Jungla din casă: Pothos, o plantă greu de ucis. 🌱 Îngrijire și înmulțire

Îmi sunt tare dragi plantele. Și mi-am dat seama că nu vorbesc suficient de mult despre ele, deși mi-aș dori totuși să încurajez oamenii să își facă loc în viață pentru cel puțin o plantă. Și dacă e să începi de undeva, aș zice să începi cu un Pothos – această minunată plantă greu de ucis și ușor de întreținut.

Pe cât de banală o fi în rândul plantelor de apartament, pe atât de multă nedumerire stârnește în rândul botaniștilor. „Iedera dracului” sau Epipremnum Aureum, pe numele său oficial, are o poveste interesantă, însă în primul rând mi-e dragă pentru reziliența și încăpățânarea ei.

Alternativ, dacă îndrăznești să mă asculți povestind despre Pothos, să vezi plantele și cum ar fi ok să tai frunzele la nod, poți urmări acest video (atât s-a putut, hihi):

Alături de câteva fire de Ficus Elastica, a fost, de altfel, una dintre primele mele plante. După câțiva cactuși morți în portofoliu, să le văd pe acestea crescând atât de viguroase și cu poftă de viață a însemnat o veritabilă reușită pentru mine la momentul respectiv. Inevitabil, așadar, când mă gândesc la plante pentru începători, mă gândesc la Pothos (dar nu numai). Planta face echipă bună cu oamenii care au sentimentul că nu pricep ce își doresc plantele de la ei sau cu cei care și-ar dori un colț de natură în apartament, dar care își pierd noțiunea timpului și uită că și plantele beau apă.

Există mai multe soiuri. Ale mele par să fie toate Golden Pothos, poate câte-un fir de Pothos clasic sau neon pestriț rătăcite în ghivece. Soiul clasic, cel cu frunze verzi, fără striații, se numește Green Queen, de exemplu, iar un soi mai pestriț decât ce am eu, cu striații albe, ar fi Marble Queen.

Nu mai vrea să înflorească…

Epipremnum Aureum poate fi crescută atât ca plantă agățătoare – pe un arac din lemn, din bambus sau din cocos plasat în centrul ghiveciului sau încurajată să se cațere pe vreun perete al casei, cât și ca plantă curgătoare, pe vreun raft, deasupra unei biblioteci (mie mi-a acaparat frigiderul, de exemplu).

De ce ziceam că are o poveste interesantă? Face parte, de-acum doar teoretic, din încrengătura angiospermelor, adică a plantelor care produc flori, cu semințe încapsulate în fructe. Cu toate acestea, la nivel global, ultima dată când un Pothos a înflorit spontan și natural, fără suplimente hormonale, se pare că a fost prin anii ‘60! Am citit anul trecut un articol foarte fain despre Pothos, care era prezentată drept planta pe care nu o lăsăm să moară, plantele pe care le avem noi acum prin apartamente fiind urmașii direcți (crescuți din butașii) ai acelui ultim Pothos înflorit. Este o perspectivă poetică și am îmbrățișat-o de îndată.

Doar că… vorbim de o specie invazivă (în zonele tropicale, de exemplu). Este rezistentă, suportă nițel abuz și face față neglijenței tocmai pentru că este o specie invazivă. Adică se descurcă. Și atunci, nu știu, nu prea are sens pentru mine imaginea aceasta de plantă necăjită, ce nu mai vrea decât să moară, iar noi, necruțători, nu vrem să o lăsăm și o tot înmulțim din casă în casă.

Încă se studiază în laborator motivele pentru care planta pare să-și fi pierdut proprietățile genetice – ori cheful – de a înflori. Faptul că pothoșii pe care-i avem noi în case sunt, de fapt, mici bebeluși, nefiind suficient de maturi pentru a produce flori, o fi având vreo legătură. Doar exemplarele care cresc vertical și se cațără pe copaci sunt considerate a fi plante mature de către botaniști. Și vorbim în acest caz de giganți ai căror frunze pot să ajungă și la câte un metru lungime, iar tulpinile pot fi și de 20 de metri înălțime! Doar că și așa, în sălbăticie, Epipremnum Aureum preferă înmulțirea vegetativă – adică prin butași sau prin frunze căzute la sol.

Înclin să cred că, totuși, dintr-o perspectivă evoluționistă, Pothosul pur și simplu nu mai are nevoie de flori, tocmai pentru că se descurcă atât de bine fără.

Are totuși nevoie de îngrijire 🙂

Chiar dacă poate fi puțin neglijată și nu e cea mai solicitantă, fragilă sau pretențioasă plantă, are totuși nevoie de îngrijire. Ar fi doar câteva lucruri de avut în vedere.

Lumină indirectă

Ca orice altă plantă, iubește lumina, însă lumina indirectă. Dacă ai o încăpere care se scaldă în lumină, dar care nu permite soarelui să bată direct pe plantă, i-ai găsit locul. Pothosul e de găsit pe toate listele de „low light plants” – plante potrivite pentru lumina redusă. De reținut ar fi că da, se descurcă. Dacă nu e foarte multă lumină în cameră, Pothosul este una dintre acele plante care nu se va supăra pe tine. Doar că nu va fi la fel de fericită, nu își va atinge potențialul maxim. Soiurile pestrițe au nevoie de lumină, în mod special, pentru a-și păstra striațiile de pe frunze. Într-o cameră cu lumină mai puțină, pe termen lung, vor căpăta (unii ar zice că vor regresa la) aspectul clasic de Green Queen Pothos.

Pământ bine drenat

În ceea ce privește pământul în care șade, mă repet că nu-i pretențioasă. Cu adevărat important este să existe o bună drenare a apei, iar ghiveciul să fie prevăzut cu o gaură pentru scurgerea acesteia. Plantele meu stau bine în pământ „standard” pentru plante verzi de apartament, cumpărat din ceva magazin; poate am adăugat parțial și pământ pentru suculente (dacă am acasă când transplantez, am obiceiul să pun în amestec și tipul acesta de pământ), poate o mână de perlit (la fel, dacă am avut pe-acasă, probabil am adăugat în ghiveci).

Îngrășământ?

Teoretic, ai putea să adaugi compost, o dată sau de două ori pe an, în ghiveci; sau un fertilizator lichid. Din păcate, eu cam neglijez hrănirea plantelor cu fertilizator. Simt că acesta ar fi următorul pas, odată ce te familiarizez cu plantele, să înveți să le hrănești și astfel, nu doar cu apă. Salvarea vine de la toate bunătățile care există deja în pământ, dar fiind un spațiu limitat (ghiveciul), va fi nevoie să iei (să iau) măsuri și în acest sens.

Apă pe uscat

Ador Pothosul pentru că este una dintre plantele care știu să „comunice” foarte bine. Fiind printre primele mele plante, uitam adesea să o ud. După o vreme, însă, am început să o văd cu adevărat, adică să observ când avea nevoie urgentă de apă: frunzele se pleoștesc, se înmoaie, se încolăcesc, se curbează spre interior și își pierd din forță. Așa știam că era momentul să o iau într-o plimbare până la chiuvetă.

Cu toate acestea, cel mai mare inamic al plantei nu e uitarea sau neglijența, ci dimpotrivă – prea multă apă care duce la putrezirea rădăcinilor. În general, se întâmplă din două motive: (1) fie pentru că apa nu se poate scurge afară din ghiveci sau, dacă se scurge, rămâne în tăviță și planta băltește acolo, (2) fie pentru că e udată prea frecvent, iar solul nu reușește să se usuce între udări. Una dintre cele mai importante lecții învățate a fost să ud plantele doar când au cu adevărat nevoie, nu când am eu chef » deci nu „o dată pe săptămână” sau „de trei ori pe săptămână”, ci când au nevoie. Un pământ uscat este cel mai bun indiciu al acestei nevoi. Așadar, udăm Pothosul când pământul este uscat (testul degetului), dar – preferabil – înainte ca planta să devină stresată și să se pleoștească. Ideal: dimineața.

Tăiere fără milă

Dacă vrei o plantă mai deasă, cu aspect stufos de tufă, trebuie să o tai periodic – fără milă. Subliniez pentru că multă vreme mi-era milă să tai din ea, aveam o mie de rețineri, însă e formă de regenerare, o încurajezi să genereze noi frunze, care vor crește mai sus pe tulpină, mai la bază. La fel ca oamenilor, și plantelor le prind bine provocările. Vestea bună e că din tot ce tai, poți crea noi plante: fiecare frunză e o potențială viitoare tulpină (în video, mă poți vedea cum tai de zor frunză cu frunză…).

Pentru a îndesa planta, am început să testez și„metoda agrafei de păr” (vezi prin video, minutul 08:20).

Îmi place să văd rădăcinile crescând… (Înmulțire)

Metoda mea preferată de înmulțire e prin tăierea frunzelor la nod și punerea lor în apă. Am încercat și să le pun direct în pământ, DAR eu nu sunt deloc cel mai atent și grijuliu om pasionat de plante, cred că ar fi trebuit să le ud frecvent, prin urmare experimentul a fost un eșec. În apă, în schimb, rezultatele sunt de poveste. Pun butașii (adică frunzele tăiate, cu nod pe tulpină) în vase de sticlă – pentru că îmi place să văd ce se întâmplă cu rădăcinile, dacă au crescut, dacă a scăzut nivelul apei etc.

În general, în câteva săptămâni – uneori chiar după câteva zile – deja poți să admiri rădăcinile. Unii ar spune că trebuie schimbată apa, dacă nu zilnic, măcar la interval de câteva zile. Mie nu-mi iese așa ceva. Poate reușesc să schimb apa cu totul o dată pe lună; în schimb am grijă să completez cu apă proaspătă de câte ori nivelul din recipient scade, astfel încât nodul sau noua rădăcină formată să fie mereu în apă. Când rădăcinile au 4-5 centimetri, butașii pot fi plantați. Dacă uiți, nu-i nimic. Pot fi plantați și când au rădăcini de 25 de centimetri, doar că trecerea din mediul acvatic în pământ va fi tot mai provocatoare. Într-un ghiveci, poți să pui 10 – 15 fire, pentru un aspect cât mai bogat și, în cele din urmă, pentru o plantă deasă.


La final, aș mai menționa doar că Epipremnum Aureum este listată ca fiind o plantă toxică pentru pisici și câini, ceea ce înseamnă că trebuie să fim atenți ca prietenii patrupezi să nu ingereze bucăți din Pothos (poate provoca iritații, vomă, dificultăți pentru înghițire).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s