Lacul Bicaz și un drum zdrențuit spre Durău

Mi-am amintit azi de un drum crăpat și zdrențuit ce ne purta spre Ceahlău. Știi cum sunt unele locuri sau lacuri pe care le vezi mereu doar dintr-o parte, doar dintr-un unghi anume, ăla dinspre care ai tu drum? Așa era Lacul Bicaz pentru mine. Sau Lacul Izvorul Muntelui – sunt unul și același. Mergeam verile la Lostunița, prin Broșteni, și inevitabil în vreuna din zile, ne urca Dragoș în mașină și ne ducea spre Durău. Treceam prin Dreptu și Frumosu, prin Poiana Teiului și Roșeni, prin Ceahlău (localitatea) și urcam spre Durău. De acolo, admiram colțuri din Munții Ceahlău. Auzeam cascada. Ne învârteam în jurul mănăstirii Durău și ne integram și noi în forfota de pe strada principală. Am rămas de-atunci cu o dorință să ajung la cascadă și pe munte încolo…

S-a întâmplat abia acum vreo două veri. Ajunși la coada lacului, Tarfin a luat-o direct pe viaduct. Și iată-mă pe partea cealaltă de lac. Iată-mă, văzând, de fapt, lacul în marea lui splendoare. Am trecut prin tot felul de sate ale căror denumiri le rosteam cu voce tare (am obiceiul): Chirițeni, Grozăvești, Buhalnița, Ruginești și Potoci. Pe măsură ce treceam prin ele, lacul ni se dezvăluia tot mai grandios, cu vârful Toaca în depărtări.

Apoi, barajul Bicaz. Care parte a barajelor îți fură din atenție? Cea în care îți scufunzi privirile în luciul apelor sau cea în care privești înspre ce-a fost înainte de acumularea lor? Pe de-o parte, privești la al doilea cel mai mare lac artificial din România, acum rezervație naturală acvatică. Te copleșește și te amețește cu unduirea lui, cu sclipiri de apă și soare ce par să se joace cu tine. Pe de alta, încerci să zărești, prin trecut, cele 22 de sate strămutate parțial sau în întregime, unele dispărute cu totul. 18.000 de oameni plimbați de ici, colo. Și „Drumul Morților”, cel pe care sătenii din Hangu și Fârțagi și-au dus morții din cimitirele satelor, către noul cimitir de pe Dealul Chirițenilor. 

La capăt de baraj, crucea comemorativă. Pentru construirea barajului, între anii 1950 – 1960, au fost aduși aici, ca forță de muncă, deținuți politici. Erau organizați în două lagăre sau „colonii de muncă”, unul la Dodeni, altul în Bicaz. Crucea e pentru deținuții politici care au suferit sau, din păcate, au decedat muncind aici. Țin să-mi notez și să-mi amintesc și detaliile acestea. Uneori, văd câte o cruce și reacționez, inconștient, ca la reclamele din online, cu un soi de filtru automat. Doar că monumentele spun povești.  

Am cântărit dacă să ne întoarcem în Poiana Largului și să urcăm spre Durău (ne-ar fi prins noaptea) sau dacă să ne aventurăm pe un drum în unanimitate nerecomandat, ce urma să ne ducă prin Izvoru Muntelui și să ne urce spre munți, ieșind direct în Durău. Pe drumușor am luat-o. Și ce mă bucur! A fost cu (foarte mari) emoții. Și cu bălți mai late decât drumul. Și cu un soi de vegetație pe margini pe care n-am mai întâlnit-o, în halul ăsta, niciunde altundeva.

Fiecare metru făcut în plus a însemnat o nouă lovitură în scutul mașinii. Consecințele le-am simțit apoi, dincolo, în Călimani. Însă, deocamdată, chițăiam de bucurie.

---

Drumul e 155F, pentru cine mai îndrăznește. Nu știu dacă între timp e mai grav sau dacă a fost, cumva reabilitat. Din câte am înțeles, e greu de întreținut oricum. 

În Durău, într-una din zile, am mâncat niște ciorbă și pizza excelente la Taverna Ceahlău. M-aș mai duce pe-acolo. 

Am poposit vreo 2-3 nopți, nu mai știu, în Camping Leon Durău, la căsuță. A fost ieftin (vreo 40 lei căsuța / noapte, aprox.) și spațios. Dușurile la comun, într-o clădire. Oameni faini, în general. Într-una din nopți a fost chef cu manele la căsuța vecină. Numai pe Toaca aveam de urcat în următoarea zi. :))

Rar fac poze la mâncare. Aici, la Taverna Ceahlău, s-a întâmplat să fac. Îmi pare bine! 🙂