Cărți & Luluri: metamorfoza, picnicul și merele căzute din cer

Îmi notez idei prin agende, subliniez direct pe cărți, las semne de carte neconvenționale și notițe post-it colorate la paginile care îmi vorbesc, dar ceva tot simt că se pierde dacă nu cristalizez cumva ideile cu pricina. Înainte de-a trece prea mult timp și a uita, las mai jos câteva gânduri despre o parte dintre cărțile citite în ianuarie și februarie.

Am mai citit la începutul anului și Mentalitatea de cercetaș (Julia Galef), Crăciunul în cele mai frumoase povestiri (selecție de Dana Ionescu), Zen in the Art of Writing (de Ray Bradbury) și vreo patru numere din colecția Marvel Must-Have, despre care însă probabil că nu voi scrie.

1. Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian

Ce surpriză minunată au fost pentru mine cele trei mere căzute din cer, o poveste atât de plină de speranță în ciuda împrejurărilor tragice pe fondul cărora se desfășoară – foamete, război, catastrofe naturale.

Anatolia, convinsă că a sosit momentul să părăsească lumea aceasta, cu o resemnare firească (pe care am găsit-o stranie, totuși, la început), face toate pregătirile necesare pentru acest eveniment final. Încă din primele pagini am simțit acea notă subtilă de realism magic, mai degrabă datorită stilului și a atmosferei, decât faptelor. Zilele trec, una după cealaltă, iar Anatoliei îi vine tot mai greu să priceapă cum de mai e în viață. Pe măsură ce Vasili își face loc în viața ei, întregul Maran și-a făcut loc în sufletul meu.

Sat armean în vârf de munte, Maran pare a fi în afara timpului, un spațiu al izolării, un refugiu în care rămâi pentru a nu fi înghițit de lumea mare. Discutabil în ce măsură o astfel de izolare te ajută să supraviețuiești. Narine Abgarian îți face cunoștință cu locuitorii din Maran, cu dificultățile și poveștile lor de viață, cu pierderile și tragediile lor, cu superstițiile (atât de familiare!), cu gastronomia și obiceiurile comunității, iar modul în care o face este învăluit într-un farmec aparte. M-au cucerit structura de basm a romanului, tonul duios, salturile narative și mai ales oamenii aceștia care știu să-și ofere sprijin unii altora atunci când sunt loviți de istorie, de natură, de propriile temeri.

Fără a pretinde că despre asta-i vorba, romanul oferă și una dintre cele mai gingașe povești de iubire, în cea mai simplă și onestă formă pe care ar fi putut-o lua. Iar mie foarte rar îmi plac poveștile de iubire din literatură.

2. Metamorfoza, de Franz Kafka

Mi-am zis că în 2022 voi citi măcar o parte dintre toate acele cărți „clasice”, care stau cu anii pe raftul de citit cândva. Am început cu Metamorfoza lui Kafka, povestire ascultată cu maximă încântare pe AudioTribe.ro.

Câteva idei pe care mi le-am notat pe măsură ce ascultam:

  • etape în relațiile cu ceilalți în momentul în care te schimbi: (1) întâi se sperie ori simt repulsie, (2) apoi speră că vei reveni la „normalitate” și, în acest scop, (3) au grijă de tine; (4) treptat acceptă că ăsta ești, doar că (5) în cele din urmă, te-ar vrea afară din viața lor, vor să își continue viața – ceea ce nu-i decât corect, nu-ți datorează nimeni, nimic;
  • povestirea surprinde excelent procesul gradual de distanțare față de lucrurile lumești, de dezumanizare și alienare, precum și incapacitatea de a le spune celorlalți prin ce anume treci;
  • oricâte simboluri și straturi de interpretare filosofică ar avea, Metamorfoza este mai ciudățică și mai amuzantă decât mă așteptam să fie (aveam sentimentul că ar fi fost ceva mai serios, mai de groază, mai dificil de gestionat emoțional). Da, m-am distrat copios de piciorușele lui!
  • metamorfoza Gretei mi se pare la fel de importantă și bine creionată; a fost interesant de urmărit evoluția ei, de la o prezență firavă, la o personalitate puternică și hotărâtă.

În cele din urmă, destinul lui Gregor e îngrozitor de trist: e blocat alături de o familie căreia îi provoacă doar dezamăgire, îi este imposibil să se integreze în societate, cu normalitatea pe care aceasta o impune, așa că transformarea lui devine iremediabilă (cu cât te înstrăinezi de oameni, cu atât mai greu ți-e să faci drumul înapoi spre ei, cu cât te izolezi mai mult, cu atât mai greu ieși din casă). Simt că alienarea socială e portretizată, uneori, cu un filtru de romantism și perfectă justificare. Dar Kafka, pare-mi-se, zice mai mult: societatea te pune pe șinele dezumanizării, însă înstrăinarea de oameni este cea care te dezumanizează complet.

Cartea nu m-a copleșit, dar a fost suficient de stranie încât să mă facă să zâmbesc și să mă gândesc mai cu atenție la nuanțe.

3. Picnic la marginea drumului, de Arkadi și Boris Strugațki

Nu știu de ce mi-a luat atâția ani să ajung la cărțile fraților Strugațki. Picnic la marginea drumului, roman științifico-fantastic publicat în 1972, în Uniunea Sovietică, a lansat o perspectivă poate inconfortabilă asupra a cum ar putea să aibă loc și ce ar putea să însemne „primul contact” cu o specie extraterestră. Cam așa cum tragem noi pe dreapta, la marginea drumului, pentru un picnic, lăsând în urmă gunoaie și diverse obiecte, rămășițe ale civilizației noastre, pe care vietățile pădurii le găsesc apoi și pe care, poate, îndrăznesc să le exploreze, să le găsească o semnificație, să le integreze lumii lor, cam tot așa ar interacționa și o specie extraterestră cu planeta noastră.

Așa ne alegem cu cele șase „Zone” la nivel global, periculoase pentru viața terestră, păzite de armată, studiate de oamenii de știință, încărcate de mister, cu legile fizicii date peste cap. Așa ne alegem și cu așa-numitele „călăuze” (vezi filmul „Călăuza” / Stalker, 1979, r. Andrei Tarkovski), iar povestea îl urmărește pe Red Schuhart, stalker.

Cadrul poveștii este din start unul bogat în semnificații – de la cât de insignifianți suntem, la scară cosmică, la cât de mărunți suntem la scară individuală. Pășind în viața lui Red și în Zonă, contra intuitiv, părăsim parcă și teritoriul SF. Romanul vorbește mult despre lupta pentru supraviețuire a omului de rând și compromisurile pe care suntem dispuși să le facem pentru a reuși sau pentru a le asigura celor dragi un viitor, despre constrângerile sociale impuse de autorități (alegoria politică mi se pare atât de evidentă încât mi-e greu să pricep cum de a fost publicat romanul la momentul respectiv), despre curiozitate și acceptarea necunoscutului.

Picnic la marginea drumului a fost scris și publicat înainte de dezastrul de la Cernobîl…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s