Retrospectivă asupra Armaghedonului: „Vă mulțumesc pentru atenție, eu am șters-o de aici.”

Oare de ce nu au fost mai mulți oameni care, așa ca Vonnegut, să scrie, să strige, să picteze, să cânte despre absurditatea războiului? Poate nu s-ar mai înrola atâția cu mândrie națională în războaie ce nu sunt despre noi, indivizii, dar care da, evident, spun atâtea despre omenire. Și nu spun lucruri mărețe, oricât am vrea să ne mințim. Războiul ne prinde în cele mai penibile, înjositoare și mici momente. 

„Retrospectivă asupra Armaghedonului” este o colecție de 12 povestiri, un prim volum postum, de ficțiune amestecată cu realitate, cu o introducere de Mark Vonnegut, fiul lui Kurt Vonnegut Jr. În această introducere, Mark Vonnegut mi-a dăruit o perspectivă caldă și familiară asupra tatălui său, un scriitor care a reușit performanța să mă facă să râd și să plâng în același timp, în repetate rânduri. 

Mi-e drag Kurt Vonnegut Jr., așa că nu pot fi decât subiectivă. Mi-e drag pentru mintea lui plină de absurdități și fenomene dubioase – cum e „infundibulul cronosinclastic”, și de concluzii frumoase,  precum aceea că scopul unei vieți omenești, indiferent cine ar controla-o, ar fi să iubească tot ce-i de iubit în jurul său (ca în „Sirenele de pe Titan”) sau pentru felul său delicat și amuzant de a-ți spune cele mai dureroase adevăruri despre oameni, despre viață, despre moarte (ca în „Abatorul cinci”). 

Încă din primele pagini, vei citi scrisoarea tânărului soldat Kurt Vonnegut Jr., care își anunța familia, prin mai 1945, că nu e „dispărut în misiune”, după cum se credea. Luat prizonier de război, alături de divizia 106 din care făcea parte (și care a primit o „mențiune prezidențială și o decorație britanică de la Montgomerry” – despre care aflăm imediat ce părere are soldatul), Kurt Vonnegut Jr. a supraviețuit unui transport chinuitor cu trenul de la Limberg, fără mâncare, fără apă, fără toalete, câte 60 de oameni într-un vagon. A supraviețuit bombardamentului britanic asupra trenului, deși alți circa 150 de oameni au murit. A supraviețuit și șocurilor de la dușuri – după zece zile în care au răbdat foame, frig și sete, deși alții nu fost la fel de norocoși. 

După aproape o lună de chin, pe 10 ianuarie 1945, soldatul K. Vonnegut Jr., alături de alte 150 de „ființe mărunte”, a ajuns într-un lagăr de muncă din Dresda. Experiența de acolo, din „poate cel mai frumos oraș din lume”, l-a marcat pe viață. Povestirile acestea sunt, fiecare în felul ei, câte un strigăt de revoltă și de neputință, câte o ridicare din umeri, câte o resemnare în fața inevitabilului, câte-un zâmbet ștrengar când nimic altceva nu-ți rămâne de făcut. 

Sunt cele mai bune texte ale lui? Nu. „Abatorul cinci” e tot ceea ce „Retrospectivă asupra Armaghedonului” este, însă ridicat la rang de artă și înmulțit cu 50. Dacă nu-ți ajunge abatorul, retrospectiva aceasta e un memento (mori) binevenit. Există un motiv pentru care nu le-a publicat de-a lungul vieții, bănuiesc. Dacă nu ți-e familiar stilul lui direct și caustic, într-o ciudată armonie cu tonul cald și amuza(n)t, nu știu care e impactul, nu-mi dau seama. 

Mi-e drag volumul pentru că îi simți vocea din plin. Începând de la acea primă scrisoare după Dresda, până la acel ultim discurs pe care l-a scris, înainte de a muri, Kurt Vonnegut Jr. și-a păstrat franchețea, capacitatea de a privi realitatea în față, simțul umorului, autenticitatea și o forță vitală de care, probabil, era și el conștient. 

„Dar eu am scăpat”. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s