscul de a spulbera micile surprize). Le-am mai împăcat în ultimii ani, dar eseul tot l-am simțit relevant.

» Dacă există un fir mai puternic ce leagă toate aceste mărturii și eseuri, el apare aici, la cina cu familia Leininger, când autoarea își dă seama că „nu aveam să scriu articolul pe care ar fi vrut ei să-l scriu despre ei”. Preocuparea aceasta pentru incursiunea pe care o faci în viețile altora, ca jurnalist sau scriitor, și „incendiul” pe care-l poți stârni în urma ta, capătă amploare în următoarele părți ale volumului, atingând apogeul nu în eseul care dă titlul cărții (mai greu de priceput, la o primă citire), ci în eseul despre Annie, fotografa care își dedică ani din viață, repetate călătorii, pentru a rămâne un martor fidel al vieții subiecților ei de dincolo de graniță.

» Deși temele mari din ultimele eseuri, mai personale, mai apropiate de cotidian (relații, căsnicie, maternitate) nu mi-au stârnit la fel de multe scântei mentale și emoționale, au venit firesc și au păstrat aceeași notă de curiozitate și dorință de a înțelege. De fapt, mi-a plăcut mult analiza mamei vitrege, ca stereotip „malefic”, ca țap ispășitor al incapacității noastre de a accepta că maternitatea înseamnă și momente și emoții mai sumbre.

Fragmente de pus la păstrare:

„Mai degrabă devenisem profund sceptică față de scepticismul însuși. Părea mult mai ușor să desființezi lucruri – oameni, programe, sisteme de credințe – decât să le construiești, să le susții sau măcar să le iei în serios. Desființarea aceasta din start destrăma prea mult mister, prea multă curiozitate.”

„Am început să cred că scepticismul purta în el un eșec etic, că era același snobism din spatele impulsului de a te împotrivi clișeelor la întâlnirile din programul de recuperare sau din spatele tendinței de a respinge complet poveștile prea ordonate pe care le spun oamenii despre propriile vieți.”

„Partea cea mai grea la întrevederea cu familia Leininger a fost că mi-a plăcut atât de mult de ei. În timpul cinei […] mi-am dat seama că nu aveam să scriu articolul pe care ar fi vrut ei să-l scriu despre ei.”

„Oamenii ca mine – adică cei care au avut privilegiul să călătorească și să considere călătoriile parte din identitatea lor – preferă de multe ori să meargă unde nu au mai fost alții ca ei și adesea le place să considere astfel de vizite mai «autentice», mai puțin «turistice”. Dar în Jaffna, faptul că eram departe de alți turiști nu mă făcea să mă simt mai puțin turistă. Dimpotrivă. Lumea se uita la mine, mă identifica, se mira de mine – și pe bună dreptate, pentru că, în fond, ce căutam acolo? Simțeam și eu că nu eram de niciun folos.”

„Lumea crede că spontaneitatea ne permite să fim autentici, eliberându-ne de povara și încurcăturile excesului de context, de documentare, de intenție. Dar genul acesta de spontaneitate nu părea să permită altceva decât ignoranță. Faptul că mă uitam la locul acesta fără să-i cunosc istoria nu îmi oferea nicio viziune.”

„[…] narațiunea lui Riis mărturisește un moment în care actul de a fotografia a riscat să distrugă ceea ce încerca să surprindă. […] Este cel care aduce necazul, dar și singurul care îl vede – și singurul cu puterea de a-l îndepărta. Elucidează. Face viața să urle. O face să ardă. O stinge.

Agee nu a ars nicio casă. Dar proza lui trădează un interes constant față de posibilitatea de a face rău – mai precis, față de posibilitatea ca actul jurnalistic să-și trădeze subiecții, cei din a căror durere își împletește lirica.”

„Odată ce ajunge să te obsedeze documentarea, pare imposibil să te mai oprești. Niciun final nu ți se pare onest sau defensibil. Ce înseamnă să faci artă din viețile altora? Prin ce se deosebește exploatarea de mărturie și când se încheie actul de a fi martor? Se încheie vreodată? Este problema hărții imaginare a lui Borges: pentru a cuprinde toate detaliile lumii, o hartă ar trebui să fie la fel de mare ca lumea însăși. Nu ar avea margini. Nu ar fi gata niciodată. Cu alte cuvinte: o familie trăiește mai departe; tu îi ești martor mai departe. O femeie îmbătrânește de-a lungul anilor. Copiii ei cresc de-a lungul anilor. Fac la rândul lor copii. Tu le ești martor mai departe. Viața ei pare să se destrame. Viața ta pare să se destrame. Tu ești martor mai departe. E un proces nesfârșit. Aceasta este și problema, și scopul.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s